Povestea unui haiku

lampa slăbită –
umbra muştei se-nvârte
peste păianjen

Imaginaţi-vă o cameră, nici prea mare, nici prea mică, undeva într-un cătun liniştit. O fetiţă se aşează seara în pat să se culce împreună cu bunicii ei. Cu decenii în urmă electricitatea era adesea întreruptă sau avea variaţii care deranjau. În cameră exista o singură lampă veche, rotundă, atârnând nu prea bine fixată pe tavanul cu căpriori de lemn. Lampa părea că se mişcă, lumina tremura dulce. Copilul se temea de păianjeni, aceste creaturi erau mai ameninţătoare pentru el decât zmeii din basme. Seara umbrele schimbătoare transformau camera şi patul într-un univers magic.
Lampa se mişcă sau lumina variază, o muscă rătăcită şi inofensivă se plimbă în jurul lămpii, pe marginea ei. Copilul îşi imaginează, privind umbrele dintre pereţi şi tavan, păianjeni uriaşi, şi adoarme cu frica în sân. Într-o zi totuşi întreabă pe cineva sau priveşte întâmplător spre centrul tavanului – misterul se dezleagă – o singură muscă se plimbă de jur împrejur, jocul luminii o transformă într-o creatură fantastică.
Anii au trecut, copilul acela a crescut şi teama de păianjeni a dispărut, chiar dacă o uşoară repulsie persistă. Amintirea serilor din copilărie transformă jocul de umbre şi lumini. Victima păianjenului, transformată ad hoc în agresor îşi găseşte acum locul firesc. Prădătorul şi prada îşi pot inversa rolurile. Păianjenul din colţ poate exista ca şi atunci aşteptând cuminte în plasa lui. Musca se învârte prin umbra ei peste păianjen, ca şi cum ambele insecte sunt puţin zăpăcite, ies din rolurile lor fireşti odată ce lumina a slăbit şi le păcăleşte pe amândouă. La fel cum acea fetiţă de odinioară era vrăjită de basme şi prinsă în plasa luminii slabe a lămpii, care o învăluia atunci cu fire tainice şi o adormea blând.
Acest senryu a fost ca o revelaţie asupra modului în care simpla schimbare a punctului de vedere poate rearanja ordinea firească a lumii şi dezvălui noi înţelesuri. Cum spunea Nichita Stănescu:

Din punctul de vedere-al aerului,
soarele-i un aer plin de păsări.
aripă în aripă zbătând.
Oamenii sunt păsări nemaiîntâlnite,
cu aripi crescute înlăuntru,
care bat plutind, planând,
într-un aer mai curat, care e gândul!

În felul acesta pot spune că musca a prins păianjenul care mă speria! Este de ajuns doar să privesc cu atenţie, dincolo de temeri şi de umbre înşelătoare.

Cristina-Monica Moldoveanu, 7 august 2011

Azi, 2 februarie 2018, adaug:

Iubirea și sălbăticia

Cît timp sîntem copii, întreaga lume este în noi înșine. Simțurile sînt la maximum, sunetele și luminile sînt miraculos de curate și întregi. Dar încă nu le putem folosi inteligent. Posedăm ceea ce eu numesc puterea Iubirii aparținînd lucrurilor mici, în sensul de părticele dintr-un lucru omogen, complementară puterii Spiritului.

În altă ordine de idei, este adevărat că prădătorii se hrănesc cu ființele care le sunt pradă. Dar poate că, din perspectiva păianjenului, musca este ceea ce îl înfricoșează pînă la teroare sau îi creează repulsie, avînd asupra lui un ascendent spiritual. Este un mod de a spune explicit, fiindcă, altfel, nu putem umaniza lumea biologică prin sentimente sau emoții omenești, percepute ca atare numai de oameni, din cîte putem afirma. Și poate că păianjenul nu este exemplul cel mai bun. Poate că toate creaturile mici și mari, chiar și cele din lumea unicelulară, noi toți cei aflați pe roata aceasta numită și piramidă trofică, nu omoară din nevoia de a se hrăni, nu din foame, ci din nevoia de a scăpa de senzația neplăcută, de disconfortul creat de puterea spirituală, transcendentă, a lucrurilor mici, mici în sensul de forță sau energie în lumea reală. Pe care le înglobează. Musca e de fapt mai puternică ”spiritual” decît păianjenul, dar păianjenul are puterea ”reală”. Musca e puterea din umbră, cum e ea numită în politică.

