Fii-irea unei femei singure

Am îndrăznit să privesc în ochi cerșetorul de la colțul pieței, bătrân nepricopsit și fățarnic doar de formă, ca un zeu fără ocale de argint. Un stol de porumbei cenușii s-a pogorît nepăsător în jurul pantofilor noștri vechi, în timp ce i-am dat ultimul meu ban. Bună să-ți fie inima, șoptim împreună eu și zeul. El încropește un surîs cu palmele împreunate la nivelul buzelor, eu nu zîmbesc. Nu mi-e frică de zei, dar cred că Atena a greșit luptînd în războiul Troiei. Unii spun că poate nu a greșit, nu datorită călătoriei lui Ulise, ci datorită polisului pentru care ea trebuia să se înjosească asemenea celorlalte. Pentru ea era înțelept să se implice, pentru mine acest lucru pare doar un privilegiu ca oricare altul. Sau o corvoadă, e cam același lucru.

”Și duhului tău”, răspunde cuviincios adunarea din biserică vorbelor preotului. Pace vouă cîini vagabonzi, care nu lătrați ore în șir precum cîinele înlănțuit și singur. Pace vouă copacilor prea înalți care mi-ați ținut umbră cu statornicie. Întind palma, răsfir degetele. Ca lumina unui singur bob de rouă, un strop de sudoare a încăput într-o linie săpată în palmă și curge așa cum e frumos.

Cerul de oțel și povestea frunzelor de toamnă luînd soarele cu ele în paloarea lor, poveste scrisă caligrafic cu zimții lor mici și cu nervurile lor fine ascultînd de legea simetriei. Se deschide aceași perfectă acoladă pentru categorii incredibil de frumoase ale firii. Mă întorc pe strada cu salcîmi bătrâni, îmi feresc ochii de zeii străini de timpul meu, cu trupul impregnat de mirosul rînced al zidurilor dizgrațiate care expiră durere și năduf. Pomii au fețele atît de zbîrcite, încît mi se pare un sacrilegiu gunoiul aruncat în scorburi și la despicătura crengilor din trunchi de către noua generație de vandali. Un viol monstruos, cu deșeuri de plastic violent colorate. Un țipăt pițigăiat al fiarei peste frumusețea îngenuncheată. Deasupra cărucioarelor comode pentru bebeluși privesc părinți buimaci care își văd părinții în ochii copiilor, dar nu îi recunosc. Mereu aceeași istorie, mereu neamurile încolonate în izvoare și fluvii, săpîndu-și drumul firesc în sîngele urmașilor, mereu nerecunoștința celor vii față de cei care îi hrănesc, deși îi pomenesc în biserică. Mereu nerecunoștința celor bătrîni față de tinerii care îi respectă și care dau viață poveștilor vechi. Sute de Tartuffe, sute de regi Lear.

Zidurile vrobesc, dar aproape nimeni nu le ascultă. Privesc soarele neiertător prin carnea palmelor, de parcă m-am vindecat de toate visele orbilor. Lumina nu se leapădă de mine. Soarele e atît de aproape, încît arde ochiul închis, chiar și pe cel închis în piatră.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s