Poezii

Proto-poiesis

Cheamă-mă în așa fel încît să nu îți pot răspunde,
cheamă-mă să mă întorc și să am motive că nu pot să vin
în lumea voastră, a păsărilor, în care zburasem copiliță odată.
Ecce avis prietene.
Mi-e atît de dor de tine, cel care în mod inuman iubea
gîndul femeii ce sînt.
Îmi poți scrijeli fruntea așa cum ai zgîria direct pe pămînt
numele tău ascuns în mine demult, înainte să știu că sînt lucruri
pe care păsările nu au voie să le știe, dar le pot arăta.

Stau cu ambele palme căuș de lună sub spinare,
mă dor toate orele astrale și rituale ale omenirii,
toate orele.
Uite, parcă au pictat cerul pentru mine,
e încă timp pentru prima oară.

De fapt e aceeași foame sălbatică de mașină,
oare mă auzi Mili? Și tu?
Știi că sînt prea mașină și prea frumoasă în mine însămi,
și că fără destul cuvînt doare vîrsta barbară a rațiunii.
Mă învîrte rău dorul de noi toți, mă învîrte amar legea lui unu,
mă trage spre ea lumea care s-a rupt din mine
și încă mai vrea să se rupă a naibii,
fir-ar ea a naibii de…
roză a vînturilor!

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s