Portretul unei călătoare

Scrumiera mătuşii P, soră mai mică a bunicii, era argintată ca şi oglinda veche aşezată pe raftul de sub fereastră; era o scrumieră cu o pescăriţă îmbrăcată sumar care trăgea năvodul de chiştoace şi scrum cu braţele şi, cine ştie, poate vreun peştişor de aur urma să apară pentru cele trei dorinţe esenţiale în viaţa oricui.

Mătuşa P s-a lăsat de fumat la timp. Oricum fuma ţigări Cişmigiu şi altele mai fine. Dar a fost toată viaţa o femeie săracă, precum marea majoritate a rudelor mele. Apoi a trecut prin transformări ale bătrîneții femeii singure la oraş: negii mari, de culoare brun închis, s-au decolorat, părul de pe pulpe i-a căzut, iar cel din cap a devenit alb curat cu tentă albastru-violet de la violetul de genţiană de nelipsit, unghiile i s-au curbat şi îngroşat, deşi ea încă mai folosea trusa de manichiură preţioasă cu dibăcie, fiindcă în definitiv mătuşa nu uitase modul de viaţă adoptat în salonul de coafură unde lucrase. Către deceniul zece al vieţii sale, ea şi-a pierdut treptat simţul văzului, dar era capabilă să se spele sub duş singură, chiar şi după ce n-a mai ieşit din camera ei construită cu 6 pereţi în loc de 4, în ultimii ei ani de viaţă.

Lumea, care se învârtea în jurul casei mătuşii precum se învârte un glob pământesc de jucărie, s-a schimbat şi ea meridian după meridian. În anii 60 i-a murit al treilea soţ, lăsând-o cu grija a trei bătrâni. Soţul fusese din spiţa ruşilor albi, sărăciţi şi refugiaţi cu mijloace financiare modeste în România. Printr-o coincidenţă oarecare, fratele mătuşii era un alt fel de aventurier, fost lucrător în construcţii şi călător prin ţări arabe unde se fotografiase pe cămilă în chip de beduin și petrecuse mai mulţi ani într-un lagăr rusesc în sau după al doilea Război Mondial, ceea ce i-a conferit dreptul la pensie de veteran. Mătuşa P călătorise şi ea în tinereţe în lumea largă, în calitate de obscură balerină-dansatoare de estradă, împreună cu o prietenă. În afară de salonul de coafură, mai lucrase într-un birou ca funcţionară. În anii 70 firul de troleibuz era tras chiar pe sub dormitorul mătuşii, apoi l-au desfiinţat. În anii 80 mătuşa mergea des prin oraş pe la toate rudele, ba chiar şi în zona suburbană, ca să ia aer şi să îşi întindă picioarele încă frumoase pe un şezlong, la soare. Îi plăceau mult verdeţurile de tot felul, ca să îşi împrospăteze sângele după cum spunea ea. Era o amfitrioană perfectă pentru rudele mai tinere care se adunau în jurul mesei ei rotunde şi mici pentru celebrul joc de as de pică mizând pe bănuți vechi de 5, 15 şi 25 de bani. Începuse să brodeze şi să decoreze perne, cu măiestrie incredibilă pentru o mână de novice. În anii 90, mătuşa, în vârstă de aproape 80 de ani, a luat cu oarecare teamă avionul pentru un sejur peste ocean la nunta unei nepoate de la o soră. Era mereu aceeaşi doamnă cu ţinută impecabilă şi capul mic cu părul permanent şi buzele rujate roz peste un trup subţire, din ce în ce mai fragil. În acei ani casa mătuşii era învecinată cu clădirea Guvernului, iar la parter se înfiinţaseră chioşcuri de mărunţişuri. Numai pozele în ramă ale mătuşii erau aceleaşi: soţul, surorile şi fraţii, rudele de departe.

O vizitam şi eu din când în când şi ea glumea că este decana de vârstă a familiei. Mai am şi acum câteva cărţi vechi primite de la ea. În tinereţe îi plăceau bârfele despre celebrităţi din revista Paris Match și romanele despre nobilimea secolului douăzeci, la bătrâneţe asculta mereu radioul aşezat pe noptieră. Înainte să moară sintetiza înţelepciunea vieţii în câteva cuvinte :”Mai bine este la parter decât la subsol, eu aşa cred, şi cât ţi-a dat domnul viaţă, trebuie să o trăieşti”. Această femeie învăluită într-un parfum de mister era în realitate simplă ca un borcan cu murături gustoase. Păstra aroma vremurilor trecute fiindcă era condimentată cu ierburi rezistente şi deschisă în faţa schimbărilor. Mi-a dăruit cîteva obiecte înainte să moară, dar mai păstrez doar serviciul ei simplu, românesc şi ieftin, de cafea. Da, îi plăcea cafeaua şi a murit de Anul Nou, la 92 de ani, probabil în urma agravării unui anevrism de aortă şi altor metehne ale bătrâneţii. Fiindcă scara către apartamentul ei, pe care ea nu mai putea coborî de mult timp, era răsucită la maximum, au coborât mai întâi sicriul şi apoi pe ea într-o pătură. M-am gândit că exact aşa i-a fost viaţa: răsucită ca iedera în jurul unor bărbaţi, răsucită, dar fragilă, pe cărările întortocheate şi misterioase ale vieţii, unde nu toţi dorm între patru pereţi. În cimitir începuse să ningă mărunt și liniștit. La finalul călătoriei mătuşa oferea încă o dată dovada proverbialei sale capacităţi de adaptare.

Cele povestite de mine în rândurile de mai sus sunt doar parţial adevărate (dar foarte aproape de adevăr), fiindcă nu mi-am notat în jurnal datele şi faptele exacte despre mătuşa P. Rămân poveştile ei despre aventuri cu bărbaţi necunoscuţi ale căror avansuri le-a respins şi amintirea pozelor ei din tinereţe cu rochiţă albă, imitând costumul adevăratelor balerine.

15396890165_c884d54101_z

(foto: Cristina-Monica Moldoveanu, mătușa P la 92 de ani)

Anunțuri

2 gânduri despre “Portretul unei călătoare

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s