Spațiul verde

Un spaţiu verde în spatele unui bloc de locuinţe. Doi copaci înclinaţi îşi dau braţele peste câteva bănci vopsite în culoarea ruginei. O masă de şah pe care gunoierii mănâncă parizer cu pâine şi muştar şi beau bere în pauzele din program.

Pe alee trece un bătrân cu parkinson cu paşi mici şi siliţi cu anevoie şi capul bălbănindu-se încontinuu, ca o păpuşă pe arcuri. O femeie între două vârste, îmbrăcată foarte modest, îl priveşte cu aparentă indiferenţă. Bătrânul schiţează o grimasă şi i se adresează:
Vă rog, puteţi să mă ajutaţi?
Femeia se apropie indolent, cu aceeaşi mimică inexpresivă.
Vă rog să mă ajutaţi să ajung până la gangul acela dintre blocuri.
Da, bineînţeles. Bărbatul se sprijină pe braţul şi pe umărul ei stâng şi împreună ajung cu greutate până la treapta pe care se urcă în pasajul către stradă.
Vreţi să vă ajut mai mult? Nu, numai până aici. Femeia îl lasă în acel loc, dezorientată, evident cu o anumită părere de rău.
Un boxer cafeniu fără pete latră ca un clopot înfundat şi dă ocol spaţiului verde cu un aer dominator.

Cad frunzele. Femeia are paşii tot mai grei. Pe umeri vântul îi aduce o frunză şi ea nu o scutură. Pe umeri o apasă o greutate. Priveşte în jur ca şi cum a pierdut ceva. Tinerii din cartier discută între ei tot mai aprins şi izbucnesc periodic în hohote de râs puternice. De sub copaci se aude sunetul unor bătăi ritmice, ca într-o tobă improvizată.

Zi cenuşie. Prin faţa blocului trec câteva cărucioare cu copii. Aceeaşi femeie, îmbrăcată la fel, trece prin spaţiul verde. Părinţii copiilor nu o salută. Aceleaşi râsete izbucnind ritmic. Femeia intră în bloc, urcă cu liftul, descuie uşa unui apartament şi se aşază pe un scaun. În zgomotul apei la vecini nu se înţelege deloc dacă ea râde sau plânge. Nu se înţelege de ce copiii din spaţiul verde ţipă isteric. Ore în şir ea stă pe acel scaun, cu coatele strânse lângă trup. Televizorul vecinilor urlă un talk-show cu acelaşi ton, aceleaşi inflexiuni de voce ore în şir, cu aceleaşi cuvinte accentuate, lătrate, care trec prin pereţi, în timp ce în surdină se aude muzica dintr-un film cu Charlie Chaplin. Noaptea la ora 12 şi jumătate fix cineva fluieră ca un semnal. Femeia se apropie de geam cu mişcări obosite şi priveşte insistent. Apoi coboară în faţa blocului.

Şi toate încep să se învârtă. Câinele latră în cercuri concentrice tot mai aproape de ea. Băieţii de cartier vorbesc alandala şi râd din ce în ce mai tare. Copiii bat tobele tot mai tare. Gunoierii privesc tot mai acru, câinele latră acum încontinuu, băieţii de cartier râd fără oprire, copacii foşnesc şi frunzele zboară în vijelie. Cineva urlă, urlă… Femeia se învârte şi urlă. Lumea se învârte şi urlă. Nimeni nu mai aude nimic. Nimic. Şi deodată un copil râde. Un copil râde tot mai tare şi lumea amuţeşte. Înseamnă că undeva cineva tocmai a murit, fie-i ţărâna uşoară…fie-i ţărâna…uşoară.

Precis cineva a murit, şopteşte femeia ridicându-se din praf. Frunzele sunt roşii ca sângele, ea are pământ sub unghii, mersul ei e sacadat, ca marşul pompierilor la defilare. Nu mai contează acum, spune ea pentru sine. Merge pas cu pas până la gangul către stradă şi acolo se opreşte.

