Poezii

Magister dixit

Cînd am început să mă joc în grădină el era acolo:
sute de portrete în clișee de ofset, mii de zîmbete aparte,
cuvinte care se dezgropau în goană după alt vînt și pămînt,
pînă cînd rugurile toamnei vor fi mai înalte decît piramidele
de oameni înfrățiți cu piatra.

El era un copac bătrîn, cu sufletul deja coborînd
în genunchi de rădăcini ce ies la soare; puteam ședea cîte doi
să citim abecedarul împreună : eu întrebam cu degetul arătător,
el doar foșnea răspunsurile după legea dascălului
care pune indirect întrebări,
pînă cînd toate desenele prindeau viață.
Nu îmi amintesc dacă toamna și el pierdea frunzele,
știu că avea barbă și ținea țigara după ureche.

Oare toamna este doar un anotimp?, întreba an după an.
Din punct de vedere strict, al noțiunii logice, da,
am îndrăznit eu să răspund după vreo cîteva decenii. Dar…
vîntul șuiera, soarele orbea, coasta mea stîngă durea,
bătrînul meu plecase din grădină spre nisipuri mai blînde
și ceva îmi căzuse drept în inimă.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s