bănuiți că au iubit prea mult


oamenii bănuiți de o tristețe bătrână și amară
bănuiți că ar fi iubit mult viața
excepțională și frumoasă, cu mir de lună și maramă de stele,
urmăriți de un spectru care mereu pune întrebări,

îngreunați de articulații imobile, îndurerați de înghețul cuvintelor,
bănuiți de o tristețe așa de nelalocul ei, încât
nici măcar nu o pot exprima, adică vreau să spun
că nu o pot trăi pe de-a-ntregul, nu o recunosc ca fiind a lor
și se simt furați de ceva al lor.

pleacă, străino! spun ei mereu.
și totuși nimic nu se schimbă,
omul își prinde capul greu în palme și plânge,
câteva lacrimi îi brăzdează fața fără să vrea.
fără să fie trist deloc.
ceva îi scapă, viața nu vrea să curgă drept și molcom,
cresc viituri, apa e iute, rigolele pline.
pălăria lui atârnă prea tare într-o parte.

viața acestor oameni e bătrână și amară,
cuvintele lor sunt ca nucile verzi – lasă multe pete
în așternutul amintirii,
o dâră verde-neagră de frunze strivite înainte să crească.

Publicat de

cristinamonicamoldoveanu

Născută în București, în 1971. Temporar, poetizez sau chiar scriu poezii. Temporar, am tradus propriile mele poeme în engleză. Mă găsiți mai ales pe Muzele Albe.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.