cioara

o cioară grivă era prietena mea
pe vremea când lumea rea nebună mă numea.
cioara își ridica pantalonii colanți peste glezne și pășea
în noroiul mundan, în absurdul cotidian și aparent adăsta.

când pliscul își deschidea
și vocea ei părea pătrată, parcă nu se potrivea cu ea,
era prea umană și vedeam că și ea era mai presus de sine un specimen
așa cum și noi, alde oameni, suntem crescuți și modelați laolaltă,
toți pentru unul și unul pentru toți,
ceea ce face de prisos voința noastră idioată, personală și individuală.
și cioara grivă avea pliscul ei, dar mai presus de asta, avea un plisc mare
ca o coasă neagră și grea, greu de ținut pe umăr.

și ce greu ne era să aflăm că avem ochi pentru ochi
și dinte pentru dinte, adică vedem și auzim și ne hrănim
pentru beneficiul speciei totdeauna.
dar și pentru noi înșine,
și pentru noi, căci prin fiecare dintre noi crește
în grădina raiului o altă floare.
prin mine de exemplu în noaptea asta luna are culoare
și gust de lămâie amară.

Idei și idee

La ora 19 fix mă gândeam la cântatul cucului și la cei care îl ascultă, și la cupa cu cucută a lui Socrate și la toate celelalte asociații libere de idei, precum testul psihologic de asociații libere și apoi la asociațiile de proprietari din blocurile de locuințe și la locul meu printre cuvântători drept un om care înțelege cuvintele și o parte mică din psihodinamica neurolingvistică și interlingvistică, un om care citește cărți de filozofie pentru gimnastica intelectuală necesară vieții.

Un om ca oricare altul, într-un compartiment de tren. Adică încă mai simt că mă deplasez pe șine, ceea ce e reconfortant, in timp ce alții așteaptă trenuri întârziate sau renunță să aștepte. Câteodată viața mi se pare ceva așa de frumos, încât îmi vine să plâng. Nu glumesc. Cum au reușit să creeze așa ceva? De exemplu o floare – cel mai adesea are cel puțin o axă de simetrie și din aceasta și din imaginea altor vietăți din lumea vegetală sau animală pot trage concluzia că ființele biologice rezultă în parte dintr-o dihotomie a ideilor care le guvernează.

Oare nu ați șezut adesea în semi-extaz sau bucurie interioară către sublim analizând cum se structurează și funcționează diverse angrenaje de idei? Cum o teză aduce după sine antiteza, cum o afirmație implică eo ipso existența negației? Aceasta înseamnă de fapt existența posibilă a dihotomiei, trihotomiei etc. Mă gândeam la o ontologie a ideației, la logica cea mai pură, inclusă în mod clar în funcționarea neurolingvistică, la fel cum, în limbajul calculatorului sunt incluse, în diferite programe, diverse legi generale ale programării calculatoarelor.

Am fost mereu tipul de om încântat de realitate și de legile abstracte, imuabile, care o guvernează. Mi-a plăcut să descopăr legea, să o pot exprima, și aceasta nu m-a făcut să simt o reducere a farmecului indicibil al lumii. Consider că faptul că exist nu este o anomalie sau o dezordine care fragilizează diversele sisteme în care mă aflu, respectiv subsisteme biologice, psiho-sociale, lingvistice etc. ci este o asociere logică a materiei și energiei din care sunt formată, o funcționare logică și normală a programelor neurolingvistice și a altor proprietăți ale psihicului meu omenesc.

Aceasta nu se realizează haotic, mulțumită lui Dumnezeu, ci urmând anumite linii directoare, așa precum acul picupului urmează anumite șanțuri ale discului, iar prin Dumnezeu eu înțeleg chiar ansamblul bine definit al unor legi ale sistemului planetei noastre, ale universului, ansamblu care este o funcție temporală, care poate prezenta modificări, dar păstrând anumite constante de formă, fără de care continuitatea nu ar exista. Așadar Dumnezeu creează această lume la începutul ei și rămâne captiv în ea ca o formă logică a legilor care o alcătuiesc. Contrariul lui Dumnezeu ar fi haosul total, contrar al cosmosului și legicității sale.

Benedicta

alegem un munte albastru în zare și ne gândim la ceva poetic – de exemplu bătaia unui clopot pe înserat și desenăm o biserică albă cu acoperișul argintiu, strălucitor și așezăm apoi nori deasupra, așezăm și o ploaie liniștită și un drum alb cu plopi care foșnesc, da, așa e bine, e emoționant
dedicăm biserica adormirii maicii domnului și aducem credincioșii la slujbă – oameni cu riduri adânci și palmele mari și bătătorite, copii cu haine de duminică și pantofi de lac – acestea erau parcă demult, în secolul douăzeci, le ștergem de pe calculator și desenăm ceva mai la modă – o pensiune turistică și o sârmă cu rufele turiștilor în spatele casei, doi copii jucând tenis de masă și un motan care doarme pe un gard vopsit verde, dar poate toate acestea sunt prea convenționale și noi suntem prea grăbiți, ștergem totul din nou
atunci desenăm un șevalet și artistul care pictează în mijlocul naturii tablouri cu natură abstractă.


scriem ceva despre madona preaslăvită, o descriem așa cum o vedem în imaginația noastră.
cu mersul ei de fecioară, cu tălpile ca niște pumni strânși, cu sânii ca o iederă moale, cu mijloc și șolduri răsărind nesiguri, precum o cușmă de nea peste creasta dealului, gata a se surpa…
și la noi, în lumea oamenilor, ea calcă pe mormintele cu cruci vechi și tocite, șterse ca niște tăblițe la școală… ea pare că nu e vie sau moartă, ea e altceva, aurul din părul ei, cu gustul mierii însorite la vecernie, este aidoma cu lanul de rapiță în floare, răsărit în curtea bisericii
brațele ei de fecioară, ridicându-i din durere pe cei slabi, sunt albe și reci precum lanțul fântânii din curte, ca să ridice apa ca pe un mir la buze, ca să spele ochii de fumul serilor de toamnă
madonă cu voal din floare de păr alb, binecuvântate fie umbra și lumina ta de-a pururi


dar așa este un lirism leșinător de dulce (criticii preferă asprimea și modestia, nu pisiceala) și are prea multe conotații sexuale
ștergem totul și pictăm o madonă bizantină, sobră și serioasă, cu sprâncenele încruntate sever și cu buzele ca ața, așezăm icoana pe ecranul de start și apoi ne putem închina, folosind ca fundal muzică liturgică
între timp aș fi vrut să scriu o poezie, dar m-am încurcat în mesaje metatextuale, viața mea a devenit metalogică, chiar metabiologică și scriu despre faptul că nu mai am chef și putere să scriu, oricum nu eram poet – mai bine așezam totul din nou pe șevalet

Metamorfism senzorio-motor și transcendență, partea întâi

Experiența subiectivă psihogenă a sinelui și alterității, a diferențierii fenomenologice a conștiinței din informa realitate ce este dată simțurilor în vederea integrării și transcenderii de către subiectul trăitor poate fi însoțită sau nu de formarea unei reacții active, care ea însăși e inclusă într-o substanță pasiv gânditoare.

Există o ierarhizare a pasivității, în funcție de multiple niveluri integrative. Pentru a explica de pildă relația de comensalism sau mutualism dintre două organisme putem privi organismul mai mare sau mai dezvoltat ca fiind gazda pasivă, locul în care se petrece jocul biologic al organismului mai mic, care pare activ din cadrul său propriu de referință și pasiv din cadrul de referință al organismului mare care îl cuprinde. Pentru o companie comercială multinațională activitatea uneia dintre componentele sale este pasivă, subordonată legilor sistemului care o include, dar din punctul de vedere al subsistemului luat în considerare, legile de care ascultă el includ o componentă activă de aparent liber arbitru.

