Printre munți și printre văi

Pomelnic (aproximativ) cu o parte din denumirile dragi și pitorești din satul bunicilor

Ionul Tecâi, Ionul Teculețului, Ionul Măriei, Tetea lui Barb, al lui Ciontolag, Ana lui Simion, Mărcuț, Nuța Marcului, Miclăuș, Popii Moisii, Sămulenci, Milian, Mărioara Huiului, Luci/Livia/Limpi lui Stoia, Viorica Rusului, Geni Bărî, domnul Tatu, bădicul Dionisie, Augustin, doamna Suma, ai lui Sarafin, țiganii Tancu, Pădure și Floare, ai lui Nicanor, Iancu, dascălul Panga, Sâvu, Virgil, mătușa lui Roman, lelica Leonora, lelea Frosina, ai lui Leurean, Liviuța, Regățanul, Anghel, ciobanul Iosâf cu nevasta lui Maria, (Mărioara) (ca în Biblie), alte sute de personaje

Locuri – Mlăci, Higi, Su Higi, chiscul Secăturii, Părăuțe, Cetețea, la Părăul lui Achim, lunca, răstoaca, la puierniță, Fofelde, Hârtoape, în deal la Cruce, după deal, alte zeci de locuri, case, biserică și școală

Moment istoric – tot secolul 20 și începutul secolului 21

Acte și tablouri –
Cositul fânului – din fragedă tinerețe până la adâncă bătrânețe, întinsul pologilor, întorsul fânului, adunat
Rânit grajdul, adăpat vite, înhămat și dezhămat cai sau boi, arat, gunoit, semănat, plivit, cules, sfrunit cucuruzul, măcinat grâul și cucuruzul, muls ghivolele și vacile
Legat și tăiat via, plivit, cules via, strivit struguri, pregătit butoaie, făcut vin și țuică
Tăiatul porcului, preparat cârnați, slănină, cârtaboși de ficat și de verze, tobă și răci, jumeri, unsoare
Tuns oile, spălat lâna, dărăcit, tors, văcsit, urzit, țesut, croit ie și fotă și cătrințe, nădragi, laibăre și trăistii și chindeauă și împletit cheptare, mănuși, uscare piei de miel și oi și mers la cojocărie pentru cojoace și căciuli.
Odinioară – îmblătit cânepa
Bucătărie –mămăligă făcută cu făcălețul, fusoi frecat, brânză frământată, d-ale porcului, ciorbă de boane sau de crumpene cu tarcăn, tocană, lapte acru, magiun de prune, chisăliță, pită, cozonaci, plăcinte, mălai cu lapte, laște

Sensul lucrurilor – sensul orar prin anotimpuri și rânduiala și rostul gospodăriei țărănești din vechime, pomenirea cu viii și morții, ofranda curată pentru Dumnezeu

memento

Miau, mulțumesc, spune pisica mea neagră Cloe
în timp ce șade la masă pe scaun alături de mine
cu multă plăcere alteța voastră, aveți întreaga mea simpatie
și tot ce poate fi mai bun pentru dvs. în farfurie

Azi l-am îngropat pe Roșcățel motanul slăbănog
care nu putea mesteca bine și mânca de multe ori pe zi,
sufletul l-avea așa bun și inima poate slabă
Azi a venit Pufulete cel mic, pui sârmos și prostuț
cu care am dat laba când i-am întins un deget,
Și bunul, magnanimul Roșcățel, l-a luat pe burtica lui
și l-a lăsat să adoarmă pe moale, ca un tată
și dihania mică a mâncat din vasul lui Roș și el s-a dat deoparte
pentru ca să se sature cel mic, că bani avem puțini

bietul suflețel bun, iar Cloe, grasa sterilizată
și Slabu cel negru cu alb au început să sufere de iritație la ochiul stâng
după ce l-am îngropat pe Roșcățel, poate emisfera lor dreaptă
dădea semne emoționale, poate că și bestiile din specia Felis catus
au ceva inimă bună și prieteni în îngerime.
Acum două zile a murit Vulpi. Cățeaua cea mai bună din lume.
Privire – omenească 99%. Căldură, răbdare,
bunătate, devotament extrem etc.etc.
bietul animal a murit de la caniculă, că de aceea se numește cani-culă
lovitură după lovitură – ce mai urmează?

