Poezii

Ochi de apă

Pînă cînd voi ști să te feresc de răsărituri și apusuri,
ochiul tău de copil va sta îngropat în ochiul meu, tulpiniță gălbuie
în miez de sămînță. Tu sorbi din lumina mea
doar cînd e ziua bună și noaptea așijderea. Tu crești încet.

Nu plînge. Așteptăm cu toții ploaia, cu umbrelele noastre vechi
care nu se mai închid bine. Mai ține-ți lacrimile în tine un timp.

În noi a intrat mirosul putred-dulce al unui martie molatec
și plin de plictis. Greu este aerul fără frunze,
prea multe sînt păsările.
Greu e pasul părinților singuri cu copiii pe umeri.

Mai întîi vei învăța culorile și apoi vei ști ce este sus și ce este jos,
ce înseamnă dreapta și stînga. Vei ieși la lumină și-mi vei spune mie,
o oarbă ca toate celelalte, cît de albă e iasomia.

Mai albă decît rochia ta mamă. Și, fără să te uiți înapoi,
vei alerga pe drum și vei sări dintr-o pată de soare într-alta.
Fiindcă toate lucrurile noi sînt mai frumoase decît mama ta,
pînă cînd ea va ști să te ferească de răsărituri și apusuri.

picasso-mother-and-child

 

(Pablo Picasso – Mamă și copil, 1922, reproducere)

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s