Pot fi imaginate modele matematice și filozofice care pleacă de la metafora incluziuniii, ca în mitul lui Iona, cel înghițit de balenă. Aceste succesive includeri și autoincluderi care clădesc alte și alte suprasisteme sau subsisteme pleacă de la concepțiile atomiste asupra experienței, deci de la studiul cantitativ al fenomenelor și obiectelor. Noile modele integrative combină studiul cantitativ cu studiul vectorial, adesea cuantificat, al variabilelor calitative asociate. Ceea ce este mic este inclus în ceea ce este mare și reciproc, dar, la finalul unei analize spectrografice detailate, anumite calități ale anatomiei și fiziologiei unui sistem oarecare se dovedesc a fi supuse și ele unor relații de subordonare sau supraordonare, care permit trecerea de la mare la mic și apoi în sens în invers, către ceea ce e mare, trecând printr-o răsturnare calitativă atunci când dimensiunea studiată își atinge limita matematică, adică tinde la zero sau la plus sau minus infinit. Punctul zero este deci un punct abstract de inflexiune cantitativă, ceea ce permite trecerea la altă dimensiune calitativă. Acest fapt pleacă de la realitatea abstractă a conceptului de număr, de la pragul forțat al conceptului de zero sau a reversului său – infinitul, care reprezintă în plan calitativ conceptele de unic, individual sau punct precis delimitat în spațiu (nimicul), respectiv multiplicitatea, multiplii, spațiul întreg multidimensional, ca loc al situării unor obiecte sau fenomene.

Fenomenele limită, parapsihologice, cum ar fi de exemplu psihokinezia, au fost consemnate adesea pentru schițarea unor teorii comprehensive asupra continuumului senzorio-motor al individului, în care ele ar constitui nu o excepție, ci un fenomen liminar sau elementar, care permite explicarea fenomenelor normale și complexe ale psihicului omenesc, precum și punctele de inflexiune care permit variații calitative ale acestora. Folosesc sintagma de continuum senzorio-motor, care permite, prin trecerea la limită prin punctul zero, o definire și fundamentare a conceptului de transcendență, atât de des uzitat în filozofie.

La fel cu alți gânditori idealiști, și eu consider că omul contribuie, prin psihicul său, la conturarea și delimitarea realității cognoscibile dintr-un continuum senzorio-motor dat pentru a fi oglindit în funcție de limitele continuumului senzorio-motor uman și parauman, respectiv datorat proprietății reflexive și autoreflexive a substanței nervoase din întreaga lume vie, dar și a obiectelor sau substanțelor lipsite de viață, care posedă și ele proprietatea de amprentare a mediului înconjurător. Amprentarea mediului înconjurător se realizează prin diverse mecanisme specifice, între care un loc aparte îl au simțurile omenești, care oglindesc lumea cu un hiatus temporal, datorat vitezei limitate a transmiterii influxului nervos, hiatus ce permite și transformarea în timp a realității datorată componentei motorii a fiecărui proces psihic senzorial. Afirm deci că orice proces psihic are ambele componente – atât senzitivă, cât și motorie, în procente variabile. Creierul omenesc este ca un disc compact, citit de o rază de laser performantă. Aceeași rază poate reda discul sau poate înscrie modificări în substratul material și energetic al sistemului nervos, fapt ce explică memoria și uitarea sau modificarea infinitezimală a întregului continuum senzorio-motor dat spre a fi cunoscut, redat cu o anumită imprecizie.


Acest continuum senzorio-motor al lumii omului are deci proprietăți metamorfice, tocmai datorită existenței unor mecanisme complexe de amprentare, care antrenează componente senzoriale și motorii la nivelul întregului sistem al lumii cunoscute și trăite de om. Posedând con-știință, așadar o cunoaștere lucidă, concomitentă cu conștientizarea acesteia de către o terță parte, situată în afara continuumului senzorio-motor individual, delimitat deci de un individ al speciei – omul poate să intervină activ și conștient în modificarea mediului înconjurător. Pentru a fi validă și personală, paradoxal, conștiința desemnează alteritatea și obiectivează lumea, se rupe de obiectul cunoașterii, așadar se așază în scaunul unei terțe părți, situată în afara individului. Afirm că această terță parte este fie o altă substanță gânditoare, fie o anumită proprietate a unei alte substanțe gânditoare care transpare în viața individului, cu ajutorul căreia individul poate cunoaște și recunoaște lumea. Așadar conștiință sau gândire proprie omului fără existența unei alte conștiințe nu e posibilă. Datorită proprietăților intrinseci ale sistemului nervos, omul se află încă de la naștere și chiar din viața intrauterină într-o stare de comuniune cu restul indivizilor speciei sale și cu celelalte ființe vii, deoarece cu toții împart același continuum senzorio-motor în spațiu și timp.

Rămâne de văzut dacă acea rază care citește CD-ul ce conține informații – deci realitate cognoscibilă individualizată – despre propriumul individual este o parte dintr-o altă mai mult sau mai puțin complexă conștiință sau doar o parte din alte mecanisme biologice și/sau nonbiologice de amprentare a mediului. Acea rază are posibil și ea o parte pasiv-senzorială și alta activ-motorie, chiar dacă nu intenționată, deci e parte a unui alt sistem de cunoaștere, dotat cu proprietăți de oglindire și de autooglindire. Prin funcția pasivă, asemenea deprinderilor automate, individul uman își perfecționează prestația senzorio-motorie în lumea reală, iar prin funcția activă el însuși contribuie la pasivitatea altor subsisteme sau sisteme. Este vorba de jocul dintre yin și yang al unor diverse mulțimi sau sisteme de mulțimi care au între ele diverse relații de intersectare sau incluziune sau nonrelații în raport cu anumite proprietăți ale lor.

Fie că privim realitatea cognoscibilă drept sfere concentrice incluse una în alta, fie că adoptăm un alt model explicativ, rămâne subînțeles faptul că obiectul real este doar o imagine reală a unui alt obiect, eventual virtual, prin diverse jocuri de lumini și umbre. Lumea așa cum o vedem sau o simțim este o imagine tranzientă, iluzorie, căci geometria este și ea o știință abstractă, iar punctul și infinitul, linia perfect dreaptă sau planul perfect neted pot fi definite abstract, dar în mod real sunt fenomene probabilistice, care pot apărea sau dispărea în același moment. Astfel, lumea percepției noastre este delimitată de proprietățile sistemului nostru nervos, în care sarcina electrică este inegal repartizată și transmisă prin contiguitate, nu prin continuitate. Pe interfața acestui continuum senzorio-motor diversele conștiințe și simțuri individuale sunt inegal și inconstant performante, dar, odată cu pierderea unor proprietăți neurofuncționale ale unui individ, sistemul nu suferă disrupții și rămâne același din punct de vedere al proprietăților sale senzorio-motorii, deoarece orice slăbiciune individuală e acoperită, compensată, de restul sistemului, care își manifestă astfel proprietatea de continuum.


Acest continuum senzorio-motor, înzestrat cu proprietăți catoptrice, are un corespondent, o copie la indigo, o traducere aproximativă în limbajul verbal natural.

Mere văratice

Bătrânul ridică din umeri așa precum coasta dealului înfoaie doi-trei meri și mărăcini. Plantația de iarbă mare și cu scai se întrerupe brusc unde se cască o râpă, asemenea unor buze deschise puțin, din întâmplare. Dealul vorbește, dealul respiră. Plimbându-mă pe lîngă casă, mă simt ca un fel de pioneză ce nu-și află locul într-un sertar, mă simt excendentară, substanță gânditoare străină de loc. Ierburi și crengi uscate închipuie o grămadă de oseminte, pământul vorbește și ne cheamă prin furtuni și excretă iubire și fericire ori tristețe prin culoarea florilor și fluturilor pe care îi aruncă în lumină.


Consider că orice mare fericire este panteistă – reverberează și transmite energie pretutindeni. Peisajul nu este mort și fără semnificație. Peisajul se întrepătrunde cu viața oamenilor. Bătrânul acela țăran e bunicul meu, un om cu casă veche și acareturi în sat, cu un nuc bătrân între pietrele din curte, unde tropăie un cal mare de culoarea ciocolatei. Fiind sat vechi, totul e magic, totul e poveste. Pierzându-l pe bunic, care a trecut în altă ordine a firii, am pierdut pașaportul pentru șederea în acel sat care mă apropia de pământ și de cer, unde nu mai avea rost să merg.
Poate de aceea am participat la concursul literar cu numele poetului Blaga Lucian, născut într-un loc în care toate erau asemenea satului meu – o casă similară, o curte similară, un nuc cum avusesem și eu în copilărie, o poveste poate și ea asemănătoare. Poetul Blaga a trăit aproape de Sebeș, oraș cu numele legat de cuvântul Bach, ce însemană pârâu în germană, Sebeș e legat de denumirea Pârâul Morii în maghiară. Bach este menționat de poet în cartea sa Luntrea lui Caron, apărută postum, unde el menționează că Bach înseamnă pârâu și Bachlein pârâiaș. Blaga recunoștea virtuțile și frumusețea muzicii lui Bach, dar probabil că acest lucru și mai ales mențiunea etimologică din roman se datorează denumirii orașului unde el a făcut școala, Sebeș. Întotdeauna semnele lingvistice de acest gen nu înșeală, fiindcă cuvântul este pretutindeni și cu toții suntem creaturi supuse ordinii cuvintelor.