Anul acesta, vai, a murit și Tărcățel, suflețel de motan tare bun, de parcă am fi în cartea Singur pe lume, și mă doare.
Mi s-a uscat parțial cimișirul care era frumos,
căci l-au năpădit viespile și mi s-a uscat brusc și complet puiul de vișin
din care m-am înfruptat vreo trei ani, vișin acru, dar tare generos.
Când vine un necaz…

aici era deja bolnavă, dar de fapt aveao privire de extremă bunătate și calm

Coincidențe

Blaga, la fel cu Eminescu, Grigorescu, Aurel Vlaicu, I.L. Caragiale și George Enescu face parte dintre numele prezente pe bancnotele din România – dintre persoane legate temeinic de viața mea, oarecum organic, după cum voi povesti. La fel și statuile de la Universitate – Spiru Haret și Gheorghe Lazăr sunt numele liceeelor absolvite de tata și de mama, Mihai Viteazul e numele liceului absolvit de mine, iar Ion Heliade Rădulescu amintește de o familie Rădulescu care a cumpărat o parte din grădina copilăriei mele – care era o grădină cu mulți vișini. În plus Heliade amintește și de participarea mea întâmplătoare la revoluția din 1989.


Aurel Vlaicu este numele unei străzi pe care locuiesc acum, în orașul Voluntari, și e și numele unei străzi în oraș, unde a locuit Ion Marin Sadoveanu, care a scris Sfârșit de veac în București. Acea stradă era relativ aproape de locuința mea din oraș. Când eram în clasa a 8-a am studiat Vlaicu Vodă pentru intrarea la liceu. Aurel Vlaicu a murit prin cădere în munți – eu însămi am avut o nefericită tentativă de suicid prin defenestrare, soldată doar cu pierderea unui picior. Există și străzi cu numele Moldoveanu în mai multe orașe din țară. George Enescu e foarte aproape de mine prin preocupările mele, căci numai muzica clasică și postul și tăcerea mă ajută să îmi revin dacă mă simt rău. Grigorescu, aflat în seria de genii artistice de pe actualele bancnote, este pictorul meu român preferat și totodată copiat de o bătrână preoteasă, rudă prin alianță, care picta tablourile lui Grigorescu destul de realist. Eminescu e poetul ale cărui poezii mi s-au imprimat involuntar în memorie, fiind mai ușor de reținut cuvânt cu cuvânt datorită ritmului și rimelor. Totodată am domiciliul într-o proprietate personală în București, aproape de intersecția Moșilor – Eminescu. I.L. Caragiale e numele colegiului unde am fost profesoară. De Blaga mă leagă multe fire nevăzute, el a fost, într-o oarecare măsură, exact poetul cel mai asemănător cu anumite efluvii ale vieții mele sufletești ca întreg, deși mai aprope sau intimi pe moment, pentru detalii, îmi sunt Nichita Stănescu, Marin Sorescu (mai ales în timpul liceului) sau Ana Blandiana.


Când am împlinit 12 ani, darul primit de la nașii mei, oameni pe care îi prețuiam mult, fiindcă, în general, se purtau bine cu mine în lumea mea mică și retrasă, a fost o carte cu poezii de Blaga – aceea cu zâmbetul protector al poetului răsfrânt în norii călători. În copilărie am mai avut cărțile mele de poezii și, spre deosebire de alți copii, îmi plăceau, la fel cum îmi plăceau descrierile de natură, visând să scriu și eu așa ceva în viață. Îmi plăcea în mod deosebit Magda Isanos, iar în copilărie îmi plăcuseră Arghezi și Topârceanu, unele poezii. La 12 ani poezia lui Blaga mi se părea puțin mai greu de înțeles. După 13 ani am început călătoria sau rătăcirea mea în oceanul romanelor clasice, bine cunoscute de toți oamenii educați și am mai lăsat deoparte lectura poetică, dar am început să scriu eu însămi poezii într-un caiet, pe parcursul liceului.


Poezia lui Blaga s-a impus în viața mea treptat drept ceva intim – foarte apropiat de sufletul meu fiindcă era apropiată de sufletul satului bunicilor. În primul rând din cauza lexicului utilizat, cuvintele care mi se lipiseră cald și emoțional în cămările inimii erau aceleași și în poezia lui Blaga – gruiul era o uliță mică în pantă imediat după colțul casei noastre, șipotul din sat era și pentru mine un eveniment central cu încărcătură simbolică și afectivă puternică. Stupina era un loc sub un șopron, unde nu erau stupi. Rând pe rând, aproape toate cuvintele-mărgăritare ale lui Blaga apăreau ca fiind și pietre de hotar în experiența mea personală, mai ales rurală.


