(A)duse de nas

În pictură, de-a lungul secolelor, nasul omenesc a avut o evoluție normală. A fost victima naivităților și convențiilor felurite, a lipsei de perspectivă, a manierismului, a școlilor diferite și a fost ”tras” cu totul de curente de pictură. Este cunoscut faptul că, îmbătrînind, nasul crește în lungime și urechile de asemenea. Odată cu vîrsta, trăsăturile se adîncesc, țesuturile își pierd proprietățile elastice, apar riduri, etc. Nasul apare evidențiat. Mulți pictori au schițat desene sau picturi ale bătrînilor cu nasuri evident hipertrofiate sau care ies în evidență datorită vîrstei și, de asemena, portretele tinerilor arată clar că nasul este pictat cosmetizat sau iese puțin în evidență față de restul trăsăturilor. Poate vă amintiți de moda prezentării viitoarei logodnice înaintea nunții printr-un portret. Este de notat că nasul fin și lung este caracteristic clasei sociale dominante, în timp ce cerșetorii, țăranii, oamenii săraci, ș.a. sînt în general recunoscuți în picturi prin forma borcănată sau grosieră a nasului. Mai jos, cîteva picturi în care nasul are o formă mai aparte sau o importanță mai mare pentru privitor și pentru întreaga compoziție.

În primul exemplu – schița lui Leonardo da Vinci, capetele tînărului și bătrînului par a reprezenta după forma nasului civilizația romană privind către civilizația greacă (mai degrabă) reprezentată de tînăr (efeb). De ce nu invers? Dacă greșesc mă puteți corecta, nu sînt antropologist și în ce privește forma nasurilor am puțină experiență. Oricum am menționat numai ceea ce mi s-a părut cert. (Simbolic, ar însemna că la bătrînețe omul privește spre trecutul său, își vede trecutul reprezentat de noile mode și de tineri. ) Dar Leonardo da Vinci, un renascentist, a executat această sanguină în jurul anului 1495. Renașterea în artă readuce în prim plan modelul antichității grecești.

În ce privește tabloul lui Peter Brueghel cel Bătrîn, detaliul care surprinde, în afara nasurilor caracteristice ale schilozilor, sînt cozile probabil de vulpe care ne duc cu gîndul la disprețul acordat acestei categorii sociale, la ridiculizarea la care erau supuși ei în orice societate. Eu m-am gîndit și la mirosul caracteristic, marcă a ostracizării și indicator precis al apartenenței lor sociale. Viața lor era ca o pradă pentru ”vînătorii” înstăriți.

Legat de detaliile celebrei picturi Mîncătorii de cartofi de Vincent van Gogh, nu insist prea mult, dar și în acest caz nasurile personajelor le conferă caracteristici tipice. De asemenea, acel abur de sub lampă ne duce cu gîndul la mirosul de gaz/ulei de lampă amestecat cu aburul cartofilor și cu cel al ceaiului. Organele olfactive se adaptează mediului în care funcționează.

În tabloul lui Georges de La Tour, nasul țigăncii ghicitoare, în acord cu privirea ei tîmpă, sugerează mai degrabă naivitate și ramolisment intelectual și mai puțin viclenie, ceea ce este întărit de faptul că spectatorii din jurul protagoniștilor profită de ocazie pentru a subtiliza obiectele de preț ale clientului.

În binecunoscuta pictură a unui bunic cu nepotul său de Domenico Ghirlandaio, îmi atrage atenția nu doar blazonul anatomic evident – protuberanța de pe nas a bătrînului, posibil o boală dobîndită, nu înnăscută sau transmisibilă urmașilor – ci și faptul că ea este în armonie cu peisajul zărit pe fereastră, tipic renascentist, ușor ireal și fantasmagoric. Aceste aspecte sînt contrabalansate de căldura, gingășia, suavitatea scenei de intimitate dintre copil și bătrîn. Copilul nu simte repulsie, ci lumina iubirii bunicului său, revărsată în privire și surîs.

Un caz aparte este Madona cu gîtul lung a lui Parmigianino, care poate isca bănuiala că are o condiție genetică morbidă numită sindromul Marfan. Dar și restul personajelor din pictură au aceeași denaturare a proporțiilor. Mai mult decît atît, coloana albă înaltă din dreapta accentuează rolul madonei și această elongare elegantă, delicată, ca pe un fel de aspirație spre înalt a pictorului manierist, exprimată și de figura omenească mică în costum antic, care pare a derula planul unui arhitect.  Nasul madonei de asemenea, alături de cel al copilei-înger din dreapta ei, este cel mai frumos nas subțire și lung pe care l-am văzut vreodată (dacă trec cu vederea muza adormită a lui Brâncuși):

Parmigianino_-_Madonna_dal_collo_lungo_-_Google_Art_Project

În final, menționez și faptul că Rembrandt a realizat mai multe portrete ale Isabellei Brant, prima lui soție, în care nasul ei mai deosebit apare bine evidențiat, după cum vedeți și în portretul ce urmează. În dreapta sînt eu în urmă cu 8 ani, cînd aveam 38 de ani, dar portretul este cosmetizat – se pot vedea trăsătruile mele aidoma, dar lipsa accentuării nasului, a sprîncenelor și lipsa ridurilor mă întineresc cu 10 -15 ani. Ușoara asemănare a mea cu portretul lui Rembrandt – rădăcina părului, culoarea buzelor, privirea de jos în sus și alte mici detalii – a fost întîmplătoare, portretul l-am descoperit ulterior.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s