(2014, notă: femeia eram eu, dar textul conține mult material fictiv, iar masa de șah a fost desființată)

Anunțuri

Călători și canibali

Teama de a fi înghiţit are origini mitice şi străvechi în orice cultură. Cronos (Saturn) îşi înghite odraslele, Iona e înghiţit de balenă, vârcolacii înghit luna. Copiii învaţă această teamă şi eventual află antidotul când li se povesteşte despre balaurii sau căpcăunii care înghit oameni, despre capra cu trei iezi, Hansel şi Gretel sau scufiţa roşie. Este inutil a explica de ce fantasma disoluţiei în sucuri digestive face parte din educaţia primară a puiului de om. Omul este o creatură heterofagă şi omnivoră asupra căreia cultura a imprimat norme diferite în ce priveşte comportamentul alimentar. Canibalismul este în general văzut drept semn de sălbăticie şi barbarie şi este marginalizat de societatea ipocrită. Este tabu, precum incestul. Este amintit şi în celebrul roman Robinson Crusoe. Doresc să subliniez morala povestirii Falk al lui Conrad (care descrie canibalismul şi în mai cunoscutul său roman Inima întunericului), unde eroul mărturiseşte că a gustat carne de om, ceea ce duce la eşecul său în societate şi izolarea perpetuă. Iubirea nu este niciodată mai puternică decât norma şi uşurarea produsă de mărturisire apare ca un fel de vomă dezgustătoare pentru ceilalţi. Şi este vorba de voma unui canibal.

Poate mai convingătoare pentru alţii apare pledoaria psihanalitică (începând cu „Totem şi tabu”) în care antropofagia este idealizată în simbolul uciderii şi mâncării tatălui ori a forţei creatoare primordiale, aşezat la baza tuturor religiilor. Fiii încearcă astfel să dobândească o parte din puterea defunctului tată. Această imagine a existat evident în imaginarul colectiv al multor popoare. Aş aminti și simbolul cinei celei de taină, simbolul euharistic în religia creștină, valoarea simbolică a praznicelor duhovnicești și a parastaselor. A citit demult o poevestire care m-a impresionat mult,  o povestire a cărei origine mi s-a şters din memorie, pe care o citisem în copilărie sau în fragedă adolescenţă. Era vorba de un călător tânăr care avea aceeaşi destinaţie pe un vapor cu un colet de pastramă. Din diverse motive, tânărul, în ciuda faptului că era un om cinstit, gustă zilnic câte puţin din acel colet şi descoperă că era bun până îl mănâncă tot. Vă imaginaţi surpriza bietului nenorocit când, la destinaţie, află, probabil în urma unei scrisori, că îşi mâncase propriul tată, pe care altcineva îl sărase pentru a îi transporta trupul spre înhumare pe alte tărâmuri! În diferite alte povestiri se face transfer de responsabilitate asupra animalelor domestice, precum pisica mortului, care consumă, parcă ritualic şi ea, o parte din trupul fostului stăpân.

Aceeaşi temă a uciderii urmată de digestie se întâlneşte în romanul Parfumul al lui Suskind. Este simbolic faptul că eroul principal, un criminal în serie de această dată, este consumat, odată cu urmele crimelor sale, chiar în Cimitirul Inocenţilor. Criminalul se identifică cu frumoasele sale victime lipsite de apărare şi inocente şi este consumat prin urmare drept hrană apetisantă de către forţele întunecate ale omenirii care îşi aflau adăpostul printre morminte, precum nişte paznici ai infernului. Acest erou monstruos este mâncat de viu, spre deosebire de actele canibalice obişnuite care consumă doar carnea celui decedat, şi astfel victimele sale îşi găsesc odihna binemeritată.

Este evident că actul canibalic este asociat adesea cu supravieţuirea in extremis şi dobândirea unei alte şanse ori a unei vieţi noi mai puternice. Moartea prin înghiţire este legată de instinctul de supravieţuire şi nevoia bazală de hrană. Pentru a îşi găsi drumul spre casă Ulise trece de ciclopul Polifem şi se strecoară printre Scilla şi Caribda. Cu preţ de carne omenească. Pentru unii instinctul apare deformat drept „mănâncă sau vei fi mâncat”, un fel de vulgarizare a ideii „homo homini lupus”. Cu zâmbet îmi amintesc azi vremea copilăriei când, dacă mă plângeam de mâncărimi de ţânţari sau purici, etc. „Mă mănâncă…” mi se răspundea prompt şi glumeţ: „mănâncă-l şi tu pe el”. Ad litteram canibalismul ar fi un mod de hrănire parazitară şi fără efortul dobândirii hranei prin muncă sau prin luptă dreaptă, şi prin aceasta încă o dată imoral.

