Diverse texte

X și Y

De ce l-or fi poreclit Lenin nu se poate spune cu precizie. Un vlăstar dintre fiii satului care a ajuns pe căi mai ocolite la oraş. Fiecare om cu istoria lui. Ori fiindcă era o asemănare între barba lui poate prea îngrijită şi cea a sus-numitului personaj istoric, ori fiindcă amintirea omului politic bântuia prea puternic în vremea de odinioară în cătunul mic şi paşnic. Eu nu l-am cunoscut decât din poveşti, răsturnate la vremea mesei, când ne adunam cu toţii, obosiţi după o zi de muncă. Şi timpul a cernut uitarea peste ele.

Stăteam cu ochii mijind de somn pe laviţa îngustă de lemn, bunicul meu vorbea despre oameni care au fost, de fuseseră ori ba gospodari, de aveau sau nu rânduială bună, de erau de neam bun ori slab, chiaburi ori oameni sărmani. Atunci adunam bob cu bob lângă suflet nume care îmi pișcau dulce auzul, învăţam pe de rost despre Milian Nebunu’, singurul care înhăma boii la car, despre Ciontolag care se spânzurase în şură, despre Dudur şi Duduroaie, rude mai îndepărate care ne lăsaseră moştenire icoane vechi pe sticlă, despre moşul Nicodin care a trăit peste o sută de ani şi a apărut în ziar în ultimul lui an de viaţă, şi mulţi alţii. Mă bucuram să merg cu căruţa veche cu roţi de lemn după fân sau după otavă, fascinată de locurile din câmp şi de numele lor – la Fofelde, în Părăuţe, sub Higi, în Deal la Cruce, în Mlăci, pe Cetețea, la Părăul lui Achim, în Vârtoape, în Valea Secăturii, pe Coastă ori după deal. Adunam în caiete de şcolăriţă poveşti despre obiceiuri vechi, despre jocul ficiorilor şi fetelor, despre sărbătorile Crăciunului de odinioară şi jocul Irozilor, despre cum fetele măsurau care dintre parii aleşi cu ochii închişi era mai lung, acela fiind ficiorul sortit lor, despre poveşti de clacă sau de şezătoare. Încercam să înţeleg şi să memorez cuvintele locului şi repede am învăţat să pronunţ vorbele ca acolo, de pildă în loc de „V” la începutul cuvântului care începe cu ”Vi” – ca în vin, vie, vină, vierme, trebuia să folosesc un sunet gutural între „V” şi „H”. Lucrul acesta mă intriga și îmi plăcea. De asemenea, mai era folosit un sunet moale și dulce în locul lui M la începutul cuvintelor care începeau cu ”Mi” – un fel de ”nghi”, probabil similar cu ñ -ul spaniol, dar nu identic – de pildă în cuvintele ”se nghiră”, ”era copchilă nghică”, se nghișcă o țâră”. Desigur, ”che” sau ”chi” în loc de Pe sau Pi și ”ghi” în loc de Bi.  Oamenii locului îşi păstrau limba şi sunetele ei, în ciuda trecerii timpului; orice schimbare, chiar şi în alimentaţie, era privită cu neîncredere şi mulţi bătrâni şi-au purtat costumele populare şi între anii şaizeci-nouăzeci ai secolului trecut (douăzeci).