Ulterior am trăit în București, dar am mers la Sibiu în vizită de mai multe ori, unde a locuit și Blaga. Am locuit un an la Cluj. Am fost angajată un an ca bibliotecară. Am fost profesoară, am scris poezii, am tradus propriile mele poezii. Am fost puternic atrasă de filozofie. Toate acestea au fost asemănări cu viața poetului. În plus, diverse teme sau motive din poemele sale au fost foarte aproape de propria mea experiență poetică, de modul meu natural de a simți lumea și de a trăi o stare de emoție sau meditație. Totuși există o mare diferență – Blaga este în mod declarat poetul nuanțelor de lumină delicate și blânde, a luminii lunii, a tainei – prin care se apropie de romantism – iar eu am fost mereu o personalitate solară, îndrăgostită de lumina zilei. Totuși, unele poezii ale lui Blaga emană o forță vitală năvalnică, care nu îmi este proprie.

Opțiunea postului

Dacă ne gândim la rosturile și treburile bisericești, putem întrezări verigi de legătură între segmentul laic și segmentul religios al activităților omenești.
Cele două dimensiuni ale viețuirii și conviețuirii oamenilor se întretaie din punctul de vedere al limbii folosite la nivelul semantic al angajării într-o muncă serioasă, cu rost. Aceste semne comune celor două planuri dovedesc o interdependență a sacrului și profanului, în așa fel încât munca apare sfințită și sfântă, purtând pecetea bisericii, iar biserica apare ca fiind subînțeleasă oricărui rost solid al vieții omului în instituțiile laice.

Cele mai importante denumiri ale ocupațiilor religioase sunt comune cu simboluri ale muncii laice – slujba sau slujirea în biserică, serviciul divin, păstoritul credincioșilor, postul creștinesc. Printr-o simplă coincidență, chiar și noul cuvânt job care desemnează o ocupație are și semnificația Iov în limba engleză, amintind de încercările prin care trebuie să treacă un bun creștin în momentul în care diavolul și Dumnezeu fac rămășag.

În acest fel treburile duhovnicești sunt plasate în planul conștiinței publice și al treburilor obștești, în timp ce diverse ritualuri și taine – botez, cununie, sfânta împărtășanie ș.a. – îmbină planul vieții casnice, intimitatea, cu planul conștiinței religioase și civilizează, adică aduc în societate familiile creștine.
Amintindu-mi de Noica, notez că sfințirea se apropie de ființare ca sunet, împărăția de împărțire și rostirea de rosturi. Binecunoscutul ”Întru” din scrierea filozofului ne amintește și el de Crez, unde apare de 5 ori în unele variante, dacă numărăm și cuvântul ”întrupat”.

Postul creștinesc, reprezentat acum prin postul dinaintea Paștelui, are mai multe rosturi – de nivelare și apropiere a dietei diverșilor credincioși, deci o experiență de comunalitate și împărtășire, de însănătoșire a organismului, învigorare și detoxifiere după iarnă, de chivernisire mai bună a resurselor economice la sfârșit de anotimp rece, de igienizare, de educare a răbdării și sentimentului de recunoștință pentru ceea ce Dumnezeu ne dă zi de zi, de păstrare a echilibrului între cele trupești și cele spirituale, fiindcă nu ne putem hrăni doar cu cuvinte, de întrajutorare creștinească prin apartenența la aceleași obiceiuri alimentare.

Menuet desuet

Treaptă cu treaptă, iedera se-nalță
La ușa veche astăzi încuiată
Papucul doamnei agățat de clanță
În tufele de caprifoi se-arată.

Cu ochii-i negri, vaca-domnului privește
La fluturii monarh cam invidioasă,
Ploaia de-april cea rece miruiește
Suav, întreaga fire lângă casă.

Iubiri și vieți de gâze în pereche
Sunt spulberate-n praful de pe drum,
Înmugurește iar portița veche
Spre grădinița plină cu parfum.

Ca biblia se deschide floarea
De ghiocei, narcise și zambile
Pe rând, le suflă rochiile boarea
Ce rupe din corole dalbe file.