(2014)

Țigara

Odinioară simbol al emancipării femeilor sau tinerilor, ţigara a devenit din ce în ce simbolul idioţeniei consumatorului viciat, care folosește suzeta la vârstă adultă. Ţigările comerciale au diferite imagini sumbre, chiar morbide, pe cutie, pentru a crea disconfort psihic sau pentru a atenţiona asupra riscurilor pe care consumatorul de nicotină şi gudron şi le asumă. Celor mai mulţi nu le pasă de aceste dovezi clare; unii înghit în sec şi încearcă să compenseze neplăcerea prin gesturi stereotipe, cum ar fi apăsarea cu presiune a chiştocului în scrumieră ori scuturarea ţigării şi afânarea tutunului din foiţă înainte de a o aprinde. Odinioară ţigările într-adevăr trebuiau afânate. Oamenii fumau Carpaţi fără filtru, Snagov ori Bucegi. Ţigările Bega sau Cişmigiu erau mai rare. Pe străzi mai retrase înflorea comerţul ilicit cu celebrele ţigări Kent, nume cu rezonanţă nobilă. Existau în ţară şi câteva zone cu plantaţii de tutun, poate mai există şi azi. Ţigările Carpaţi (munţii noştri aur poartă) erau de Bucureşti sau de Sfântul Gheorghe, încă o dată ceea ce e nobil sau sfânt se asociază cu viciul sau sacrificiul muritorilor de rând. Ca şi la ţigările Rothmans sau alte mărci, apare evident un blazon şi blazonul este apărat. Fumătorii nu sunt rasă nobilă şi protejată. Ei îşi consumă o parte din bani (şi desigur sănătatea) din diverse motive, nu are rost să le enumăr. Cineva mi-a spus odată că atunci când a fumat prima ţigară i-a plăcut aşa de mult încât nu s-a apucat de fumat. După mai mulţi ani acea persoană fuma, deci capitulase.

Sunt alţi fumători, printre care m-am numărat şi eu, care încearcă să evite anumite necazuri fumând. Este acel efect uşor narcotic al nicotinei şi al gesturilor stereotipe. Este şi teama că, odată abandonat fumatul, alţi demoni mai puternici pot ataca persoana respectivă. Niciodată nu am simţit decât neplăcere fumând, nu îi înţeleg pe cei care spun că e ceva plăcut şi poate ei nu mă înţeleg pe mine, mai ales fiindcă nu sunt masochistă. Şi eu consider deplin că adevărata plăcere e cea de a respira în voie, de a avea plămânii curaţi şi capabili de a inspira adânc. Celor care vor să lase de fumat, dar le e greu, le recomand să se gândească la preţul aerului curat şi plăcerea aceasta simplă de a respira normal, să meargă undeva la munte în Carpați cu adevărat şi să se bucure de acest dar lăsat de Dumnezeu. Cred că e mult mai simplu să te laşi de fumat în aerul curat de la ţară sau la munte. Respiraţia nu este doar un semn vital primordial, buna oxigenare permite şi redistribuirea energiei ”pozitive” a organismului, vindecarea mai rapidă a anumitor boli sau e chiar prima barieră de apărare antiinfecţioasă a organismului.

Citisem cărţi despre prima ţigară fumată pe ascuns. În srierile sale, Ionel Teodoreanu descrie savoarea tutunului și jocul unei tinere fete cu cerculețe de fum de țigară, ceea ce m-a impresionat în copilărie. Țigara apare și în poezii. Amintesc ce spunea Marin Sorescu în poezia Șah: Eu îmi aprind o țigară/ Și continui partida. Văzusem filme clasice cu bărbaţi şi femei fumând, ca expresie a conformismului şi apartenenţei la o clasă socială ori mai degrabă la o anumită epocă în care fumatul era încă elegant, ca la casa Chanel. Ascultasem cântece despre ţigări sau fumat. „Să fiu iarăşi puştiul rebel, fumând un chiştoc de Camel”. Acum vreo câţiva ani l-am văzut pe Hristos răstignit pe o cruce clădită din mucuri de ţigară într-o fotografie de artă contemporană pe internet. Simplu şi cuprinzător, o imagine care permite concluzii triste.