Rușinoasă, cu ochii înmuiaţi de mirări copilăreşti, mergeam cu străbunica la biserică strângând busuioc şi gherghine în palmă şi eram învăţată să spun tuturor ziua bună, că aşa era obiceiul. Dar mie mi-era tare greu, aproape că mă ascundeam după fustele străbunicii. Trebuia să rostesc tare şi răspicat, nu aşa cum se spune la oraş, şi sângele îmi încălzea obrajii de emoție. Când am mai crescut, mă duceam singură la şipotul din capătul satului să iau apă în ulcior de trei litri, dulce şi bună pentru băut. La adăpostul întunericului era mai simplu să spun sara bună – şi îmi plăceau aşa de mult aceste vorbe care parcă veneau dintr-o poveste. Nu „bună seara”, ci „sara bună”. „A cui eşti?” mă întrebau oamenii care şedeau să povestească în faţa porţilor şi, după un timp, am învăţat să spun – „A lu’ Sarafin”. Eram mândră de numele vechi al bunicilor, care și-l schimbaseră mai apoi în Popa, după cum atestau și actele vechi pe care le-am citit odată pe furiș în podul casei bătrânești. Bătrânii din sat stăteau de vorbă cu mine – de unde vin, unde mă duc, cum e pe la Bucureşti. Într-o zi am fost oprită pe drumul spre casă de dascălul Panga, învăţătorul de odinioară din sat care le explicase buchiile și mamei și bunicii mele și care voia să mă descoasă. Dar vorba pe care nu o voi uita niciodată, şi poate că nici acum nu o înţeleg întrutotul, a fost a unei femei care mi-a spus odată – „El e bărbat, cruce întreagă!” Iată, îmi spuneam, mândria femeii că bărbatul este bărbat şi respectul ei în același timp. Aşa erau oamenii atunci – slabi sau tari, cruce întreagă sau nu.
……………………………………………………………………..
Anii au trecut, am mers la şcoală şi farmecul poveştilor a început să pălească. Am învăţat de Lenin şi apoi de dispariţia lui şi faptul că avusesem o rudă poreclită aşa nu mai era la fel de amuzant. Am urmat cursuri de genetică în facultate şi am învăţat despre braţele încrucişate ale cromozomilor. Mi-am amintit atunci de femeia bătrână care îmi vorbea în mijlocul satului – cărţile ştiinţifice spuneau că bărbaţilor le lipseşte un braţ pe cromozomul Y comparativ cu cromozomul X, prezent la femei. Dar eu mă gândeam că şipotul încă mai susură la poalele cimitirului plin de cruci întregi, unele cu rădăcini de peste o sută de ani. Mă gândeam că fagii din pădurea Higilor încă mai au coroană înaltă şi ard ca nişte lumânări de nuntă gigantice. Şi că la poarta noastră, a Sarafinilor, încă mai există o troiţă de demult cu Cristos răstignit pe ea, iar la picioare îi cresc lăcrămioare albe care înfloresc cam de Paşti.

Azi nu mai are nici o importanţă pentru mine diferenţa dintre cromozomul X sau Y. Fiii satului au plecat să îşi găsească un noroc mai bun la oraş iar bătrânii s-au ascuns câte unul în casele lor cu cruci amprentate în tencuiala de sub acoperişuri. În locul unde odinioară era răstoaca sălbatică a Oltului, cu ostroave unde se mai rătăceau caii lăsaţi să pască liberi, este acum un uriaş lac de acumulare. În biserica veche (care apare semnalată pe şoseaua principală) oamenii, mult mai puţini, continuă să îngâne cântările pe care le ştiu, printre strane şi picturi înnegrite, dar ţârcovnicii și dascălii de demult nu mai sunt. În locul oamenilor adunaţi la poveşti în faţa porţilor, mai poţi vedea uneori, la vreo înmormântare, câte o lelică bătrână sprijinită în beţe şi ascunzându-şi lacrimile în năframă.

Casa noastră clădită între trei fântâni încă păstrează pentru mine urmele poveștilor depănate în familie, a castelelor sau păpuşilor mele din coceni de porumb, a zilelor cu furtuni şi lumânări aprinse, a sobelor vechi de fontă în care coceam crumpene sau îmi încălzeam picioarele, a serilor atât de grele de stele încât simţeam că mă smulge lumina de pe pietrele curţii, după care adormeam în linişte deplină întreaga noapte. Atâta linişte a rămas încă…

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

(foto: Cristina-Monica Moldoveanu)

Anunțuri

4 gânduri despre „X și Y

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s