Ceea ce îmi amintește de numeroasele intersecții dintre tezaurul lingvistic din satul bunicului meu și cel din poezia lui Blaga. Aceeași tendință de îndulcire a substantivului cu sufixul -iște – miriște, făuriște ș.a. Același gen de inovații lingvistice, gen dodoloț, aceleași vorbe de zi cu zi – regionalisme și arhaisme care îmi luminau copilăria, țesând asupra mea o vrajă ca pâlpâirea slabă a focului pe pereți, pe cât de slabă, pe atât de rezistentă și irezistibilă – copchilă, crumpene, privar, celar, grui, brotin, chimniță, chiper, lemnușe, noor, corfiță, stupină și multe altele, printre care am găsit și o parte din vorbele adunate în poemele lui Blaga.


Cuvântul ar forța și valoarea duhului nemuritor și, în afară de vorbe asemenea celor de pe cărările poetului, am mai găsit că și portul popular era și el asemănător, în ciuda distanței dintre Alba Iulia și Făgăraș. Și azi păstrez un costum popular autentic, vechi, de la bunica, care și azi îmi trezește amintiri din copilărie, dar și amintirea zilei în care au dus-o la cimitir pe bunica, purtând costumul asemenea celui cu care fusese mireasă.

Trei poezii de Lucian Blaga în limba engleză

Azi mă aflu mai aproape sufletește de pământul poetului Blaga, de lumea în care el a adăstat în cursul vieții sale, cu poemele luminii sale, cu predicții din templul său cu pietre, în care pășesc profeți, dar și arheologi. El era rezident într-un prezent continuu, aproape de mărturii în piatră și aproape de taina izvoarelor limpezi, rămase neschimbate după mulți ani. Într-o poezie a lui Blaga șipotul rămâne neschimbat, fiind legat de centrul vieții spirituale a poetului. Astfel de obiecte cu poziție centrală și stabilă în sistemul psihic al unui individ creator aparțin legăturii sale covalente cu lumea.
Lucian Blaga scrie despre lucruri simple – pietre, flori, apă, stele – și diverse atribute ale lor dobândesc aureolă mitică, căci poezia poate fi reușită sau poezia ”mare” se poate naște numai dacă include și elemente mitice, basme, legende, după cum spune însuși poetul.
Aceasta e dimensiunea aparentă, vizibilă, a operei poetice a lui Blaga. Ce se ascunde în spatele aparenței din scrierile lui Blaga? Prin ce devine elocvent, lizibil, actul de cultură înfăptuit de Lucian Blaga? Poetul declara că ar fi vrut să crească universul misterului, să sporească taina lucrurilor, adică să încânte cititorii, să le ofere deci bucurii estetice prin creația sa lirică sau prin forma logică a construcției unui sistem filozofic. Precum Goethe, care credea că simțul văzului ne permite perceperea culorilor datorită unor combinații (cu procente variate) de lumină și întuneric, la fel și Blaga a combinat în creația sa norma și inovația, taina și revelația, particularul și universalul. Așadar, prin toate scrierile sale, poetul așază un văl de ceață aurie, o aureolă de mister asupra lumii.
În calitate de traducător, Lucian Blaga consideră că aceia care mânuiesc condeiul ei înșiși ca artiști sunt mai abili ca traducători, fiindcă ei cunosc mai bine procedeele literare și potențialitățile limbii, adică miracolul prin care jocul măiestrit al cuvintelor devine artă.
Aparținând secolului trecut ca punct de origine, creația lui Blaga își urmează drumul estetic propriu. Este o lucrare mezomorfă – în continuă transformare și recristalizare ca orice operă artistică fundamentală, prin modificarea grupului celor care o receptează și o apreciază. Creația sa permite experiența estetică individuală printr-o nouă limpezire, o nouă tălmăcire în noi înșine. Poezia sa aduce în prim plan tainele lumii, și timpul trăit de poet e surprins în nenumărate chihlimbare, ca niște lacrimi de aur. „Tată, mersul sorilor e bun”, spune poetul. „Doar sus, o stea,/ de cerul ei c-o lacrimă de aur se desparte”.

Mai jos, trei poezii ale lui Lucian Blaga în limba engleză, trimise de mine și premiate la Concursul NAȚIONAL DE CREAȚIE LITERARĂ ȘI ARTĂ PLASTICĂ „LAUDĂ SEMINȚELOR, CELOR DE FAȚĂ ȘI-N VECI TUTUROR”, SEBEȘ – LANCRĂM, ANUL 2021, secțiunea traducere. Aceste poezii au fost alese de șansă, fiindcă am deschis cartea la întâmplare de trei ori, fără să știu pe dinafară paginile.

Motto: Mă îndemn să fiu/ și o clipă mai sânt./ Undeva, pe drum,/ a murit fratele vânt.
(Lucian Blaga)

I stopped by you

I have always searched for the shadow of the eyelashes
upon a face. I searched for it through the geography
of eastern and western
fairytales. And I didn’t find it.

Only at a late time I found it here. Here,
in my homeland, at my own tribe.
I stopped by you, when your silence
told me: „Do not touch me!”

I stopped by you,
finding that your hair is a flame
that the wind doesn’t quench.
And beside the simplest wonder
I stood properly.

M-am oprit lângă tine

Am căutat mereu umbra genelor
pe un obraz. Am căutat-o prin geografia
răsăritenelor și apusenelor
basme. Și n-am găsit-o.

Numai târziu am găsit-o aci. Aci,
în patria mea,la seminția mea.
M-am oprit lângă tine, când tăcerea ta
mi-a spus: „Nu mă atinge!”

M-am oprit lângă tine,
descoperind că părul tău e o flacără
pe care vântul n-o stinge.
Și lângă minunea cea mai simplă
am stat cum se cuvine.

Fall Equinox

Come, let’s get out from within these walls,
from under these oppressing vaults,
from inside the ring of ancient towers, belonging to the fortress,
from the fog weighing over metal bridges.
Let’s climb on the last hilltop seen by the evening light
where a glorious past sleeps beneath stones
slowly breathing,
let’s call after the birds of passage from that site.
Let’s call out like children use to do in-between their games,
not knowing what they say, yet uttering through their cries
a short-lived ecstasy for things happening in the skies.

Subdued by fate,
strangers to ourselves, with our homeland on our shoulders – dead,
we had seen, so many times, that’s true,
how winged powers are breaking through the clouds into the blue,
sightless because of a distant target
they conquer our sky – like an arrow – only as a tangent
and they stop sensing waving signs
and news from below.
Come anyway, to call out together from those ridges aglow
to call after the departing cranes
heading towards the other-worldly dimension
through the noises of redemption.
In the stillness and pulling apart
of this edging hour,
come, let’s leave below us the dark and misty bottom,
the murmurs drowning us – and from the last hilltop in the sun
picturing freedom with our signs in the wind
let’s call out after the traveling triangle.

Echinocțiu de toamnă

Vino, să ieșim dintre aceste ziduri,
de sub arcade ce apasă,
din inelul cu-nvechite turnuri, al cetății,
din ceața ce pe poduri de metal se lasă.
Vino pe deal, pe cel din urmă-n soare,
unde-un trecut de slavă cu suflare lentă
sub pietre doarme,
să strigăm de-acolo după păsările călătoare.
Să strigăm precum obișnuiesc copiii între jocuri,
cari fără-a ști ce strigă
își rostesc pin chiote extazul efemer
pentru cele ce au loc în cer.