Deci teama prădătorului față de victimă e cel mult resimțită de aceasta ca într-o oglindă. Victima îi perturbă echilibrul spiritual. Este și ceea ce instinctiv simte femeia în fața unui păianjen sau unei libărci mari astfel încît țipă – nu doar repulsia ci și detecția unei energii spirituale periculoase. Este evident cum omul omoară din nevoia de a ordona, nu doar de a se hrăni propriu-zis. Piramida trofică e de fapt un ciclu, asemenea vieții oamenilor. Eu, personal, am ajuns să văd în instinctul prădătorului o reacție de apărare în fața unei forțe mai mari ca spirit, din punct de vedere meta-fizic, dar mai mici ca energie în lumea fizică obiectuală. Dar, revenind la muscă și păianjen, ei au, fiecare, o poziție privilegiată în lanțul hranei. Musca, precum alte creaturi sanitare și necrofage, se hrănește cu organisme moarte sau vînate de alții. Poate că, in extremis, forța cea mai mare stă în minusculele particule vii care rămîn după moartea unui organism, care dau naștere altora prin putrefacție etc. Aceasta e forța spirituală a organismului mort, care de asemenea ne fascinează, ne îngrozește (pe unii) – poate prin haosul spiritual, născător de stele și de sori, pe care îl reprezintă. Este acel primum movens. Spiritul nu poate fi măsurat decît prin manifestările sale în lumea reală. Nu este mai mare sau mai mic. Consider că scînteia originară aparține prăzii, care, astfel, e mai puternică drept principiu metafizic, în sensul propriu al cuvîntului. Este ca un virus necesar. Spiritul se manifestă prin lumină, prin energie măsurabilă, dar scînteia e forța primordială. Lumina – ca simbol al spiritului manifest – este și undă și fenomen cuantificabil. De aceea consider că prădătorii nu sunt spirite mai mari care înglobează spirite mai mici. Ei sunt forțe mai mari care înglobează energii sau forțe mai mici. În felul acesta e învîrtită roata vieții. Vulturul, hiena, condorul sunt creaturi foarte slabe spiritual, la zona de tranziție dintre cele două puteri. Musca e și ea la zona de tranziție – piedica de pe roată -între cele două tipuri de puteri, dar e ceva mai puternică în permanență.

Omul se poate simți amenințat (femeia mai ales) de toate celelalte, inclusiv de bărbați, ceea ce așază fiecare creatură în ordinea firească a puterii spirituale latente. Dvs. de ce vă temeți? Dacă bărbatul se teme de o femeie, atunci o va vîna. Atunci femeia este mai puternică drept forță spirituală, deși mai slabă biologic. Femeia însă nu are cum să vîneze bărbați… și în genere bărbatul e purtătorul social al spiritului Tatălui. Un exemplu pertinent sînt situațiile din cartea ”Oameni și șoareci” de Steinbeck de exemplu. Pentru mine universul omului e compus din setea de Lumină – adică de Iubire – și foamea de Cunoaștere – adică de Moarte. Din propria experiență, mă întreb de ce la înmormîntările din familie am întîlnit păianjeni față de care nu simțeam, pe moment, teamă sau repulsie, posibil și din cauza solemnității austere și hieratice a momentului. Aceasta e diferența dintre Moarte – despre care am vorbit mai sus – și Iubire. Plăcerea pe care o trăiește omul în urma comportamentului alimentar sau sexual este de fapt expresia restabilirii armoniei și ordinii spirituale, un fel de re-incarnare.

Deși în lanțul trofic spiritul genitor e purtat, temporar, de pradă, între oameni Iubirea față de copii sau a bărbatului față de femeie și reciprocele lor, orice iubire față de lucruri care ne înduioșează sau ne plac realizează o conexiune lipsită de temere sau repulsie, de la parte la întreg, nu de la puternic la slab. Întreaga lume vie este mișcată, ca o maree, de necesitatea armonizării și ordonării Spiritului ca întreg. Omorîm ceea ce ne tulbură echilibrul și iubim ceea ce ne întregește, ne limpezește. Dumnezeu ca Spirit ordonator nu ar putea exista fără de Dumnezeu ca Iubire armonizatoare. Întrînd în derizoriu, foamea mea de la ora 4 după-masa există și fiindcă există sfinții hamburgeri în apropiere, iar ei există și datorită mie. Ontologic, fiece lucru există susținut și generat de contrariul său, dar Iubirea și Spiritul nu sînt contrarii, ci se completează.