(2014)

ee0c9-smokers

Despre țigani

foto:  Cristina-Monica Moldoveanu, colibe de țigani iarna

Tabloul cu şatra cu corturi încă mai atârnă în casa noastră. Când a murit, unchiul meu a lăsat moştenire tabloul celălalt, cel cu ţiganca tânără cu sâni dezgoliţi, unei alte rude. În copilărie mi-era frică să mă uit la el. Femeia aceea tânără avea o privire sălbatică, care aluneca parcă peste pielea ei cafenie şi ieşea afară din ramă, ţintind vizitatorii. Adesea țigăncile au fost pictate ca fiind obraznice sau de o senzualitate șmecheră sau vinovată, poate ceva mai mult decît celelalte modele feminine.

Când eram copil poposeau adesea pe strada noastră caravane de şatră cu căruţe cu coviltir în boltă, aşa cum rar întâlneşti azi. Sau deloc. Bunica încerca în zadar să îi alunge din faţa porţii noastre. Uneori le dădea câte ceva de pomană, ca şi cum se temea de energiile ascunse în acele trupuri şi capete străine, rătăcitoare. Dar nu scăpam de ei. După mai mulţi ani, veneau ţigănci la cerşit din sat în sat, inclusiv la poarta noastră. Bunica parcă se temea şi parcă se simţea obligată să le dea ceva şi să le alunge. Aceste femei veneau cu linguri sau mături, încercând să facă schimburi avantajoase pentru ele. Nu era chiar cerşit, deşi valoarea obiectelor lor era mică, era un fel de troc. Existau graniţe între noi şi ei, niciodată trecute. Ţiganii sunt şi ei de mai multe neamuri, uneori nu se acceptă unii pe ceilalți, dar graniţele dintre noi și ei erau pentru oricare. Dar, copil fiind, simţeam o oarecare ipocrizie, de pildă în faptul că bunica, născută la începutul secolului douăzeci, încerca să mă înveţe să adopt o viziune sentimentală, dulceagă, încărcată de poezie nostalgică, legat de viaţa ţiganilor. Ceva similar cu poezia „La ţigănci” a lui Topârceanu, care era una dintre poeziile ei favorite. Această viziune este de fapt cea pe care unii oameni o au față de copii săraci sau oameni neputincioși în general, descriși sau pictați drăgălași, parcă uitînd de realitatea nevoilor crude.  Părinţii, ca şi mulţi alţii, după ani, erau fascinaţi (în aparență) de muzica din filmul „Şatra”. Apărea un fel de lanternă magică asupra realităţii, o realitate marcată adesea de sărăcie și lipsuri evidente.

Ţiganii de la oraş, ocupaţi cu micul lor comerţ ilicit, erau în anii optzeci de altă natură. Locuiam într-un apartament situat lângă o circă de miliţie, la etajul nouă. Chiar şi acolo, unde oricum traficul de autoturisme era mai rar, mă trezeam în miezul zilei în zgomotul neplăcut al surlelor şi trâmbiţelor care vesteau trecerea periodică a vreunui ţigan în lumea veşniciei. Dar începuseră să umble zvonuri în familie că aş fi fost un copil foarte precoce, deoarece, privind la mai puţin de doi ani pe fereastră, în poalele străbunicii, ascultam: „uite asta a doamnă, asta e ţigancă”. După mai multe clasificări de genul acesta, se spunea că eu aş fi întrebat: „da’ ce? Ţiganca nu e tot femeie?”.

În 2011 am mers împreună cu familia la piaţă într-un orăşel micuţ. Rătăcită pe străzi şi foarte amărâtă, am găsit-o acolo pe Floare, o ţigancă bătrână din satul bunicilor. Umbla zvonul că ar fi fost alungată de familie sau de ţiganii din sat. Biata femeie, aproape că a plâns când am dat cu toţii mâna cu ea şi i-am dat ceva de pomană. Lacrimile i se opreau în ridurile foarte adânci, ochii ei străluceau, vii pe chipul întunecat. Îmi aminteam de murele sălbatice acrișoare sau ciupercile delicioase de la pădure (bureţi sau gălbiori, urechiuşe galbene), pe care ţigăncile le aduceau în sat. Și de ţigăncile care împleteau coşuri de răchită contra cost, sau îmbrăcau în împletitură ulcioarele sătenilor. Sau de țiganii plătiţi cu ziua să ne ajute la muncă în câmp, care mâncau alături de noi la umbra vreunui măr pădureț pe hotar.