Înduplecați de soartă,
nouă înșine străini, cu patria pe umeri – moartă,
noi am văzut, ce-i drept, de-atâtea ori,
că-ntraripatele puteri, răzbind prin nori,
orbite de o țintă depărtată
ne iau văzduhul prin tangentă doar – ca o săgeată –
și nu mai prind de jos din țări nici fluturări
de semne și nici veste.
Vino totuși să strigăm de-acolo de pe creste,
să strigăm după cocorii care pleacă
și-n vuietul de mântuire
o țin către limanul dincolo de fire.
În cumpăna și-n sfâșierea
acestui ceas prejumuitor,
vino, străfundul neguros, rumoarea ce ne-neacă
să le lăsăm sub noi – și de pe dealul cel din urmă
cu semne-nchipuind în vânturi libertatea
să strigăm după triunghiul călător.

[1950-1951]

Where a Song Exists

If a god sings, the way it happens sometimes,
he doesn’t touch with his fingers only the lyre.
He melts his entire being in the wind. Little by little
he scatters himself under the heaven’s sapphire.

Having lost his figure as well as his shadow-face,
solely a breeze, disappearing
almost like a flower’s scent, he bestows
charming winds upon the silver strings.

Where a song exists, there is loss too,
sweet loss of self, heavenly.
But the one who listens to it takes up a lively shape,
within the gradually full harmony
a lily, a menhir, a temple he can be.

Unde un cântec este

Un zeu de cântă, cum se-ntâmplă câteodat’
n-atinge doar cu degetele-o liră.
El își destramă-n vânt ființa toată. Rând
Pe rând sub crug albastru se resfiră.

Nemaiavând figură, și nici umbră-chip,
o adiere numai, și pierind
aproape ca mireasma floarei, vraje-vânt
el trece peste coardele de-argint.

Unde un cântec este, e și pierdere,
zeiască, dulce pierdere de sine.
Dar cel ce-ascultă dobândește viu contur,
în armoniile treptat depline
un templu, un menhir sau crin devine.

[1953]

Bibliografie:
Blaga, Lucian, Opera poetică, București, ed. Humanitas, 1995.

Pădurea – imagine și semnificație în lirica lui Lucian Blaga

Motto: În pâlnia muntelui iezerul netulburat/ ca un ochi al lumii, ascuns, s-a deschis. (L.Blaga)

Pădurea care se dezvăluie în poezia lui Blaga îndeplinește mai multe roluri semantice propriu-zise sau de organizare a semnificațiilor în rețeaua semantică a operei sale poetice.
Astfel, putem enumera:

  1. Funcția reflexivă, de vehicul purtător al patosului și pătimirii omenești, prin personificare. Aceasta se înscrie într-o tradiție expresionistă, în care simbolul funcționează augmentativ și centrifug, plecând de la eul liric.
  2. Funcția de spațiu sacru și rolul de pepinieră a plăsmurilor mitice.
  3. Funcția de peisaj oniric și fantast și de facilitare, prin ispitire și tăinuire, a jocului erotic.
    Prin îndeplinirea acestor funcții, pădurea din lirica lui Blaga are totodată o finalitate axială, coagulează universul semantic al poeziei lui Blaga în diade noționale polare, precum viață-moarte, orizontal-vertical, primăvară-toamnă, lumină-umbră, tăinuire-dezvăluire, teluric-celest, sine-alteritate, unu-multiplu, păgân-creștin.

  1. Funcția reflexivă și personificatoare.
    Poetul care afirmă în poezia Melancolie din Poemele luminii că întreaga durere nu o simte în piept, ci în picurii ploii care curge, care trece așadar, se prezintă pe sine în raport cu lumea pădurii: „Om de pădure sunt și-mi place frunza.” (Soare iberic) Totuși, poetul specifică clar că nu i se poate odihni inima în pădurea de pini de la Estoril, unde umbrele sunt rare. El este ancorat peren de solul pădurii din patrie, în dumbrava Vlahiei, reavănă, primitoare și plină de sevă vie. Înclinația sa expresionistă către supradimensionare spațială sau temporală, adverbe sau adjective puternice se manifestă în mod centrifug, prin intropatie, după spusele filosofului Blaga, adică prin proiecție a propriilor afecte peste și în diverse fenomene sau făpturi ale naturii. „Sufletul, însuflețind obiectul, se însuflețește”, afirmă poetul. Tot oameni de pădure erau și dacii, despre care Blaga afirmă că venerau pădurea ca stihie vegetală și divinitate maternă, ale cărei rămășițe arhaice se regăsesc în folclorul românesc, care include și pe muma-pădurii.
    Există un dor al poetului de a înflori ca pomii, dar cu ochi de om, ceea ce duce la căutarea unui pământ sacru în care pot exista asemenea făpturi hibride: „ochi ca oameni să deschidem,/ dar ca pomii să-nflorim”. (Focuri de primăvară) Hibridizarea se produce și în ce privește peisajul – fagii, care au chip și amintiri ca oamenii, imită înaltele coloane din antichitate (Grădiște). Sub pași răsună acoperite bolți, bolțile din adânc, fiindcă ne imaginăm că pomii nu au doar coroana vizibilă, ci cresc totodată rădăcini arborescente și adânci. Lutul e roșiatic, precum veverițele, noianul de frunze este aproape mereu roșu. Culoarea aduce un plus de sălbăticie și vitalitate exuberantă în imaginea pădurii, asemenea unei mantii roșii sau unei draperii dintr-o pictură de Rubens. Se mai întâlnesc și alte culori pure – albastrul muntelui în vârf, albul norilor și al inorogului.
    Printr-un alt autoportret, poetul își revelează obârșia și felul de a fi. Gorunul din margine de codru, simbol al omului cu destin singuratic și excepțional, este un colocutor tandru, personificat drept ființă jucăușă care îl dezmiardă pe poet. Acest tablou idilic e umbrit de prevestiri despre sicriul propriu, care ar crește în trupul copacului („ascult cum creşte-n trupul tău sicriul,/sicriul meu”- Gorunul). Tot în creștere este și slova copilului incrustată în scoarța copacului, ceea ce desemnează din nou relația de corespondență și conexiunea dintre cele două vieți – cea a omului și cea a pomului (Cresc amintirile). Supradimensionarea jocului copilăriei e și un mod de semnalare a naturii adictive a jocului. Copilul din propria ființă, de care adultul nu se îndură să se despartă, crește gigantic în lumea virtuală, a sufletului, și devine obiectul dorului și invocării: „numai sângele meu strigă prin păduri/ după îndepărtata-i copilărie,/ ca un cerb bătrân/ după ciuta lui pierdută în moarte” (În marea trecere). Astfel, Blaga e asemenea lui Eminescu, care ascultă și el fără speranță (fiindcă trecutul are ecou sonor), chemarea copilăriei pierdute. Însă Blaga adaugă duioșie și candoare în amintirile copilăriei, încă o dată o copilărie aurie și caldă, în care există plopi, sălcii și ariniști, o simfonie în care se armonizează esențe vegetale subțiri, rare, mlădioase, timide asemenea faptelor din universul copilăriei, laolaltă cu stângăcii ale bobocilor de gâscă și cu imaginația copilului care, mai mult decât alții, simte compasiune și mirare în fața lumii (Din copilăria mea).
    Ca și Dumnezeu, copacul singur, copacul ales de poet, mocnește și înflorește în martie (Trezire). Un rol de strajă are și bradul bătrân care stă în picioare de veacuri și poartă semnele trecerii timpului, iar fulgerul care îl preschimbă în scrum îi redă totodată tinerețea, ca unei păsări Phoenix (Cântecul bradului).
    Odată cu vârsta, vuietul plin de vrajă și viață al pădurii se stinge lent. Tot ce mai rămâne este „un singur plop și umbra, fremătând” (9 mai), imagine care sugerează prin inefabil și fragilitate înseși slăbiciunile vârstei senectuții. Pâlcul de cinci plopi a căror soartă poetul o plânge au singura vină de a le tremura frunzele precum inima în oameni (Elegia plopilor).

