Umbra încîntătoare a femeii

În casa păpuşilor madona are cozile de aur împletite. Nu a văzut niciodată un curcubeu. Norii sunt mai departe ca soarele, spărgătorul de nuci trăieşte, albă ca zăpada rămâne tot albă în racla ei, toate păpuşile prind viaţă când se întoarce cheia cea mare în pendula veche.

În valea plângerii madona are pântecul rotund. Ţine cu greu luna plină pe cer. Toţi o ating cu vârful degetelor, toți poftesc smochine verzi, plouă cu lacrimi de cireş amar. Oamenii pătimesc să o înalţe deasupra peste arborii umbrelă din savana uscată. Moartea ţopăie ca un cangur cu pământul întreg în marsupiu. Madona păşeşte ca o caneforă pe drumul sacrificiului, cu soarele pe cap. Madona nu a învăţat încă cine e mai greu: pământul, soarele, ori luna din pântecul ei.

Madona e o femeie trecută prin viaţă. Îşi spune poveştile la gura sobei în odaia cu toţi cei dragi rămaşi tablou în icoane, cu aurele luminând precum jeraticul. Vorbele ei sunt sângele viu din izvorul cu cruce înnegrită. Cuvântul lui Dumnezeu nu îngheaţă niciodată pe limba fiecărui copil, moştenită din tată-n fiu. Doar morţii tac şi se împart fiecăruia fără deosebire de neam, fie rai, fie iad. Preotul trage linia cadastrului la ultima împărtăşanie.

Pe fruntea madonei mirul e rece. O altă păpuşă a prins viaţă.

trd

(foto: Cristina-Monica Moldoveanu)

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s