Se întrupează logosul în fire,
Din rădăcini și seve către soare,
Pământul tot în astă răstignire
Învie-n nopți cu iz de lăcrămioare.

Pete-n soare

Tot scriind cu rimă creață
Versuri noi pe „agonia”
Nu mai pot de dimineață
Să citesc Teogonia.

Ori cumva chiar pe Ovidiu,
Eneida lui Virgil,
Mă gândesc că azi Covidul
Face totul dificil.

Mi-e lene și mi se-apleacă
Iar siesta-i foarte grea.
Topârceanu – treacă-meargă.
Restul, toți, sunt altceva.

Primăvara asta feste
Ne-a jucat peste o mie,
Vine și la mine veste
Că Hristos n-o să învie.

Că de când cu postul mare
Pe la noi, în carantină,
Prețuri cresc în galantare
Chiar de-i magazia plină.

Doar vreun marș strigat mai tare
Sau cocoșii peste gard
Mă trezesc din hibernare
Când mai scade câte-un grad.

Oaspeți mari sau mici grămadă
Au venit să prohodească
Rece floare în ogradă,
Ce-a murit fără să crească.

Soarele, cu zâmbet trist,
N-are chef să se mai joace,
A fugit ca un artist
Prin străini, căutând noroace.

Notă – agonia = site-ul http://www.agonia.ro

Catedrala, note

Grupajul de povestiri cu titlul Catedrala de Raymond Carver (1938-1988) a fost publicat în 1983 și a fost bine primit de critica literară.  Povestirile lui Carver se caracterizează prin :

  • Deznodământ/final nul sau final ratat  – final abrupt fără concluzie, rămân mai multe întrebări fără răspuns. Povestirile prezintă deci procesul schimbării, modificarea vieții unor oameni, ceea ce face posibilă schimbarea, care nu mai este descrisă și ea.
  • Infuzie de optimism și/sau atitudine pozitivă. În general aproape toate povestirile lui Carver aduc lumină și duioșie și tandrețe într-o lume a schimbărilor dramatice, a spaimelor și problemelor începutului de mileniu. Literatura contemporană grupează mai degrabă opere literare sumbre, cu finaluri tragice, uneori încărcate cu mistere și suspans, cu simboluri întunecate.
  • Povestiri mai ales la persoana întâi, naratorul este unul dintre personaje și vede lumea din perspectiva personajului care participă la acțiune, nu știe totul, dar prezintă obiectiv și foarte clar faptele și lucrurile din tabloul povestirii. În același timp naratorul are propriile sale îndoieli, sentimente, gânduri și tensiuni emoționale, care apar și ele descrise
  • Stilul – realismul murdar, termen introdus în anii 80 pentru operele literare care prezentau fidel viața oamenilor obișnuiți, din clasa mijlocie sau muncitoare, cu limbaj simplu și minimalist, idei incomplete și/sau finaluri deschise, stil laconic, direct, imprecis, dialoguri realiste, portrete de oameni credibile.

Povestirea Catedrala – se centreză pe schimbarea perspectivei și percepției unui om față de orbi. De aceea orbirea este ca o metaforă-simbol și în final se observă diferența între a privi – a fi atent și activ – și a vedea, adică a fi pasiv. Tocmai prin pasivitate eroul povestirii vede cu adevărat, respectiv atunci când mâna îi este ghidată de orb și el renunță la controlul conștient și voluntar asupra simțurilor proprii. Ca un fel de revelație. E precum diferența dintre a ști și a înțelege ceea ce știi.

Închizând ochii, se deschide privirea interioară și apare insightul – adică înțelegerea unei realități odinioară doar privită, dar nu văzută cu adevărat. Prin mai puține informații, paradoxal, individul vede mai mult. În Catedrala individul e laconic, opac la schimbare, dar în final recunoaște o nouă experiență care îl ”îmbogățește”

Catedrala e aleasă ca simbol deoarece autorul trăiește o stare de revelație sau epifanie și astfel simbolul religios este cheia înțelegerii povestirii. E vorba de abilitatea de a vedea dincolo de aparențe. Desenând, naratorul vede mai multe detalii și adaugă oameni la sugestia orbului.