  1. Funcția mitizantă și hierofanică
    Peisajul montan al liricii blagiene, de la sacru până la profan, adeseori cuprinde și pădurea. Pe patru vânturi adânci/ Pătrunde somnul în fagi bătrâni. Cele patru vânturi, cu atributul hiperbolizant al adâncimii au, ca și în Metamorfozele lui Ovidiu, o funcție de transmitere a forței demiurgice. Însuși Dumnezeu, mocnind sub copaci, se face mai mic, pentru a lăsa loc suficient freamătului și coloritului pădurii (În munți). Multe creaturi fabuloase, făpturi între vis și poveste, își află lăcașul în pădure (fluturii cât buhele, duhul mușchiului umed, caii galbeni, bălaurul), fiindcă, după cum spune însuși Blaga, „fără o gândire mitică nu ia ființă, din păcate sau din fericire, nici o poezie”.
    Dar ”în ceasul verde-al pădurii/ otrăvuri uitate adie”, așadar pădurea e un loc cu multe pericole, în care bisericile din trecut s-au pierdut (Septemvrie). Pădurea cuprinde și alte creaturi fabuloase, precum unicornul înalt sau cel fără glas, care trăiesc sub bolțile adeseori adânci ale pădurii, adâncimea ei fiind în contrast cu mușchiul și brândușile cu viață târzie. Un alt personaj de legendă e haiducul care ar vrea ”să desferece duhul pădurii/ și șipote negre cari cântă”(Haiducul). Duhul mușchiului umed adastă prin văgăuni, duhurile de pădure medievale sunt stinghere în oraș și tânjesc după pădure de pe streșinile catedralei. Pădurea își iubește creaturile magice, plânge lacrimi de chihlimbar când ultimul alb unicorn se stinge. Invocarea inorogului îl aduce din lumea păduratică, de unde el apare ca ispita, în lumea omului, de unde se va întoarce în mod sigur pe tărâmul magic al pădurii, fiind o creatură care are nevoie de un spațiu sacru, fără pericole sau expunere (Îndemn de poveste). Legendă este și nașterea în primăvară a noului voievod, fiul pădurii, puiul de cuc (Veste).
    Iarna însă, într-o iarnă grea a țării, 1959, desfrunzirea pădurii pare să fi arestat zeii verii, închiși în adâncul pădurii, încât poetul o conjură, în lumina solstițiului: „pădure restituie-mi zeii,/ pe care ți i-am dat cu împrumut” (21 decemvrie).
    În poezia Tăgăduiri, peisajul ne este familiar – o pădure toamna. Arborii au „crengi tăgăduitor aplecate” – într-un gest de negare a dumnezeirii sau a transcendentului. Odată ce crengile se întorc spre pământ e ca și cum moartea s-ar apropia, iar creșterea mai departe ar fi improbabilă. Crengile se întorc spre pământ, în timp ce Cristoșii sunt înalți și se răstignesc singuri în arini.
    Rânduiala naturii și cea creștinească se oglindesc reciproc, astfel încât În copaci, prin vechi coroane,/ Seve urcă în artere:/ S-ar părea că-n evi de orgă/ Suie slavă de-nviere.” (Înviere). Ursul, ajuns lângă biserică, are calități omenești, îndeplinind, ca un mare preot, un rol apotropaic și hierofanic: „Cu mâinile – în stânga și-n dreapta – pare că veșnic/ și-ar împărți pădurile ce le are în țara de sus”. (Ursul cu crin)
    Semințele au și ele calități antropoide, fiind fiecare câte un mic zeu. Semințele visează „un veac pădureț,/ popoare de frunze/ și-un murmur de neam cântăreț.”(Mirabila sămânță) Sanctuarul este inima codrului, un fel de navă a catedralei pădurii, locul unde toate cresc (Inima pădurii), prin consonanța și confluența forțelor aflate în echilibru. Astfel, pădurea este un spațiu embrionar, care generează viață, asemenea unei semințe gigantice.
    Atitudinea religioasă a lui Blaga este înclinată spre împăcarea contrariilor și sare ca prin joacă peste granițe între diverse contexte spațio-temporale – de pildă mitul biblic al genezei devine actualitate creștină când mărul ce a crescut din sâmburii mărului din rai devine crucea de lemn pregătită pentru răstignirea lui Hristos (Legendă). Mai mult decât atât, viața pomului e înglobată în ritualul de înmormântare când lemnul său devine sicriu, după cum am menționat mai sus (Gorunul). Viața perenă a pădurii sau a pomului este așezată în antiteză cu moartea omului și este prilej pentru meditația asupra deșertăciunii lucrurilor lumești.
    Din punctul de vedere al filosofiei lui Blaga, pădurea este un spațiu cu rădăcini în transcendent, unde se află ascuns și Dumnezeu, unde se găsesc duhuri și făpturi magice. Populată de cerbi, ciute, mistreți, lupi și urși sau haiduci, inorogi, vietăți care participă indirect la viața oamenilor, pădurea este locul mitic al creșterii și descreșterii, al morții și învierii.

  1. Funcția ludică și erotică
    Vânătoarea printre roșii frunzare și chemări de corn este pusă în scenă pentru femeia cu ochi de pădure. Protagoniștii idilei se sălbăticesc în visul lor ce se petrece în pădure, însă în viața zilnică sunt străjuiți de „severii plopi de lângă drum”. În poem poetul așază în vis un iepure ucis sub capul iubitei – gest de adorație mută amintind de farmecul vetust al trubadurilor și minnesängerilor (Andante). Toamna, în pădure, brândușele și culoarea roșie a spinului apar din nou în tabloul viu colorat al poeziei Poveste, unde reîntâlnim tipizarea prin imagini semnificative și construirea unui mit personal al pădurii, ca și în poemul Corn de vânătoare, unde poetul pictează peisajul viu colorat al unei vânători mitice, în care la sfârșit vor fi săgetați doar norii, așa precum odinioară daco-geții săgetau cerul.
    În Pëan pentru o tânără, poezie prin care e admirată o creație a sculptorului Romul Ladea, Blaga ispitește femeia tânără să umble dezbrăcată prin rariști de veac, prin holdele coapte, prin crâng, la izvor. Acest îndemn, aparent pentru ca ea să fie văzută de către copaci prin frunzele lor ca niște ochi, aduce în primplan sinele de copil al poetului, vremea când el însuși intra în picioare în cada cu grâu, gol până la buze (Mirabila sămânță). Este deci o glorificare a lumii senzoriale, reprezentată de zeul Pan, alături de nimfe și duhuri, zeu care de altfel apare distinct în poeziile lui Blaga. Magda Isanos scria cu același elan euforic, de glorificare a senzualității și amiezii, despre scalda „în zi ca un copil în râu”. Iubirea la Blaga se apropie de elemenul vegetal și prin disponibilitatea către ardere a lemnului, iar iubita are crengi în loc de brațe, pentru a fi cuprinsă de o flacără mistuitoare (Cântecul focului). Portretul femeii este înfrumusețat și scos în lumină prin detalii ale peisajului: „O frunză de fag ca o flacără-n păr ţi se-oprise.” (Văzduhul semințe mișca)
    Adeseori poeziile de dragoste mai lungi, cu colorit baladesc, ale lui Blaga includ și participarea pădurii la peisaj. În Pădureanca întâlnim aceleași motive din restul tablourilor de toamnă cu păduri: ghinde care pocnesc sau sunt strivite, mirosul și foșnirea frunzelor roșii, prezența unor vietăți (aici ursul și albinele) care apar mărite și hiperbolizate ca semnificație, cu valoare mitică. Poezia creează o stare de tensiune erotică între cei doi protagoniști. Ispitirea și adorarea femeii prin metafore pădurene seamănă cu un ritual magic păgân.
    În anotimpul cald pădurea e prilej pentru aceeași diferență de potențial erotică, exprimată uneori ca tânjire după o înflăcărată și magică idilă: ”Pe sub brazi, pe sub bătrânii,/ nici o zână nu-și aprinde/ măcar coapse, măcar sânii,/ cum fac verzii licurici?” Tabloul pictat de Blaga prezintă o lume senzuală și îndrăzneață, care alunecă înspre oniric și fantastic (Creaturi de vară).