În anii 90 am reușit să surprind pe peliculă cîteva imagini frumoase cu țiganii corturari, fiind zi de târg. În altă vară le-am luat interviuri despre tradițiile și obiceiurile lor, ascultînd povești interesante despre deportarea lor în Transnistria și trecerea Bug-ului (veche denumire a Nistrului) și multele lor peripeții ulterioare din partea unei bătrâne, explicații ale obiceiului logodnei de mici a copiilor și prețului mireselor și nunții lor, ale portului caracteristic cu fuste roșii sau înflorate și năframă și pălării negre și chimir lat la bărbați. Vă invit și pe dvs. să priviți fotografiile.

Mă sinucid altădată

Ştiţi când m-am gândit prima oară să mă sinucid? Când priveam odată turnul catedralei din centrul Clujului. La nouăsprezece ani. Îndrăzneaţă construcţie, mă gândeam. Nu ştiam atunci nimic nici despre secolele în care se clădesc catedrale mari, nici despre îngerii de la Chartres ori lupta dusă de Gaudi. Şi chiar în acel moment un bărbat m-a privit drept în ochi, insistent, şi parcă cineva spunea să nu faci asta…în rest în viaţa mea niciodată nimeni nu părea să spună ceva. Era unul dintre acei bărbaţi interesanţi, despre care te întrebi dacă se plimbă ori dacă într-adevăr au vreo întâlnire cu o persoană interesantă. La fel ca bărbaţii singuri din parcuri care citesc ziarul sub copaci în floare. Ei de obicei poartă pălărie. Cel puţin azi pot spune că eu am fost mereu anostă şi nici un bărbat nu m-ar fi invitat într-un sangrila al lui cu pian demodat şi ceai aburind în ceşcuţe de sticlă. Atmosferă vintage peste iarba verde de acasă, cam aşa am fost eu. Ca un martini cu piper în loc de lămâie. Nu contează numai faptul că eram dintr-o familie săracă, mai contează şi faptul că îmi plăceau pălăriile şi proza lui Barbey d’Aurevilly. După ce am rătăcit prin Cluj căutând în zadar o intrare liberă la vreun concert de orgă, am intrat în librăria din centru şi mi-am cumpărat o biblie. Eram aşa fericită încât am lipit pe coperta interioară timbre cu madone de Rafael. După 30 de ani aproape, ele au lăsat o urmă stranie pe fila următoare, deși fila era groasă ( ele fiind lipite pe coperțile interioare ale Bibliei).

Când un sinucigaş nu mai vrea să îşi poarte crucea groparii bat clopotele, brutarii bat aluatul mai tare, mamele îşi bat copiii şi în general toţi, lume bună sau nebună, bat toba. E ştiut că unii au vorba că bat încă un cui în sicriu. Uneori viaţa chiar mi se părea închisă într-o cutie (imagine prea demodată pentru o minte competentă), dar încă transparentă. Un lemn străveziu, nu o cutie de sticlă. Nici cutie de iluzionist. Astfel că eu am ajuns să bat mereu în lemn, chiar şi după ce îmi spun rugăciunea la culcare. Nu m-am rugat pentru duşmanii mei fiindcă nu am crezut vreodată că am duşmani. Dar ce fraged amăruie era încă lumea când eu mai spuneam iartă-i Doamne că nu ştiu ce fac. E scris că îngerii nu ridică sinucigaşii la cer, eu îndrăznesc numai acum să fiu eretică să spun că nu e aşa. Uneori îi ridică, alteori nu. Depinde cât pământ a răbdat omul în spinarea lui. O cruce de lut cleios care creşte ca luna pe spatele unui elefant împovărat. Nu-i plâng oamenii pe sinucigaşi fiindcă nu se iartă pe ei înşişi. Şi mai îndrăznesc să spun: eppur non si muove. De ce oare Doamne au revoluţionat sistemul nostru solar amărât? Şi de la cine a luat arginţii Galilei?

Duceţi-mă la cinemateca din nou, să văd iar corabia Calypso şi aventurile bătrânului Cousteaud, să navighez iar cu corabia lui Onedin ori cu vreo altă arcă. Orice, dar nu Corabia nebunilor sau Titanicul. La teatru nu mai pot merge demult, fiindcă spiritul meu histrionic inhibat refuză să se autoaccepte. Şi dacă mor nu-mi lipiţi timbru pe frunte, nici măcar cu madonă.

