Povestea iepei de sub grui


Ale tinereţii valuri…cum spunea unul dintre bătrânii mei. Câteodată valurile muşcă din digul cu stabilopozi mai năvalnic, mai amarnic, şi bietul om încearcă din răsputeri să îşi păstreze cel puţin echilibrul, dacă nu ştie să înoate. Ce importanţă are dacă rămâne cu sarea mării pe buze ori cu hainele ude? Cel puţin să nu alunece pradă nestatornicelor spume ale mării…

Vine o vreme câteodată când pasărea închisă în colivie nu mai cântă. Vine o vreme când glasul Casandrei nu se mai aude, când nu mai există semne care să prezică sau semne care să fie crezute. Eu eram la acea vârstă când amintirile din pruncie nu mai îmi luminau serile de mai, se pierduseră undeva pe cărarea memoriei. Dar nici prezentul de atunci nu îmi oferea vreo plută a Meduzei de care să mă agăţ. Nu înţelegeam legătura dintre zei morminte şi cărturari, iar serile mele erau încă pline de farmecul sfânt al stelelor pe care nu îl puteam pricepe, vorba lui Eminescu.

Da, visam să învăţ să călăresc. Nu era vorba de dorinţa de a atinge fructul oprit sau de vreo nevoie de aventură, ci de legea naturală a compensaţiei. Fusesem crescută cu hrană consistentă şi fusesem mereu fie îndesată, fie supraponderală. Îmi plăceau mult gimnastica, schiul, înotul, tenisul şi patinajul şi toate îmi fuseseră interzise prin bunăvoinţa părinţilor, al căror buzunar oricum nu ar fi permis o educaţie mult prea multilaterală pentru mine. Tata spunea că vrea să mă protejeze, fiindcă vărsătorii se zice că mor din cauza apei, dar eu tot insistam să mă lase să învăţ să înot. Avusesem o profesoară care îmi întreţinea visul, povestindu-mi că ea a învăţat să înoate la 30 de ani. Astfel încât diverse valuri ale tinereţii m-au împins într-o zi (nici măcar nu era pe înserat), să încerc din nou marea cu sarea.

Bunica mea, fie ea iertată, m-a ajutat să mă urc pe iapă. Era un cal mare şi blând, obişnuit cu munci grele şi uneori cu nazurile vărului meu, copil care a învăţat să călărească pe Doina de când avea mai puţin de zece ani. Eu fusesem mereu protejată când eram mică, nu avusesem voie să încerc să călăresc, poate şi din cauză că familia mea întreţinea ideea că eu aş fi bună doar pentru buchisit şi prea neîndemânatică să ţin o mătură în mână sau să prepar vreo ciorbă de doamne-ajută. Visul meu de a călări, înota şi toate celelalte încă îmi dădea ghes să calc dincolo de drum. Până în ziua aceea mă mai ajutase vărul meu, copil pe atunci, mai mic cu 10 ani decât mine, să mă urc pe iapă şi mă lăsase odată, spre marea mea frică, chiar la trap uşor, aşa cum făcuse un alt văr cu ani în urmă, când mă învăţa să merg pe bicicletă. Dar nu am învăţat nimic, tot nesigură eram. Atunci m-am simţit eu mai în putere, mai fericită, stând pe pătura groasă în loc de şea şi strângând în pumni hăţul de sfoară legat de căpăstru. De fapt cred că Doina avea atunci numai zăbala, nu avea nici măcar căpăstrul cu care o înhămau când mergeau după fân sau otavă.

Şi, într-un impuls de fericire (pe care acum nu o pot descrie), am hotărât să o iau în sus pe grui, că nu se cădea să merg pe uliţa principală. Până la prima curbă a fost simplu. După ce am început urcuşul, iapa dădea semne uşoare de îndărătnicie, degeaba trăgeam eu de zăbală sau încercam să o îmboldesc uşor cu picioarele. Sub părul din grui, deodată, Doina devine un alt fel de roller coaster …succesiunea mişcărilor am uitat-o, dar cert e că deodată s-a smucit şi s-a ridicat pe picioarele dindărăt de eu am alunecat spre coada ei frumoasă şi am strâns din dinţi şi m-am ţinut cum am putut, după care la fel de brusc s-a aplecat cu botul până în pământ, de am lunecat uşor pe gâtul ei vajnic. Bine că eram tot călare. Atunci, ca prin miracol, iapa s-a domolit şi a început să răspundă, dar cam în silă, comenzilor mele. Uşor zgâriată şi descumpănită am ajuns pe grui la casa unor rude din sat care m-au întâmpinat cu mirare, împreună cu vărul meu. Urmarea a fost că de atunci m-am lecuit de a încerca să călăresc singură şi fără şea, dar visul de a reuşi într-o zi nu a dispărut de tot.

Publicat de

cristinamonicamoldoveanu

Născută în București, în 1971. Temporar, poetizez sau chiar scriu poezii. Temporar, am tradus propriile mele poeme în engleză. Mă găsiți mai ales pe Muzele Albe.

Un gând despre „Povestea iepei de sub grui”

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.