Memini meminisse

În ziua aceeea am intrat la mort. După datină, oglinda era acoperită. Dar, mă gândeam eu, sunt atâtea oglinzi neacoperite în încăpere: ochii celor care stau de priveghi sunt deschişi şi în fiecare ochi se oglindesc şi ochii vecinilor. Câteodată o lacrimă oglindeşte şi ea lumânarea de veghe. Oglinzile nu au sfârşit, cresc una din cealaltă, ca fântânile adânci în adâncul fântânilor. Celelalte lucruri au un cadru bine delimitat în spaţiu – există un capăt al ploii, un capăt al vocii mele sau al auzului celui care mă poate asculta. Dacă oamenii voiau să astupe toate oglinzile, trebuiau să intre acolo cu ochii legaţi.

Ce este timpul? Are timpul vreo graniţă cum au toate celelalte? Cât timp îi trebuie luminii să treacă de la ochiul meu până la oglindă şi înapoi? Este ceea ce văd eu trecutul sau viitorul? Exist oare, sau exist numai în măsura în care simţurile mele sunt procesate şi ele într-un timp oarecare de maşinăria creierului meu? Oamenii ori sparg oglinzile ori sparg timpul în bucăţele care au ecou precum tic-tacul pendulei în auzul nostru ori în simţul tactil, pentru cei care nu aud. Dar mortul, care nu mai simte nimic, există oare doar în memoria celor vii? Se spune că simțul auzului e ultimul simț pe care omul îl pierde înainte de a fi părtaș, prin moarte, la nemurire. Oare viaţa noastră e doar memini meminisse? Şi este memoria însăşi tot o oglindă? În creier există Cornul lui Amon, cu rol important în consolidarea informaţiilor în memorie. Denumirea pleacă de la zeul-soare Amun-Ra, identificat ulterior cu Zeus la greci, deci una din sursele antice ale unei viziuni implicit monoteiste, în care ceilalţi zei erau simple manifestări ale zeului suprem. De când apărem în viaţa embrionară suntem prizonierii memoriei veacurilor, deoarece embrionul uman parcurge în evoluţie etape similare cu cele parcurse de alte vieţuitoare, de la amfibieni la primate.

Între timp, oamenii se strâng în jurul mortului şi se prind unii de alţii cântând veşnica pomenire. Este cercul simţirii celor vii lângă cel care a plecat, cercul inimilor care pompează sânge cald, cercul care încă pulsează. Eu cred că veşnicia există şi momentul este doar o iluzie.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s