Singurătate, poezie de Jules Supervielle

traducere: Cristina-Monica Moldoveanu

Om rătăcit printre secole,
Vei găsi tu vreodată un contemporan?
Şi acela care înaintează în spatele cactuşilor înalţi,
Oare nu are vîrsta sîngelui tău care coboară din munţii săi,
Oare nu cunoaşte rîurile unde se scaldă privirea ta
Dar și cum poţi descoperi cifrul unei minţi care tăinuieşte?
Ah! tu ai fi iubit atît de mult oamenii epocii tale
Şi ţi-ar fi plăcut să ţii în braţe un copil care rîde din acel timp!
Dar pe acest versant al Spaţiului
Toate chipurile fug de tine ca apa şi nisipul
Tu ignori ceea ce cunosc pînă şi insectele, picăturile de apă,
Pentru ele e de la sine înțeles cui vorbesc sau cui murmură,
Dar, în lipsa unui chip,
Stelele înţeleg limba ta
Şi, dintr-o clipă-n alta, obişnuite cu distanţele,
Îţi urmează gîndirea, îi furnizează cuvinte,
E suficient să asculţi cînd ochii sînt închişi.
O! ştiu, ştiu bine că ai fi preferat
Să fii înţeles de ziua numită astăzi
Datorită sincerităţii şi aparenţei asemănătoare
Şi de către cei care îşi spun pe Pămînt semenii tăi
Deoarece ei nu au, pentru a se exprima din adîncul anilor lor lumină,
Decât pîlpîirea unei inimi
Nedesluşită de ceilalţi oameni.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s