*
Pădurea lui Blaga se înfățișează adesea cu „bolți adânci”, o figură de stil amintind de psihologia abisală și de abordarea filosofică a misterului sau a tainei prin care ne recunoaștem drept oameni care trăiesc întru mister și pentru revelare. Bolțile adânci tăinuiesc, așa cum tăinuiesc și mormintele sau rădăcinile copacilor. În cazul lui Blaga acest motiv e abordat filosofic, prin introducerea ideii de cenzură transcendentă, care, deși inhibă elanul de cunoaștere și acțiune al omului, e necesară pentru bunul mers al lucrurilor, pentru menținerea acestora în serviciul organizării sistemice a universului. Bolțile pădurii par a se adânci în cer, fiind prin urmare înalte, dar Blaga introduce un oximoron pentru a sublinia poziția intermediară a pădurii – un spațiu de purificare și transfomare între pământ și cer, unde caracterul sălbatic al vietăților se revelează și unde unirea mistică cu transcendentul e firească. Astfel, Blaga vorbește despre bolțile adânci ale pădurii, operând o inversare asemănătoare cu cea din poezia lui Rilke, în care coroanele copacilor sunt ca niște rădăcini ancorate în cer.
„Ce ne-nvață pomul sfânt?/ Cine are în adânc/ pe la morți vreo rădăcină/ să și-o țină sub pământ,/ neatinsă de lumină.”, spune Blaga în poezia Înțelepciune de grădină.
Această tăinuire e bogată în sensuri și proteguitoare, premergătoare răsăririi vlăstarelor tinere și înfloririi, în timp ce lumina expune tainele și nu lasă loc pentru creșterea în liniște a viitorilor copaci. Motivul acesta al protecției înalte, al sacralității spațiului pădurean, e adesea invocat de Blaga. Într-un distih cu melodicitate populară, Blaga descrie nevoia de tăinuire a bolii grave: „Stă în codru fără slavă/ Mare pasăre bolnavă”. Pasărea nu s-ar putea vindeca decât prin rouă și cenușa stelelor, dar bolta cerului este prea mică, precum o lucarnă, în pădure. Pasărea e prizonieră tocmai prin dimensiunea sa, fiind astfel limitată în mișcare și aspirații și greu accesibilă pentru alții (Stă în codru fără slavă).
Pădurile poetului Blaga sunt uneori cu cetini negre, cu bolți adânci și multă umbră. Însă, pe ici pe colo, apar și rariști și pajiști și grădiște, uneori în jariștea unor stele năzdrăvane. Aceste substantive, specifice toponimic poetului, în afara efectului muzical asemănător liniștii sau unui susur stins, liniște descrisă de Blaga într-un binecunoscut poem, țes lumina împreună cu întunericul și descriu un univers destrămat pe alocuri sau din când în când, ca o veche scoarță țărănească. În jurul bătrânilor și a unor poeți, precum însuși Blaga, pot să existe, ca și în păduri, niște spații în care cuvântul e rostit cu moderație și liniștea e firrească.
Primăvara în pădure e mai rar descrisă de poet. Apare mai degrabă ca un zvon, ca o înviere a întregii naturi, în care copacul suferă și se trezește din somn, mugurii îl podidesc de parcă ar fi lacrimi (Trezire) sau cresc asemenea unghiilor și părului morților (Echinocțiu). Vântul cântă printre ramuri. Semințele, simbol al puterii regeneratoare și modelatoare a spiritului, ridică povara lespezilor de pe morminte (Înviere).Toamna însă, pâlcul de plopi, înfrățiți cu nori și stele, este un prilej de meditație elegiacă, având în vedere viitoarea lor dispariție sub secure. Din nou, plopul vorbește prin frunzele sale, ca și cum frunza ar „tremura ca inima-n oameni” (Elegia plopilor).
În ritualurile naturii omul este uneori prezent, dar cu respectul momentelor în care, în mod magic, doar atunci, se petrece căderea tuturor coroanelor, „surd și dintr-o dată”. Copacii sunt priviți într-o lumină magică, ca și cum ei sunt cei care guvernează mersul anotimpurilor, iar căderea coroanelor lor toamna este cauza unei schimbări bruște și drastice pe întregul glob pământesc (Brumar). Aceeași idee apare în altă poezie, Valea regilor, unde poetul se identifică cu pomii cărora le-a căzut podoaba de frunze și acceptă sentimentul de renunțare.
Una dintre cele mai frumoase metafore ale lui Lucian Blaga este imaginea pădurilor ce ar putea să fie și niciodată nu vor fi, din poezia Risipei se dedă florarul. Și aici apare asumarea renunțării. Aceste păduri ipotetice, simple potențialități sugrumate, ne duc cu gândul la un spațiu interior, spiritual, unde se revarsă și abundă ideile generoase și la fermentul emoțional luminos, care nu poate rupe barierele realității și nu găsește mranița fertilă unde să încolțească. Pădurea e un spațiu plin de posibilități, dar și de incertitudine, un loc unde ceea ce apare poate dispărea pe negândite, asemenea sanctuarelor zeilor păgâni.
Blaga, prin opera sa lirică, oferă un îndemn de a ne bucura de momentul prezent, fără a cădea pradă nevoii de cunoaștere și înțelegere a ceea ce va rămâne oricum o taină, un mister. Poetul și creatorul de fapte culturale în general, consideră filosoful, revelează misterele într-o formă metaforică. Prin plăsmuiri artistice sau mitico-religioase, omul face un salt ontologic imens, de fapt apare o ruptură, o transformare în psihicul individului, ceea ce îl face pe om cu adevărat om.
Zicalele populare transmit mai departe, ca un mesager al spiritului pădurii, legătura strânsă dintre om și pădure și amplasează omul pădurean sub imperiul fatalității sugerate de asemănarea vieții omului cu pomul cu frunziș căzător, dar și a firii sale mândre cu brazii demni și impasibili în nemișcarea lor, veșnic verzi și drepți.

Spațiul-matrice al lui Blaga ar fi universul inconștientului, cu rol plasticizant și modelator. Spațiul-matrice tipic românesc este orizontul mioritic. Totuși, pădurea, prin însăsi natura ei, este ca o derivare prin multiplicitate a unei idei – ideea de copac, care guvernează, ca și ideile platonice sau neoplatonice, apariția în primplan fie a arborilor ca indivizi, fie a pădurii, prin jocul dintre fundal și obiectul percepției. Astfel, ne amintim de ideea emanației succesiv degradate a lumii dintr-un Unic în filozofia neoplatonică marcată de misticism a lui Plotin.

Pădurea este și locul de revelare a lui Dumnezeu, care se pogoară de sus, care arde câteodată suav prin tufe, fără să mistuie, ori mustește sub copaci și se face mai mic, pentru a respecta drepturile creaturilor mărunte. Numai copacii singuratici, marginali, sunt ca niște oițe rătăcite, care se distanțează de spațiul-matrice și par să câștige harul divin prin virtute și muncă asiduă. Întocmai după cum Blaga crede că biserica răsăriteană (ortodoxă) se bazează subiacent pe ideea tainei revelate și a dobândirii grației din înalt. Dumnezeu e mai degrabă ca un duh arhaic al pădurii, intim legat de toate făpturile. Arta însăși este pentru Blaga un mod specific de revelare a misterelor, printr-o mutație existențială, iar magicul, care abundă în pădure, este unul dintre elementele la care recurge, după spusele lui Blaga, „poezia mare a tuturor anotimpurilor”.

Bibliografie:
Blaga, Lucian, Luntrea lui Caron, București: Ed. Humanitas, 2006
Blaga, Lucian, Opera poetică, București: Ed. Humanitas, 1995
Blaga, Lucian, Trilogia culturii, București: Ed. Humanitas, 2018
Blaga, Lucian, Trilogia valorilor, București: Ed. Humanitas, 2014

(Trimis la Concursul NAȚIONAL DE CREAȚIE LITERARĂ ȘI ARTĂ PLASTICĂ „LAUDĂ SEMINȚELOR, CELOR DE FAȚĂ ȘI-N VECI TUTUROR”, SEBEȘ – LANCRĂM, ANUL 2021, premiul al treilea)

Scrisoare de prezentare a cazului meu psihiatric și a vieții mele

Mi se spune că povestea vieții mele li se pare incredibilă cititorilor. Poate că nu au citit totul și poate că nu au citit cu atenție. Vă implor încă o dată, citiți această scrisoare cu multă atenție. Ei mereu mi-au spus că degeaba am spus eu adevărul în cele mai mici detalii, că oameni răi au inventat alte și alte minciuni, pentru fiece adevăr spus de mine. Pe cine au mințit?
Punctez în această scrisoare din nou câteva lucruri care produc suferință și care sunt necesare în perceperea adevărului despre viața mea, așa cum e scris pe blogul meu. Vă rog în genunchi încă o dată să citiți blogul meu cu atenție, filă cu filă, dacă doriți cumva după ce veți citi această scrisoare.
Un fapt clar pentru oricine e că unii oameni au mințit despre mine – totuși poate că nu ați înțeles încă în ce măsură. Eu am scris totul corect și complet, inclusiv concluziile generale ale blogului.

