Broadway, New York City

Știai că ea era doar un copil zi și noapte?

Poco sostenuto, strigă garderobiera, mai înainte de concertul pentru fagot de W.A. Mozart.

Cîteva flori nemuritoare mult prea deshise, încît culoarea extatică spărgea paharul și se prelingea, diferența dintre eu și tu la limită, fundamentarea ontologică a sintaxei – primul pas al con-științei pe care cei inocenți o numesc impropriu doar epistemologie.

Odinioară ea era încă o femeie (tînără) cu părul încrețit mult sub acțiunea apei de la robinet.

Molto vivace, strigă cel însărcinat să anunțe intrările în scenă.

Cît de frumoasă ni se pare uneori aselenizarea omenirii pe care învățăm să o acceptăm, așa cum arcușul învață moderația, așa cum orice frumusețe cade în disgrația armoniei orchestrale.

Ea era doar un copil care creștea într-o familie care îmbătrînea. Oh, your daddy’s rich and your ma is good-lookin’. Urechile oropsite de piese de jazz la pizzeria din cartier, așteptînd o comandă de pizza cu impurități greu de identificat.

Allegro ma non troppo. Vise despre lumea nouă ca teatru al unei alte regii, lume care odată și odată tot trebuie descoperită. Ariile mezzosopranelor defrișate din creier. Mutatis mutandis, toate vocile reapar într-o altă buclă spațio-temporală. Toți cei care scriu poezii la tastatura calculatorului, cînd se știe că la un nivel meta-organic ei ucid ca Sigismondo sau mor ca Paolo și Francesca în scopul scrierii Divinei Comedii.

Ea avea o structură logică ca oricare alta, înfrunzea ca orice alt lucru cu rădăcini nervoase și mama ei se îmbăia foarte rar în fîntîna tinereții fără bătrînețe și a vieții fără de moarte, numai atunci cînd ele nu puteau face față vîrstelor de piatră și de fier ale omenirii. Altfel viața ei era frumoasă ca o stea prizonieră într-un țurțure, calmul mării era albastru larghetto și cerul așa cum se cuvine, seninătate în largo.

În fiece zi ea înghițea otrava sorilor și lunii, își întindea palmele și se ascundea într-o anume frunză, degetele ei preschimbau țărîna în pietre, apa pe care o bea nu avea încă nume, dar tainele grădinarilor încă o protejau.

Ea – chiar în acest moment – există. Toarce vremea scursă din caier cu mîini neîndemînatice.

paolo

(Dante Gabriel Rosetti – Paolo și Francesca da Rimini, 1855)

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s