măceșele

pe cînd era măceșul în floare, cu glezne subțiri
alergam căutîndu-te
și pașii mei vălureau pămîntul, tu erai ascuns
într-o zare mai albă, mai înaltă, unde ninsoarea strălucea
și vorbele mureau neauzite

la început toate erau la fel –
zboruri, tristețe, lumină,
doar sorii se schimbau, se nășteau alții din miazănoaptea lumii,
doar oamenii triști erau altfel și păsările învățau altă limbă

da, toate se rupeau în două, în patru, în opt, ca merele necoapte
silabele curgeau înapoi de la coada cuvintelor
ca atunci cînd strigi într-o prăpastie,
numai mama era tot mama și tata era tot tata –
oare cine a inventat istoria, spuneam eu, și dacă ne-am născut
în veacul acesta
oare cum de s-a rupt viața de moarte ?

și poate că te voi mai căuta
acolo unde cerul greu tescuiește pămîntul și apa iese,
tîrziu și fără geamăt în ochii căprioarelor –
pînă cînd bruma va fura mireasma frunzelor,
pînă cînd din pumnii tăi vor crește stejarii

 

(foto: free image)

 

 

Reclame

2 comentarii

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s