Diverse texte

Scrinul negru

Mulţi oameni obişnuiţi trec prin momente întunecate şi nu au niciodată privilegiul să le povestească altora, pentru a mai uşura desaga amintirilor, pentru a lăsa o rază de soare curat să dezinfecteze duşumeaua umedă şi murdară pe care păşesc cu picioarele desculţe.

Eu sunt un om obişnuit şi am avut şi eu, ca atâţia alţii, momentele mele mai sumbre, în care numai raza conştiinţei treze şi gândului curat mai aducea alinare. Fiindcă dacă omul adoarme, demonii dansează chiar şi lângă cea mai curată floare. Şi există locuri care predispun omul la vise negre, locuri create anume pentru a naşte iluzii sumbre şi fantezii diforme. Unul dintre acestea a fost casa în care am stat cu chirie în anii 2003-2006.

Părinţii au decis, după multe discuţii, să îmi plătească chiria într-un apartament de două camere în urbea Bucureştilor, destul de central, pe o arteră zgomotoasă şi prăfuită. Pe vremea aceea chiria era 170 de euro, un preţ nejustificat de mare pentru mizeria pe care a trebuit să o îndur acolo. Eram singură, dar spaţiu nu era, fiindcă bucătăria era extrem de mică, cu frigider minuscul şi vechi şi aragaz asemenea, înghesuite cu o măsuţă şi un dulap cu porţelanuri, toate extrem de insalubre, ca şi restul apartamentului de altfel. Cămara – impracticabilă, plină de vechituri jegoase. Debaraua plină de cărţi vechi.

Proprietăreasa era o adevărată zgripţuroaică, nu permitea nicio modificare în apartament şi, când i-am spus că salteaua din dormitor trebuie aruncată, fiind plină de molii cu care mă luptam zi de zi în zadar, a refuzat categoric. Avea teoria ei că moliile provin de la vecini. Geamurile nu erau prinse bine în cercevele şi lăsau praful şi frigul să intre nestingherite. După un timp le-am lipit cu bandă adezivă. Balconul nu permitea să întinzi ca oamenii gospodari rufe la uscat, fiind plin de fiare vechi, de care proprietarii spuneau că nu au cum să scape, sursă permanentă de praf şi gunoaie. Baia nu avea nici măcar maşină de spălat rufe şi la început a trebuit să plătesc eu să fie desfundat canalul de scurgere, care avea pietroaie înăuntru. Norocul meu era că în camera de zi era o canapea mai nouă şi relativ comodă, unde adormeam după fiecare zi de muncă. Exista şi un televizor, ce e drept color şi cu rezoluţie bună, dar foarte mic. Anterior mie, se spunea că acolo fuseseră chiriaşe nişte prostituate, ceea ce mă nedumirea. La etajul de deasupra locuise o femeie bolnavă de cancer, care se sinucisese aruncându-se de la etaj. Era în general un mediu sumbru.

Ceea ce a creat însă misterul întunecat al acelui apartament, demn de un roman poliţist, a fost mobilierul din camera de zi. Acolo am adus eu colivia mea cu peruşi, dintre care femela a murit destul de repede. Mobilierul era vechi şi inspira repulsie. Mobilă grea, neagră, bufetul şi masa din seturi diferite. Am lipit pe bufet câteva din acuarelele mele cu bandă adezivă şi s-a luat pe ele o parte din lemn şi vopsea, ceea ce îmi inspira un mediu toxic şi descompus. Masa cu defecte, lampa de sus cu defecte. Numeam mobila „scrinul negru”, după titlul unui roman de Călinescu, deşi nu era un scrin, ci un bufet gol, în vitrina căruia erau doar nişte piese argintate, asemănătoare pocalelor bisericeşti, accentuând impresia de lugubru a întregii încăperi. Însă cel mai mare mister era soclul de ciment imens dintr-un colţ al încăperii, acoperit de un fel de dantelă, ce îmi amintea de piesa de teatru „Arsenic şi dantelă veche”. Proprietarul îmi spunea că el nu înţelege cum au adus acel soclu acolo, fiindcă el nu poate să îl mute cel puţin, fiind extrem de greu, probabil îl urcaseră cu o macara.

Nenorocirea s-a întâmplat în al doilea an la şederii mele acolo. În contractul de închiriere era specificat că chiriaşul nu are dreptul să înstrăineze sau să modifice ceva din acel apartament. Totuşi eu nu am mai răbdat mizeria. Am chemat şi plătit o femeie să îmi facă curat, dar o vecină i-a spus să nu isiste prea mult, şi mai mult a mânjit decât a făcut curat. Atunci am început eu să curăţ cu multă atenţie peste tot, în afară de moliile de care nu puteam scăpa, orcâte spray-uri foloseam. Ceasul rău, ce să faci?! Am curăţat pereţii, frigiderul, aragazul, am frecat parchetul negru şi chiar şi lampa stricată. Am ajuns şi la soclu şi ideea mea nenorocită a fost să spăl şi dantela. Am înmuiat-o în detergent într-un lighean şi vezi Doamne minune: s-a deşirat din ce în ce şi din ea s-a scurs (fiindcă avea un buzunar interior pe care eu nu îl văzusem), o substanţă gălbuie- roşiatică cu fire şi zgrunţuri care îmi sugera cenuşă de om mort şi incinerat ori vreo otravă oarecare. M-am speriat, dar nu mai aveam ce face. Se deşira din ce în ce, şi la început insistasem să o curăţ. Am pus-o la uscat cu multă scârbă pe balcon, ca să nu miroasă în casă, fiindcă avea un miros urât şi respingăror. Mă gândeam că, Doamne, poate erau chiar resturi omeneşti, fiindcă un soclu sugerează ceva mortuar. Ideea mi-a fost accentuată de aceeaşi vecină care mi-a spus ulterior că, unde stăteam eu, locuise o bătrână cu suflet foarte bun, avea ochii înlăcrimaţi şi mai spunea să o odihnească Dumnezeu acolo unde o fi ea acuma! Apoi eu am ajuns la spital, după ce am făcut erupţie roşie pe faţă şi mi-a fost tare rău. Am păstrat o bucăţică din materialul acela care se deşira, în eventualitatea că ar vrea cineva să o analizeze la laborator, o mai am şi azi. Apoi am pus restul în cămară.

Dar cine să fie interesat de amintirile negre ale unui om obişnuit?

Între timp a murit tatăl meu şi zgripţuroaica a mărit preţul chiriei la 300 de euro, micşorându-mi suma de bani din moştenire, fiindcă un an nu mi-am găsit apartament de cumpărat. Azi stau în apartamentul meu, tot de două camere, şi privesc plantele mele verzi de apartament, care au supravieţuit din vremea când săteam în casa cu scrinul negru. Şi peruşul a mai trăit vreo cinci ani. Ştiu că este poate unica amintire din viaţa mea cu iz de roman poliţist şi acum acei demoni nu mai dansează în visele mele.

Arsenic pe buze şi­-n nări
Recheamă spasmodic visări
Şi inima-­n soclu aşteaptă
Să urce-­a uitărilor treaptă

Privesc către-­acel negru scrin
Iubirii icoană nu-­nchin
Şi­-alung ale gândului unde
Pereţii din nou să­-i inunde

În teancuri culoarea lor moare
Pe ziduri e scris întomnare
Dar unde trecutul nu-­i rană ­-
Un mugur de cântec pe geană

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s