Diverse texte

Odiseea unei tolomace

Mergeam liniştită. Mersul este o muzică la două flaute, iar rolul ei e câteodată de a adormi fiarele din crâng, precum Tamino din Flautul fermecat. În ţinutul acela fiarele o ajutau pe fata babei şi o mâncau pe fata moşului. Fiarele erau de trei feluri: şerpi cu capul pătrat şi ochii de argint rece, pisici de mare cu foc în ochi şi coada prelungă, vrăjitori care preparau poţiuni din ochi de şarpe şi coadă de pisică. Unii aveau credinţă în iubirea și respectul față de sine, alţii în ura faţă de domniţe, alţii îi imitau pe ceilalţi.

Nu visam, mergeam, pe vremea aceea nu ştiam că visele omorâte clădesc punţi şi palate. Iubeam doar şi viaţa şi oamenii şi ceea ce vedeam cu ochii deschişi. Harta ţinuturilor întunecate se desenează pas cu pas, dar nu urmele contează, ci numele pe care nu le poartă nimeni. Cuvintele încă nerostite. În împărăţia cu fiare înfloreau magnoliile albe. Era o ploaie de iubire şi petale mari de hârtie, dar oamenii care nu-şi uitaseră încă numele îl scriau pe câte-o filă şi-o înghiţeau. Ceea ce conta pentru toţi era cercul. Cercul devenise tiranul oficial, stăpânul fiarelor pădurii, simbolul gol de miez pe care toţi îl venerau. Cercul de foc prin care treceau panterele la circ, cercul colorat cu care se jucau copiii sau chiar cercul munţilor înalţi de gheaţă din jurul cetăţii. Trâmbiţele anunţau altceva atunci când se rupea din greşeală vreun cerc la o înmormântare. Ceea ce se întâmpla totuşi rar. Cercul rămânea cu capetele lipite, ca o cătuşă pe mâna unui ocnaş nevinovat.

La un moment dat, căutând în buzunar brăţara magică primită demult de la bunica, n-am mai găsit-o. O furaseră când adormisem din mers. Era şi ea un cerc. Însă oamenii care se plângeau că au fost furaţi erau scoşi în afara cercului. Am devenit atunci pradă pentru toate fiarele, care nu m-au omorât fiindcă s-ar fi rupt un cerc care era necesar. După mai mulţi ani, când mi-am pierdut toate lacrimile, după ce mi-am pierdut uşurinţa în mers şi am uitat poveştile din copilărie, m-am căsătorit cu verighetă cu un vrăjitor. Cel puţin nu îmi înghiţisem numele. Visătorii au construit palate şi punţi în continuare şi nimic nu s-a schimbat din vremea tinereţii mele.

Încă mai sper să trec munţii, dar acum se cresc magnolii precoce în sere, în caz că mai e nevoie de hârtie reciclabilă.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s