Diverse texte

Ușa primordială

Paradoxal, întotdeauna izolarea unui om înseamnă publicarea lui.

Lupa ca instrument: când privim aproapele prin lupă ca și cum ar fi departe îl vedem clar, iar cînd privim departele prin lupă ca și cum ar fi aproape îl vedem neclar sau deloc. Acesta e rolul oricărui instrument – o siluire a adaptării. Prin simțuri instrumentate omul creează și cunoaște în același timp. Dar numai pe moment.

Paradoxal, uitarea omenească care urmează unei descoperiri extinde sfera aparentă a cunoașterii oamenilor, dar face prin ea însăși reconstrucția.

Aș crede că sunt o cuantă de cuaternar ființînd prin cuarț.

Exercițiu de logică: încercați să numărați stîlpii intrărilor în instituții. Dacă îl veți găsi par, atunci totul e bine fiindcă omul poate fi măsura tuturor lucrurilor, dar orgoliul omenesc nu poate fi sfida ordinea spiritului. Însă dacă stîlpii sînt în număr impar, atunci omul devine nucleu al destrămării printr-un orgoliu al logicii lumești. Reiterez – spațiile sau porțile dintre stîlpi ascultă de legea opusă, fiind prin ele însele efortul omului de a întrece divinitatea. Explicație – omul contruiește clădiri săpând tunele/găuri/intrări-ieșiri în pământ sau materiale terestre, e același lucru. Prima poartă aduce 2 piloni sau margini. Sediile diferitelor instituții culturale, sociale, religioase ale omului sînt construcții în întregul/materia/cunoașterea posibilă, prin crearea unor breșe, însemn al efortului uman de a transcrie logica spiritului (universală). Materia este astfel dihotomizată logic, dihotomia fiind baza logicii/efortului uman de a ordona realitatea din care mușcă. Dacă porțile sunt în număr par, ele înseamnă năzuința absurdă de a epuiza Ființa de la general la particular, de la mare la mic, de la întreg la părți, în acest caz stîlpii fiind impari, adică o logică greșită a lui Dumnezeu, ceea ce nu se poate. Dacă porțile sunt în număr impar, atunci ele arată imposibilitatea epuizării materiei de către spiritul uman care iese sau intră în acele instituții și totodată respectul. Iar Dumnezeu rămîne logic și etern prin stîlpii săi în număr par, o logică clară și limpede a omului-constructor. Înfăptuirile și viața lumească devin totodată centrate ca într-un arbore genealogic sau ca într-o organigramă cu un trunchi central. Acest lucru explicat de mine a fost idealul clasic al arhitecturii. De aceea, mulți contestă acest ideal sau logică. Alții vor să argumenteze că datorită dezvoltării social-culturale a omenirii, a apărut necesitatea protejării mediului/ materiei existenței/ Ființei și din această cauză au apărut mai recent construcțiile cu un număr par de intrări, pentru a proteja spiritul guvernator și integral, mai ales datorită supraetajării sofisticate a intelectului uman, diverselor realizări și globalizării sau specializării care exclud enciclopedismul. Dezbaterile continuă…

Eu, pe lîngă cele argumentate de mine însămi mai sus, consider că această unitate arhetipală a conceptului construcției omenești poate fi explicată mai simplu prin nevoia intrinsecă de simetrie a omului, plecînd de la ușa primordială. Dar opinia mea e că simetria, ca orice concept logic intermediar, este secundară argumentării ontologice prezentate de mine. Simetria ne ferește de ruină și așează pe pămînt ortocentrul sau centrul de greutate (al concepției sau năzuinței umane, nu al materiei), un fapt secundar Ideii logice. Cei care construiesc invers sînt materialiști vulgari care reneagă importanța spiritului și fenomenologiei sale dintru început, adică de la zidire. Eu nu am găsit decât un singur exemplu de astfel de construcție ”greșită” dar nu îl mai pot aminti aici. Explic încă o dată – cei care consideră că materia determină spiritul gîndesc în felul următor: avem doi stîlpi și trebuie să facem o punte. Dacă stîlpii sunt prea îndepărtați, atunci materia cere să plasăm un stîlp la mijloc și așa mai departe în fiecare jumătate, pînă cînd e atins echilibrul. Atunci eu îi întreb: de ce trebuie să unim stîlpii și de ce să clădim o punte? Și de unde, mă rog, avem 2 stîlpi? Pînă și podul e mai stabil pe patru picioare nu neapărat echidistante, nu pe trei. Dar logica construcției podului e de fapt alta în particular. Construcțiile despre care vorbeam sînt năzuințe spirituale și pleacă de la logica săpării de porți, nu de la logica punții sau podului, care se subordonează și ea aceluiași lucru. De ce-ul ontologic și cum-ul pozitivist sînt în deplină armonie în esență.

drept

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s