(aprilie 2014) 

 

300px-Albrecht_Dürer_-_Praying_Hands,_1508_-_Google_Art_Project

Imagine: mîini în rugă, Albrecht Dürer

Gastronomică

Tare aş vrea câteodată să-mi trag tot trecutul în ţeapă, adică tot ce am înghiţit: să linşez tăiţei cu varză, cozonaci cu mac sau vinete cu caşcaval, ciorba de miel cu leuştean, iepurele cu măsline şi lămâie, grătarul de peşte cu mujdei. Să scurg tot zerul din viaţa asta cu caşul la gură şi să dospesc bine tot ce rămâne. Dar dacă sufletul s-ar trage şi el din mine cum trage maseurul puternic osânza pe spinare, aş merge zilnic la baia turcească să îmi înmoi oasele şi nodul de la ceafă. Să eliberez odată sufletul ăsta înlănţuit de şiraguri de fluturi dansând ca la nuntă. Să rup lanţurile de libelule albastre, rozariile de rouă şi perlele din vitrina cu manechine de abanos. Să culeg merele cu hoţoaica şi să le coc pe cărbuni încinşi aşa cum se ardeau cărţile, vrăjitoarele, martirii şi morţii prea înţelepţi fiindcă numai înţelepciunea incinerată miroase frumos şi te lasă liber ca fumul să mişti unu-doi-trei, să nu adormi în picioare.
Pe drumul dintre sfânta cuminecătură și digestia zilnică normală eu sunt mereu melcul nătâng, nedumirit la o răspântie sau între două frunze şi voi muri tot la mijloc, ca de obicei. Cu cornul retezat.

(noiembrie 2014)

desen propriu cu mouseul

Consoane

Sunetele limbii trezesc adesea în vorbitori și auditori senzații sau impresii paralingvistice. Există o aromă aparte a fiecărei îmbinări de sunete și a sunetelor pure. Consoanele potențează sau diminuează atmosfera sugerată de vocale. Rimbaud a scris celebrul său poem despre vocale în tradiție simbolistă. Este greu să fim cu toții de acord cu impresiile sale care pulsează datorită propriei lui percepții, sînt imagini cu care nu sîntem cu toții familiari.

Voi repeta greșeala lui Rimbaud și voi scrie ce senzații sau impresii îmi trezesc mie consoanele, ce fel de forță văd eu în asocierea lor cu diferite vocale. De multe ori am fost uimită de potrivirea sunetelor cu ceea ce pare a fi înțelesul, de minunata alcătuire formă-fond a unităților lingvistice. Aici este vorba de experiența mea intimă, subiectivă.

  • consoanele H, F, Ș și J îmi par că încălzesc, ard, aburesc, transmit emoție și libido sporit în matricea cuvîntului, uneori chiar o indignare sporită, o pasiune oarecare, un sentiment sau o stare înfocată. De exemplu: foc, fustă, înjosire, hotă, havană, jind, etc. Frigul chiar e un cuvînt care ține în sine dorul de căldură. Cuvintele cu aceste consoane exprimă pentru mine lucruri drăguțe, amuzante, frumoase chiar, răsfățate, etc.
  • V-ul este oarecum diferit, fiindcă urcă sau coboară puțin ștafeta spre lucruri pe care oamenii le controlează în oarecare măsură, față de care oamenii vibrează conștient, spre lucruri pe care le dorim cu înfrigurare sau am dori să le posedăm sau să le schimbăm, cum ar fi: vînt, vaier, vină, voință, vin. V-ul aduce profunzime emoției. Viață e exemplul cel mai bun. Nu sînt nici lucruri calde, nici lucruri reci.
  • S, Ț, X și Z sînt consoane reci. Aproape oriunde unde ele apar, cuvîntul dobîndește o răceală aparte, o detașare emoțională către latura conștientă a intelectului.
  • M și N sînt consoane e legătură și au o oarecare blîndețe, în timp ce D și C sînt consoane de separare, mai aspre. T-ul e mai suav decît D-ul. G-ul e mai suav decît C-ul. R-ul atenuează efectul de separare, prelungește cuvîntul și înțelesul: a iubi – iubire. L-ul are același rol, fiind un prelungitor mai blînd decît R-ul.
  • P-ul e o consoană mai exclusă, mai neplăcută – mie cuvintele care conțin P mi se par lucruri nedorite, neînțelese, respinse ori disprețuite – chiar cuvîntul copil reprezintă ceva nedesăvîrșit, încă neterminat și oarecum inutil. B-ul este cam la fel, dar cu efect mai blînd, mai atenuat decît P-ul.
  • Ce-ul și Ci-ul sînt chiar lucruri mai ciudate, ciuperci lingvistice sau sarea și piperul unei idei.