• Este vorba de o crimă oribilă. Nu este doar respingerea totală a persoanei mele și suferința de aproape 37 de ani. De multe ori mi s-a spus că criminalii ascund această crimă sub masca unui caz psihiatric, deci oamenii nu vor să se intereseze de mine deloc, fiindcă li se spune că eu am regim special ca om, adică sunt privită rău fiindcă odinioară am fost închisă, subliniez cu forța, la pshiatrie. Datorită acestui accident, adică închiderii psihiatrice, tot ceea ce sunt și am fost ca om este pus în paranteză și în ghilimele. Nimeni nu își pune problema că poate eu am fost mai inteligentă decât cei care au hotărât să mă închidă la psihiatrie și că poate că am fost complet normală și nevinovată. Nimeni nu a vorbit cu mine întreaga viață. Despre nimic, darmite despre viața mea. Psihiatrii și psihologii au mințit, ei nu au stat de vorbă cu mine la internările psihiatrice. V-am arătat singurul raport psihologic asupra mea – dar doamna aceea minte, nu am afirmat cele spuse de ea și ea nu a vorbit cu mine decât la sfârșit și nu mi-a pus decât o întrebare. Psihiatrii mint la fel.

• Nu pot ști cu certitudine dacă ceea ce am scris eu apare pe ecranul calculatorului dvs. la fel cum am scris eu – internetul e o formă de mass-media și e posibil să fie fraudat, adevărul poate apărea distorsionat. Oricum, repet, nimeni nu a stat vreodată de vorbă cu mine despre nimic, darmite despre viața mea. Eu nu am nevoia să îmi povestesc viața, ci să fiu cu cineva, eventual să dialoghez cu cineva, dar altceva.

• Scopul scrierii acestui blog este clar – e vorba de o crimă reală, nu de probleme psihice. Am avut toate dovezile că eram otrăvită, dar nimeni nu a fost interesat de ele, ba chiar au inventat în gândurile mele că eu am fost condamnată la moarte, ceea ce era exclus, fiindă nu am greșit nimic. Nu are cine să fie interesat de mine, fiindcă sunt un om foarte sărac – abia îmi ajung banii de medicamente și hrană – și totodată sunt izolată din 1984, când aveam 13 ani. Familia m-a respins cu brutalitate din 1984 și erau doar câțiva oameni în această familie – acum e la fel. Fiind fără dreptul legal la muncă și la studii, nu am avut unde să cunosc oameni, să fi avut o șansă cât de mică să stau cu vreunul de vorbă întreaga viață. Luarea acestor drepturi a fost un abuz, fiindcă eu nu am avut tulburări psihice și eram în stare să muncesc orice, eram un om serios și de încredere și nu aș fi dăunat nimănui. Cei care mi-au luat aceste drepturi mint, deși nu au nicio dovadă că eram inaptă de muncă sau de studii superioare sau că eram ceva rău. Pentru muncă și studii superioare era nevoie de adeverință de la medicul de familie, care a spus că nu îmi dă, fiindcă am avut un diagnostic psihiatric. Așadar am scris blogul pentru a obține drepturile strict necesare: dreptul la viață, adică să nu mai fiu otrăvită și să fiu tratată omenește de medici, care au greșit în conduita față de mine și chiar au refuzat ajutorul medical, cum am povestit, dreptul la muncă și la studii. Un alt motiv este nevoia de a fi cât de puțin împreună cu alți oameni, fiindcă eu sunt cu adevărat izolată din 1984, ceea ce e o tortură inumană, deși am fost un om bun. Mai e și faptul că am explicat că nu am avut decât trei greșeli toată viața, dar nici acelea de condamnat autorul lor la moarte. Și blogul m-a mai ajutat ca să țin minte adevărul (dacă citiți veți vedea că nu e minciună), să nu înnebunesc de-adevăratelea.

• În afara scrierii acestui blog, am făcut tot posibilul să transmit adresa blogului meu altor oameni, în special intelectuali, căci numai aceștia puteau să înțeleagă adevărul despre mine și eventual să îmi redea drepturile necesare supraviețuirii. Dacă acum de-abia nu mai pot munci, atunci cel puțin să fi avut o activitate, utilă socială, împreună cu alți oameni, măcar pe internet și parțial în persoană. Dumneavoastră, celor care citiți acum, le trimit adresa blogului meu cu speranța că vor înțelege că merit și meritam viața și că prefer să ofer adevărul de la început, pentru a nu avea probleme ulterior. Mulți spun că pacienții psihiatrici ar trebui să ascundă diagnosticul lor, în scopul acceptării lor în societate. Chiar și un medic psihiatru îmi spunea la fel. Totuși, eu nu am avut probleme psihice și am avut mereu dreptate, fiind un om inteligent, deși cei răi pot spune că sunt paranoidă sau paranoică. Fals. Nu am greșit nimic. În plus, dacă aș fi ascuns acest diagnostic de schizofrenie, oameni răuvoitori ar fi putut minți pe la spatele meu și eu m-aș fi văzut respinsă oricum, ceea ce am încercat să evit. Astfel, dacă e să mă acceptați, mă acceptați nu pentru minciună, ci pentru ceea ce pot fi și sunt cu adevărat, pentru ceea ce pot munci sau lucra pentru alți oameni – fie în scris, fie altcumva. Oricum nu aș fi putut minți și fiindcă am un picior lipsă, ceea ce se vede oarecum pe sub haine și, când eram tânără, era logic că tentativa de sinucidere era cauza cea mai probabilă.

• Eu nu am mințit niciodată, întreaga mea viață. Fiindcă am fost studentă la psihologie, mi-a fost ușor să înțeleg că nu am avut nicio tulburare psihică și că nu am fost condamnată, fiindcă nu am greșit nimic și nimeni nu m-a întrebat nimic niciodată. (Am scris în detaliu despre exact cele trei lucruri din viața mea care pot părea greșeală în aparență și adevărul e clar, de exemplu faptul că acele trei lucruri nu mă definesc. ) Desigur, sunt conștientă că oamenii mai puțin inteligenți pot fi mințiți ușor despre mine cu ajutorul unor psihologisme de doi bani – că aș fi manipulativă de exemplu, dată fiind tulburarea mea psihică și izolarea și prejudiciile îndurate – când în realitate nu am fost niciodată manipulativă. Altfel se mai poate inventa că aș fi fost megalomană, când în realitate am fost un om realist și cu apreciere corectă a propriei valori. Aceste lucruri și multe altele sunt adevărul, și putea fi dovedit de fapt, deoarece am fost mereu un om inteligent. Am fost un om calm mereu și foarte constant, dar nici măcar încăpățânată. Scrierea acestui blog despre viața mea nu trădează nicio trăsătură negativă de caracter, nu am avut tendința să îmi povestesc viața, nici public și nici altcumva, dar am fost forțată de tortură și de adevărul crud că e vorba de o crimă gravă asupra unui om bun, chiar de valoare în sens pozitiv și real. Bineînțeles că, fiind un om inteligent, mi-am dat seama că proștii nu pot crede așa ceva, dar am scris cu speranța că poate un om bun și inteligent va citi. Viața mea și ceea ce mi s-a întâmplat apare în cele mai mici detalii, am prezentat fapte brute, concrete, multe dovedibile și de fapt toate posibil de probat, evident nu e vorba de interpretarea sau explicarea realității sau de delir. Arar m-am referit la suferința mea psihică (tristețe și altele), fiindcă aceasta poate fi imaginată de cititor, așa cum ar fi normal să fie în situațiile respective.

