Comeseni

Aşa se făcea că ne adunam cu toţii în jurul mesei la țară, bunici, părinţi şi nepoţi, şi nu spuneam decât istorii adevărate, dar, ca în familie, condimentate cu ceapă roşie şi boia dulce din plin. De obicei timpul istoriilor era la ora porumbului fiert în ceaunul de mămăligă, pe care eu puneam câteodată magiun de prune în loc de sare, numai dacă era destul de rece. Mă irita să mănânc porumb fiert, la fel cum mă irita să mănânc pepene din cauza sâmburilor mici şi mulţi. Dar numai aceea era ora poveştilor adevărate. Doamne, nu ne îmbătrâni, spunea bunicul, după care îşi îndrepta spinarea, îşi dregea glasul şi începea vreo poveste vânătorească veche, sau vreo poveste de la tăiatul porcului sau viţelului pe care nu l-au mai tăiat fiindcă nepoţica plângea prea tare şi se ruga să fie cruţat.

Din motive necunoscute mie, carnea de dobitoc crescut în ogradă e bună de gătit la bucătărie numai dacă animalul e ucis şi măcelărit proaspăt. Străbunicul meu fusese măcelar în sat și fiul său deprinsese secretele meseriei , fiind solicitat adesea de fini și alte familii din sat la vremea tăiatului porcului. Dacă vieţuitoarea moare întâmplător, chiar prin accident, este aruncată sau îngropată grabnic. Ceva din moartea aceea proaspătă, făcută cu mâna omului, este o garanţie a gustului şi calităţii de hrană pentru om. Omul nu este desigur o hienă, are nevoie să fie sigur că el însuşi s-a ridicat în lanţul trofic deasupra celorlalte vietăţi. Sau, într-un anumit sens, la mijlocul mesei. Dar pentru mine în copilărie aceste sacrificii ale animalelor erau prea triste. Îmi aminteam de poezia lui Labiş şi mi se părea trist. Întotdeauna la masele în familie mi se dădeau părţile mai fragede şi mai gustoase, inclusiv miezul cepei albe sau roșii, până am mai crescut. După aceea gata. Nu mai aveam voie să critic niciun fel de mâncare.

La oraş ne întâlneam la poveşti după mesele cu invitaţi pe vremea când înflorea liliacul şi pişcau ţânţarii din plin. Erau toți oameni buni. Se povestea mai mult când era cald afară şi puteam şede sub bolta de viţă din curte. Aici mâncarea era aşezată în vase speciale, tacâmurile şi paharele perfect ordonate, şerveţelele înfoiate ca la restaurant. Rar se întâmpla să nu găseşti măsline tocate fin şi gogoşar roşu murat împodobind castronul cu icre ca o floare. La fel şi celelalte aperitive erau supraîncărcate cu ornamente. Mă aflam într-o lume în care se considera că mâncarea trebuie să fie preparată cu dragoste şi multă răbdare, unde toţi erau convinşi că pătrunjelul tocat sau în bucheţele este foarte de important şi pe platoul cu felii de lămâie pentru peşte, nu doar la mijocul ouălor umplute, fiindcă verdele bucură ochiul şi mâncarea trebuie să îţi facă cu ochiul. Unchiul meu era încântat de scrierile gastronomice ale lui Păstorel Teodoreanu, care fusese, din câte se spunea, un prieten de petrecere al tatălui său. La sfârşitul mesei adesea se adunau flori sau roşii sau fructe din grădină şi se făceau daruri generoase invitaţilor.

În felul acesta stomacul meu a oscilat între simplitatea rustică a mesei de scânduri cu muşama ieftină, dar mereu cu față de masă albă țesută în casă în timpul mesei şi mesele sub bolta de viţă cu feţe de masă apretate şi dantelate tocmai bune pentru a fi pătate cu vreun pahar de vin roşu, unde felurile de mâncare aveau multe nuanţe şi înfăţişări. Şi pentru mine ambele mese erau la fel de aproape de suflet şi la fel de dragi.

fantana

fîntîna din grădină, în care eu am crescut un peștișor prins de  tata cînd eram copil,

foto: Cristina-Monica Moldoveanu

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s