Iată spre exemplu cuvîntul FLOARE – emoție frumoasă, căldură prelungită și suav și integrator. Ori GRAȚIE – separare dar și legătură față de cele lumești printr-o răceală a sfințeniei. Sînt doar impresiile mele, ca vorbitoare a limbii române. Impresia mea vagă e că aceste rezonanțe sonore imprimă fondul emoțional al semnificației limbii, în mod inconștient și arhaic, dincolo de sensurile acceptate fățiș.

Casă de piatră

Bărbații singuri care nu au găsit încă femeia dinăuntrul lor obosesc de lunga lor perioadă de gestație, prin urmare Dumnezeu i-a făcut mai puternici decît femeile.

După ce un bărbat își alege femeie, el o absoarbe în sine cîte puțin, pînă cînd ea ia locul ei meritat înăuntrul bărbatului, în locul pregătit pentru ea în sinea lui, născîndu-se ca femeie. Bărbatul nu poate oferi altceva femeii decît o cușcă croită pe măsura lui, nu a ei. El rămîne tot singur și relația sa cu femeia este, primordial, autoerotică. Astfel am înțeles și eu oarecum viața homosexualilor. Ei preferă să se raporteze erotic la alteritate.

Pînă cînd înțelege, dar și după aceea, bărbatul preferă să se joace cu femeia pentru a atenua monotonia și pentru a o feri pe ea de deziluzii sau neplăceri care ar deteriora relația lor. Astfel am conchis eu că bărbații se joacă toată viața cu păpuși vii, iar jocul fetițelor cu păpuși e o dulce ipocrizie a civilizației actuale, în aceeași ordine de idei.

Dar cît de bună unealtă e femeia pentru bărbat, și ce frumoasă jucărie este ea pentru soțul ei, și cît de bine gătește ea și ce frumos coase la mașină după ce s-a măritat, încît nici mamei soacre nu îi vine să creadă.

În multe limbi străvechi femeia este numită după numele bărbatului (nu doar la ofițerul stării civile. În Transilvania de Sud și alte zone rurale femeilor li se spune ”A lu’ Cutare”. În limba rusă Ahmatov devine Ahmatova. În engleză substantivul ”woman” s-a format dintr-un ”wif” (femeie) plus ”man” (bărbat, om). Consider că această origine a cuvîntului simbolizează chiar faptul că femeia e de fapt femeie ca parte din bărbat, cel puțin potențial. De fapt nu parte, ci, din punct de vedere psihologic, ea e o anume funcționalitate masculină.

Prin urmare mitul lui Adam și al Evei ar însemna o uniune privilegiată – fiindcă numai ea poate exista pentru el și ea se potrivește plenar cu locul din sinea lui, fiind trup din trupul lui.

Unii dintre cei mai onești artiști care tratează imaginea femeii sînt George Bernard Show (Pygmalion),  și Shakespeare – primul fiindcă arată clar cine este maestrul care dăruiește viață unei femei și al doilea fiindcă exprimă clar esența relației bărbat-femeie, atît în Îmblînzirea scorpiei, cît și în regele Lear, Hamlet, etc. și poate doar în Neguțătorul din Veneția – o piesă mai degrabă asemenea basmelor pentru copii, cu trei cufere mereu – se contrazice pe sine. Nu toți bărbații își descoperă adevărata lor superioritate ușor, unii sînt prea tolomaci pentru astfel de înțelegere deoarece trăiesc în prezența unor femei ceva mai educate și cu ceva rațiune.

Numai bărbații știu să mintă și le mint pe femei (și uneori pe bărbați) toată viața. Dacă ar fi să aleg, aș prefera să aleg bărbatul care știe să mintă mai frumos – fie că ar minți clădind un pod, scriind un roman, descoperind un nou vaccin, etc.

.