Casetele înregistrate audio, prin care Robert a comunicat cu soția naratorului, reprezintă de asemenea un mod de a comunica fără a privi interlocutorul, dar văzând mai mult în profunzime, creând o intimitate care lipsea în relația dintre cei doi soți. Televizorul orbului este color, nu alb-negru, ceea ce sugerează încă o dată un nivel de profunzime mai mare al percepției nevăzătorului. Naratorul este gelos la început pe orb, pe care soția lui îl cunoaște de zece ani și acest sentiment creează o stare de tensiune pe parcursul povestirii. Ulterior se observă clar opacitatea și lipsa de empatie a naratorului.

Cadrul povestirii apare oricum tulbure, deoarece protagoniștii consumă alcool și marijuana, ceea ce tulbură percepția realității, astfel încât revelarea peisajului  interior e mai probabilă sau facilitată. De altfel consumul de alcool este notat în mai multe povestiri din grupaj, ceea ce se explică și prin faptul că autorul a avut un tată alcoolic, devenind el însuși alcoolic.

Robert, nevăzătorul, are un rol catartic și empatic, atât față de narator cât și față de soția lui. Tocmai fiindcă este orb. Orbul are rolul unui confesor, mai degrabă duhovnic, fiindcă nu are simțul văzului, deci pare a fi de încredere, mai mult decât oamenii valizi. Femeia s-a căsătorit cu un militar și apoi a început să comunice cu orbul prin casete audio. Astfel, a devenit mai conștientă de neîmplinirile și dezamăgirile vieții de soție de militar. Ulterior a avut o tentativă eșuată de sinucidere. După aceea a divorțat de soțul militar, în urma mărturisirilor ei către orb, mărturisiri care au ajutat-o să vadă mai bine adevărul despre viața ei și eventual soluțiile mai bune. Naratorul ascultă una dintre casetele primite de soție, dar nu până la capăt – deci nu știe cu precizie ce spune orbul despre el. (Încă un final ratat.) Atât el cât și soția nu au nume în povestire, dar orbul da, ceea ce subliniază lipsa de repere și profunzime a celor doi – un fel de personaje depersonalizate – comparativ cu orbul, care apare clar delimitat. Orbul e un personaj cu un caracter voluntar pronunțat și preia controlul mâinii naratorului în desenul lor din final.

Buftea, bufnițele, bufonii

Este mult timp de când am înțeles că, dacă omul e confruntat cu mistere, cu lucruri pe care nu le înțelege, adesea răspunsul îi poate fi dat sau sugerat de definiția din dicționar a cuvintelor sau de traiectul etimologic presupus al cuvintelor.

Iată de pildă cuvântul Buftea – nume de oraș. Acolo nu m-a lăsat mama să merg în copilărie, când aveam de interpretat rolul procurorului din piesa pentru copii Procesul apei, unde o fată – care era de fapt Apa – era acuzată, învinovățită fără rost, când, în mod real, viața oamenilor și a planetei nu era posibilă fără apă și apa nu avea nicio vină.
În anii de după moartea tatei m-au dus la Buftea pentru o problemă legată de moștenire, fiindcă așa a spus o rudă, care spunea că e mai ieftin prin judecătoria de acolo. A trebuit să merg ca figurantă.

Buftea – ce ne mai sugerează acest cuvânt? Spre ce revelații ne duce? Am căutat în dicționar – buftea înseamnă copil sau om gras, buhăit – ca exemplu faptul că eram grasă încă din copilărie, datorită condițiilor de mediu, și acum fiindcă am fost otrăvită în timp în multe moduri sau stresată, buhăirea datorată cirozei etc. Buftea mai amintește de opera bufă – mie îmi plac operele bufe ale lui Mozart. Și de mâneci bufante, cum erau la ia țărănească din satul bunicilor.

Buftea mai îmi amintește de a bufni, a răbufni – chestiuni clar înțelese, ca și intrerjecția buf!.
Mai amintește de bufniță/buhă – sau cucuvea/cucu-vaie – pasăre legată de simboluri nefaste – de lumea morților, de rea prevestire etc. Iar bufnițele își merită numele, au chiar și un aspect care amintește de ceva umflat, de fața unui om puhav. Dar și alte simboluri. Cucuvea mie îmi amintește chiar de cuvântul cu-vînt. Când m-au internat la psihiatrie în 2016 erau foarte multe cucuvele în jurul pavilionului psihiatric.

