Acel ochi de cer

Încă mai vreau să mă plimb fără umbrelă printre mașini roșii,
strălucitoare de ploaie,
cu claxoane impertinente,
să o dau naibii de melancolie de la ora 3 noaptea
cînd paturile vecinilor scârțâie.

Acum cel mai frumos lucru pe care îl mai țin minte
este că ieri, când încă dormeam,
mergeam la plimbare pe o stradă unde mi-era frică,
fiindcă avea casele dărăpînate și copacii foarte bătrîni,
dar încă mai dădeau muguri
și eram chiar eu cu ochii mei de copil
și mă cățăram pe o tufă de mîna-maicii-domnului să mă înece mirosul.

Ieri am căzut dintr-o viață în alta,
pe unde curgeau rîuri de lapte, de cerneală și de must proaspăt.
Nu mai știam dacă urc sau cobor, erau văi, erau dealuri, erau prăpăstii,
era gulerul meu scrobit și rîurile cu bărcuțe de hîrtie
ruptă din caiete cu pătrățele
cu numele meu scris de alții pe etichetă.

De ce toate trebuiau să fie de-a dreptul
atît de frumoase și atît de sfinte?
De ce lumina prin frunzele crude era ca lampa lui Aladin?
De ce aburul mijind peste soarele-răsare era tămîia arsă de Dumnezeu
într-o biserică pentru tot sufletul viu sau mort?

 

(foto: Cristina-Monica Moldoveanu, azi la fereastra mea)

Anunțuri

2 gânduri despre “Acel ochi de cer

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s