Poezii

Am uitat, dar cred că mă chema Eva

 

Ședeam singură pe o bancă
în orașul cu suflete pustii și case care putrezesc de vii,
îmbrăcată prea bine pentru o cerșetoare
și prea sobru pentru un clovn,
în orașul fără milă sau aduceri-aminte
unde actorii încă joacă tragedii seculare,
nesimțiți și reci,
așa cum se cade pentru orice maestru
care nu-și judecă adepții.

Ici-colo cădea cîte o mînă, cîte un picior,
mai flutura vreo fustă roșie,
preoții acopereau cu sutana lor copiii,
se numărau apocalipsele și copacii care se uscau peste noapte.

După ce am murit fără voie,
după ce nu mai puteam lupta pentru bucuria vieții celorlalți,
după ce nu ne mai puteam bucura la gîndul fericirii altora
și nu mai eram ochii și urechile lui Dumnezeu
și nu mai eram înfrățiți cu iarba plină de miresme de sîn de fecioară,

ne-am trezit fericiți că existăm
pentru ca pămîntul unde ieri și azi vorbesc din fuse orare diferite
să rămînă rotund în atlasele școlare,
clipă de echilibru a eternității,
fiindcă eternitatea e necesar să existe dincolo de oameni.

După ce am înviat fără voie
ședeam singură pe o bancă
între oameni care uitau mereu de cîte ori au murit,
mă gîndeam ce privilegiu e să știu că totul e frumos
și mai ales o frunză prin care răzbate soarele
cît timp e crudă înainte să îngălbenească,
cu nervuri tot mai subțiri și celule descifrate la microscop
atît de magnific construite și simetrice și egale,
acea frunză care va să cadă,
în lumea în care zeul nu va fi nicicînd cunoscut de oameni
sau omul nicicînd cunoscut de zei.

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s