Desigur că nu trebuie să uităm bufonii – notez aici și versuri dintr-un cântec vechi – ”visăm frumos aceeași moară/ascunsă-n tragicul bufon”.
Am impresia că aceste concluzii și exemple ale mele aduc în minte anumite confluențe dintre filozofie și lingvistică – dar insistând pe latura pragmatică a proceselor de învățare a limbii și chiar de fragmentare sau diferențiere – puteți înțelege ce credeți dvs. de cuviință.

Datorită naturii psihicului uman, eu cred că toate răspunsurile la felurite întrebări ale omului există în dicționare, prin combinarea sau aprofundarea sensurilor/semnificațiilor cuvintelor sau grupurilor de cuvinte și prin cooptarea unor alte simboluri cum ar fi cifrele sau imaginile – iar dacă răspunsul nu există, atunci se pot descoperi noi cuvinte sau noi sensuri – prin omonimie și polisemie – ale cuvintelor.

15 noiembrie 2020

Bună ziua. Azi e ultima postare deocamdată pe facebook și pe blogul meu literar. Dacă oamenii nu se vor răzgândi. Regret că am fost și sunt otrăvită și nu pot termina blogul cu memorii și explicarea vieții mele. Dacă veți citi, veți înțelege că am fost numai binele și normalitatea și că e păcat să fiu omorâtă. Nu am avut nicio greșeală, dacă citiți cu atenție totul, în ordinea în care am scris, veți înțelege că nu mi-am căutat scuze, ci cu adevărat nu am greșit nimic. Ideea lor e că au supus la vot cazul meu și au hotărât să mă omoare. Unii zic că oamenii proști au fost păcăliți că aș fi avut diverse greșeli iar cei inteligenți au fost păcăliți că trebuie să mă omoare.

Vă rog în genunchi, dragi oameni de oriunde ați fi, să îmi salvați viața dacă vă stă în putință, să mă lăsați să trăiesc și eu un pic. Este, cum spun unii peste mintea mea, cea mai josnică și monstruoasă crimă din istorie. Toate crimele sunt așa ceva, nu mă consider altfel.

Anul acesta am fost chinuită cerebral enorm de mult, zi de zi, posibil prin otravă sau datorită unui cancer sau unei boli grave pe care medicii refuză să o trateze. I-am spus nu de mult medicului de familie (și altor medici) din nou, în zadar,  despre setea groaznică și continuă, care se accentuează când beau apă din sticlele cumpărate special pentru mine de mama – ea bea alte sticle, fiindcă apa de la puț s-a schimbat brusc, astfel încât săpunurile se topeau repede și aproape de tot – apoi s-a mai schimbat brusc încă o dată, astfel încât săpunurile nu se mai topesc și e greu să mă spăl pe mâini. Astăzi au spus din nou că otrava e în apă – setea a fost continuă și creștea când beam din sticlă, amețeala și durerea de cap continuă, fenomene de atacare a nervilor periferici destul de puternice, abia mai scriu acum cu 2-3 degete. Oricum am fost în mod cert otrăvită de mulți ani și aveam dovezi, cum veți găsi pe blogul meu. Am reușit să merg la Carrefour și am cumpărat apă și câteva sucuri și am băut în hala supermarketului apă minerală (un litru) și mi-am revenit apoi, spre deosebire de apa băută acasă. În fiece seară fierbințeală puternică și înroșire a obrajilor, usturime.

Sunt foarte slăbită și mi-e rău, nu e doar infecția dentară.

Acum nu am mai scris poezii de ceva vreme și probabil nu voi mai putea scrie dacă nu se răzgândesc și mă omoară. Ei spun că familia mea minte și toți ceilalți la fel. Unii intră cu ideea că pe proști i-au păcălit că sunt inculpată și de aceea m-au condamnat la moarte. Moartea mea nu e necesară, e o eroare, ei poate nu au înțeles.  Unii spun în gândul meu că sunt otrăvită cu apa și că i-au îndobitocit pe toți și apoi au adus experți care să mă otrăvească să mor științific.

