Lumea care am fost

Și iată cum trăim: ne pune Dumnezeu mîna în cap.
Ne face calzi și buni, ca să împărțim cu alții zborul și mersul pe ape,
să hrănim veacurile ce vor veni prin dicționarele îngropate în noi.

De ce această ceașcă de cafea își amintește de mine și
are același clinchet chiar și după ce l-am uitat?
Dar trunchiul gros al stejarului de lîngă drum, de ce mă cunoaște?
Dar  Mona Lisa  și coloana infinitului a lui Brâncuși?
Și stelele, Doamne, pînă cînd își vor aminti de mine?

Lumea întreagă ne trăiește viața, la fel cum arheologii ating și numesc
obiectele din morminte străvechi, iar noi ne strecurăm moi și calzi
printre cele vii și cele moarte care se țin scai de inima noastră.

Răstimp învățăm să ne scriem numele în palmă ca să îl ținem minte
și să îl înțelegem, învățăm rădăcinile de leac, noi cei care am plecat
dintr-o singură rădăcină; iar numele nostru nu va apărea din nou
pînă cînd ceilalți nu îl vor fi uitat.

Răstimp focul din noi înșine fuge zilnic precum lumina fuge de la soare…
departe prin sîngele nostru către lume, trecînd prin piele și oase și carne,
naște pui vii și calzi, tot de la Dumnezeu citire.
Trăiește-mă și pe mine Doamne.

19568999780_95052d256d_o

(foto: Cristina-Monica Moldoveanu)

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s