Nu am avut nici cea mai mică greșeală toată viața. Nu m-am gândit nici măcar în tinerețe la alți oameni, nu am f_t pe nimeni niciodată. Nu m-am gândit nici la trecut, în afară de vremea petrecută scriind blogul meu. Nu am vorbit în gând, cum fac nebunii, fiindcă nu aveam cu cine și nicio treabă, și am răspuns celor care vorbesc în mintea mea numai în ultimii câțiva ani, numai dacă mă chinuiau rău. Nu am mințit niciodată. Nu știu ce însemană f_tul. Nu am avut activitate sexuală și nici vreun prieten sau amant (citiți cu atenție blogul meu). Nu m-am gândit niciodată la sex și nu am avut niciodată pofte sexuale. Am gândit și simțit binele față de familie și oameni și nu am avut niciodată gînduri rele, întunecate, invidie, gelozie, sete de răzbunare etc. Am crezut mereu în bine și lumină și am făcut binele și am ajutat mereu când am putut. În plus, absolut sigur am fost inteligentă și chiar înțeleaptă și nu am avut nici cea mai mică anormalitate psihică, cum au mințit psihologii – cineva a scris minciuni în fișa mea de psihiatrie și o femeie psiholog de asemenea a scris minciuni. Am avut o mulțime de calități și virtuți și niciun viciu moral. Nu am gândit rău, nu am vrut răul nimănui și nu am bârfit. Nu am fost lacomă și nu mi-am dorit niciodată bani mai mult decât strictul necesar, fiind oricum săracă lipită pământului. Mulți ani nu am avut practic nici bani de hrană sau haine. Am cerșit pe stradă, ceea ce nu e o greșeală. Nu am avut niciodată vreo legătură cu politica și absolut nicio forță politică sau altfel de grup nu a fost ascuns în spatele imaginii mele publice urâte și mincinoase. Nici nu m-am uitat la știri aproape deloc toată viața. Nu am vorbit vulgar sau porcării. Nu m-am drogat, nu am băut alcool. De anul ăsta nu mai fumez, din nou. Etc.

Ei spun că toți cred că eu sunt un fenomen periculos și de aceea mă omoară. Puteau să mă accepte și nu s-ar fi întâmplat nimic rău. Ei nu au încercat niciodată invers, mereu am fost respinsă complet, dar poate au mințit despre aceasta. Am fost singură complet întreaga viață, din 1984, când m-au dus în oraș, să stau cu părinții. Au existat numqai câteva persoane cu care mi s-a permis să vorbesc întreaga viață și de fapt una doar mai mult – Luiza Dona, care a trecut și ea prin tratament psihiatric, și poate că proștii credeau că e bolnavă psihic fiindcă eu eram un fenomen periculos. Nu am stat cu mâinile în sân, am încercat să obțin drepturile la muncă și la studii, dar mi s-au refuzat și mi s-a spus clar că nu le am – fapt pentru care singurătatea mea s-a prelungit până la inumana cifră de 36 de ani și câteva luni, cu izolare aproape totală după moartea tatei acum 15 ani – în afară de mama, încă câțiva și oamenii necunoscuți văzuți pe străzi. E monstruos și inuman și clar mi se vrea moartea, am implorat în zadar să fiu împreună cu alții, chiar cu pacienți psihiatrici sau handicapați sau alți bolnavi. Am implorat dreptul la studii superioare sau la muncă măcar, dacă le-aș fi avut nimeni nu m-ar fi otrăvit și nici nu aș fi fost singură.

Ei spun că m-au condamnat dar nimeni nu m-a întrebat nimic, numai de vreo două ori în gând, când mi-au spus că au înțeles și vor face tot posibilul să mă omoare și să mușamalizeze cazul meu. Ei spun că eu sunt omorâtă deși nimeni nu mă cunoaște, ba chiar nimeni nu știe nimic despre mine, findcă nu doar acuzatorii nu au vorbit cu mine, ci nimeni altcineva. În astfel de cazuri omul în cauză nu este cunoscut deloc.

Îmi iau la revedere de la puținii cititori ai blogului meu de poezie și le las deocamdată blogul meu despre viața mea, dacă doresc cumva să îl citească. Eu am început să scriu poezie din cauza singurătății la sfârșitul anului 2006, deci am scris – cu pauze mari – destul demult. Oricum, nefiind eu nebună, nu am scris mult și mi-am schimbat voit stilul de câteva ori, înțelegând că nu sunt poezii utile, că nu am talent de a fi citită și că sunt singură complet și nimeni nu are nevoie de poeziile mele și nu le vrea. Am încercat să scriu ceva frumos, dar de fapt pe mine mă reprezintă mai mult textele în proză de pe acest blog – dar din păcate nu am reușit să las vreo carte mai de valoare lumii, fiindcă eram otrăvită și maltratată monstruos. Eu am fost închisă în zona Moșilor-Colentina-Voluntari cu puține ieșiri în afara zonei și puține excursii în țară în 50 de ani. Sunt încă un om bun, dar nimeni nu mi-a trimis nici măcar scrisori aproape deloc toată viața. Mail: Crismonimold1971@gmail.com. Telefon: 0747228311. Adresa – strada Aurel Vlaicu, nr 7, Voluntari. Vă mulțumesc pentru tot și vă doresc noroc și cele bune.

Blogul despre viața mea – Papalașcă de lumină – un fel de documentar. Problema nu sunt acești oameni care pătrund telepatic peste mintea mea, ci otrava. Pe ei pot să îi resping, dar ei intră mai mult datorită otrăvii. Aceste gânduri telepatice eu le-am perceput începând cu vârsta de 35 de ani, înainte nu erau, și totuși m-au numit schizofrenică la 21 de ani, pentru ceea ce era doar o tulburare sexuală. Niciun fel de delir întreaga viață, ceilalți mint, nu eu.

Ionii

Era un sat mic, dar cu gospodari vrednici, oameni aspri și puternici, ale căror femei țeseau la război cuverturi de lână aspră, rumeneau cozonaci mari și pită cu crumpene și mai creșeau și flori în grădina din față.
Cei mai mulți bărbați erau Ion după nume. Sau Ioan. Femei cu numele Ioana nu erau.

În urma diplomei cavalerilor Ioaniți, emisă de regele Ungariei, Béla al IV-lea în 1247, se dăruiește cavalerilor Ioaniți o parte din veniturile obținute de la Țara Severinului și din cnezatele lui Ioan și Farcaș, până la râul Olt.

De la numele spiței de Ion se trage numele de familie Ionescu, nu invers. Ioneștii pot fi oameni care au avut vreun Ion în trecutul lor. Terminația cu escu a numelor din România continuă sufixul iscus din latină. Se știe că numele de familie ar putea provine de la numele unei moșii sau sat plus terminația -escu, în loc de ești, cum ar fi în exemplul Dumitrești – Dumitrescu. Însă ceea ce se poate ușor vedea e că cele mai multe nume de familie cu -escu provin de la prelungirea unui nume propriu – Constantin – Constantinescu. Dumitru- Dumitrescu. Numele care se termină cu sufixul -eanu sunt legate de un loc – râu, deal munte, sat, oraș ș.a., cum ar fi Pruteanu, Câmpeanu etc.

Bunicul meu era Ion, dar ar fi preferat să fie Ioan, precum se zice despre Ioan Botezătorul. Fiul lui era Ion, zis Nelu, tatăl lui era Onea, deci tot Ion. Există și alte variații – Ionel, Ionela, Ionică, Ionica, Ioanid sau Ioanide. Originea numelui Ion este din latinescul Johannes care provine din grecescul Ioannes, care provine din ebraicul Yohanan, adică Dumnezeu conferă grație.

Stilul ionic de construcție al coloanei grecești a apărut în perioada clasică de dezvltare a artei Greciei antice, urmând stilului doric și continuându-se cu cel corintic. Aș avea de adăugat că nu departe e marea Ioniană, cea care a favorizat transplantul civilizației grecești pe trupul încă tânăr al civilizației romane. Filozofia ioniană e considerată leagănul filozofiei occidentale, europene. Dar Ionia, locul unde aceasta a germinat, era pe coasta de vest a Anatoliei, în Turcia de azi.

Și fiindcă acei filozofi erau materialiști, în sensul că erau în căutarea unor principii ultime ale alcătuirii materiei din lumea vizibilă, putem să ne aducem aminte că știința modernă a descoperit și teoretizat ionii, cationii și anionii. Iar gnosticii au discutat despre eoni, un fel de emanații ale lui Dumnezeu. În Trilogia cunoașterii, Lucian Blaga scrie despre eonul dogmatic și explică sensul de perioadă lungă de timp, cea mai lungă perioadă de fapt, atașat cuvântului eon în geologie. Se cunosc trei astfel de eoni de-a lungul timpului geologic.

În istorie există mulți Ioni celebri, dar poate ce mi-a rămas cel mai mult în memorie este numele Ioanei d’Arc și numele lui Ioan fără de Țară.