• Câteva cuvinte despre izolarea inumană din 1984. Acest lucru s-a petrecut împotriva voinței mele. Este vorba de un fapt clar, evident nu e imaginație sau delir, decât dacă ați fost mințiți și credeți minciunile unor oameni răi. Nu înțeleg ce ar fi putut să mintă oamenii despre acest lucru – eventual că eu sunt nebună și deci nu sufăr deloc sau că merit suferința, fiindcă aș fi ca un animal, sau că aș fi avut relații cu prieteni imaginari sau contacte imaginare, ceea ce nu avea cum să se întâmple și nici ei nu puteau să vadă prin cutia mea craniană așa ceva – deci nu aveau vreo dovadă că ar fi așa. Sau au inventat că nu știu să mă port cu oamenii, încât de aceea sunt complet izolată. În timp ce oamenii necunoscuți mă loveau în mod real pe străzi și în locuri publice! Nu e vorba de lipsa unui prieten sau a unei familii reale, ci de izolare aproape completă – și am făcut tot ce era posibil și normal pentru a înlătura acest neajuns. Există în mod real nevoia de afiliere și contacte sau comunicare cu alți oameni, nu neapărat verbală, dar măcar pentru a avea o activitate comună. Nu am avut parte toată viața nici de una, nici de alta. Am reușit să îndur mulți ani, fiindcă mai vedeam oameni pe stradă sau la televizor. Dar pe mine m-au izolat de la 13 ani, deci toată adolescența, tinerețea și maturitatea (acum am 50 de ani), nu așa ca pe alții, în mod obișnuit, la bătrânețe. Și probabil au mințit indirect sau direct că așa trebuie să fie, în cazul în care cazul meu a fost discutat în absența mea. Cei mai mulți oameni au avut în viață bucuria de a fi împreună cu alții sau chiar de a primi scrisori, de a vorbi cu cineva la telefon – eu pe nimeni, puteți verifica istoricul telefoanelor mele, în cazul că nu sunteți mințiți. Nici măcar o dată pe lună, nici măcar o dată pe an, toată viața. Au fost exact 5 oameni în viața mea, în afară de cele câteva rude, dar și acești 5 oameni au fost demult și relativ puțin. Vă dați seama că e o suferință inumană, monstruos de mare și absolut normală. Unii spun că oamenii au fost toți mințiți și îndobitociți despre mine. Tot ce am încercat a fost în zadar, neavând dreptul la muncă și la studii superioare și fiind și respinsă total, nu aveam cum să găsesc oameni cu care să stau de vorbă, sau împreună cu care să fiu. Bineînțeles că nu aș fi vorbit despre mine.

• E posibil ca, în spiritul acelorași psihologisme de doi bani, unii să fi inventat că nu trebuie să îmi răspundeți sau să mă acceptați în lume oricât de puțin, fiindcă ar însemna că încurajați așa zis delirul meu sau boala mea psihică, care, după cum cei inteligenți își dau seama în mod sigur, nu există și nu a existat, în afara acelei tulburări sexuale la 17-18 ani, care însă nu mai există de mai mulți ani. E adevărat că am fost internată la psihiatrie în 2016 pentru ultima oară, dar eram otrăvită și în stare de inconștiență, așa cum am povestit. M-au pus în pampers și cu perfuzii la scurt timp și așa m-am trezit după o zi sau două, deci niciun psiholog nu a vorbit cu mine, așa cum au mințit. Motivul pentru care țipasem singură anterior acelei închideri nu era neapărat faptul că eram otrăvită sau toate celelalte torturi sau izolarea, ci faptul că aveam 45 de ani și, fiind complet nevinovată și condamnată pe viață sau chiar la moarte, singură de tot, și până în acel an mă agățasem de speranța că oamenii vor înțelege și îmi vor da drepturile sociale și chiar că voi avea un copil, speranță care murea în acel an. Bineînțeles că nu puteam avea copil și nu aveam cu cine, dar sperasem un miracol sau măcar un copil adoptat, dacă mi s-ar fi recunoscut normalitatea. Eram și otrăvită constant. Dar oricum nimeni nu m-a întrebat nimic nici la acea internare. Vă dați probabil seama că am fost un om inteligent și era deci imposibl să am delir sau să fiu nebună așa cum au inventat ei. Puteam dovedi – încă și acum – cât de inteligentă am fost și cum, astfel încât ar fi fost clar că nu aveam cum să fabulez sau să inventez povestea vieții mele pe acest blog, fiind și un om extrem de scrupulos, care nu ar fi denaturat adevărul niciodată. Absolut tot ce am notat pe blog e adevărul. Nu aveți cum să credeți că eu mint, fiindcă am fost în mod clar izolată din 1984, deci nu aveți cum să fabulați despre mine, fiindcă nu aveți pe ce să vă bazați. Niciun om singru nu poate fi cunoscut de alții. Nu există și nu a existat nimeni în viața mea. Ba, mai mult chiar, balanța înclină în favoarea adevărului pe care l-am spus eu, care e mult mai probabil decât orice minciună inventată despre mine, dacă luăm în considerare izolarea cu forța și intelectul, atât cât el transpare din ceea ce am scris, atât despre adevărul vieții mele, cât și creații literare cam stângace. Am impresia că pentru cei inteligenți e evident totodată că am fost mereu un om bun, deci adevărul e și mai clar. Vă cer un exercițiu de imaginație – ce e mai probabil: că tot ce am spus e minciună sau că e parțial adevărat? Evident e mult mai probabil să fie parțial adevărul, acest lucru rezultă din tot ce am scris. Și acum din nou – e mai probabil că totul e adevărat sau numai o parte? – răspunsul logic e că totul, dacă considerați funcționarea încă bună a intelectului meu și coerența internă a povestirii. Nu veți afla pe blog ceva ce poate fi contestat ca minciună fără dovezi în afară de câteva detalii mici – cel mult vi se va părea ciudată ideea că aș fi fost otrăvită, dar nimic altceva. Și de fapt era clar și dovedibil că fusesem otrăvită.

• Și acum – ce simptome credeți dvs că aș avea eu în prezent sau în trecut chiar, dacă doriți? Afirm fără menajamente că nu sunt și nu am fost niciodată nebună. Este cunoscut de toți faptul că așa numiții nebuni au adesea această idee – anume că sunt normali și la fel cu ceilalți oameni. Deci, dacă adăugați încă vreo câteva idei certe, ajungeți la concluzia că cel puțin o parte din nebuni sunt masacrați psihiatric fiind complet normali. De asemenea, e cunoscut faptul că, în relatările pacienților psihiatrici, chiar dacă nu sunt scrise în fișa clinică, pacienții acuză aceleași probleme și suferințe – tortura sau persecuția din partea unor rude sau vecini sau colegi și adesea aceleași mijloace de tortură, cum ar fi zgomotul iritant și evident intenționat repetat la toaletă, care în mod normal nu era etc. Faptul că aceste relatări se aseamănă mult implică concluzia aproape certă că sunt lucruri percepute corect de acei pacienți. Eu spun din nou – cazul meu era clar, dar, în plus, nimeni nu avea niciun motiv să îmi facă răul sau să mă închidă, așa cum promisese mama încă din 84-85. Ce simptome psihiatrice am avut eu în ultimii ani? Dacă nu considerăm ca simptom relatarea adevărului despre mine (am chiar terminat totul în februarie, aceasta e o recapitulare) atunci ar fi de notat doar faptul că am vorbit uneori cu voce tare fiind singură în casă – nu afară sau pe drum – căci sunt într-adevăr izolată din 1984. Acest lucru neplăcut ar fi dispărut dacă aș fi fost acceptată în mediul social cât de puțin, nu e ceva ce nu pot controla sau înlătura. Am explicat în acest blog de ce am ajuns eu să vorbesc singură în casă, datorită unui meditator la biologie. Un alt aparent simptom este faptul că peste gândurile mele pot percepe în gând, dar nu ca voci, cuvinte care nu îmi aparțin – care fie sunt adevărul, dar mai rar, fie sunt minciuni și expresii de ură și amenințare la adresa mea. Aceste persoane nu fac parte din ”delirul” meu, nu îi cunosc și nu bănuiesc cine ar putea fi. Ei nu stau de vorbă cu mine în gând. Nu sunt ei produsele vieții mele psihice, nu fac parte nici din inconștientul meu. Pot explica toate acestea, în caz că vi s-au spus minciuni. Nici aceste gânduri nu ar fi fost un impediment pentru viața mea socială sau o activitate cât de mică. Gândiți logic! Un alt lucru evident e că eram un om inteligent, deci nu puteam avea delir și aproape niciun fel de tulburare psihică majoră – cel mult disfuncții datorită lipsurilor și frustrărilor, dar nu ceva irecuperabil. ”Ei” spun că li s-a spus oamenilor că eu aș fi extrem de nebună și periculoasă, ceea ce eu nu cred. Eu nu cred spusele lor fără dovezi. Nu sunt nici periculoasă, doar ceilalți m-au lovit și mă lovesc și acum uneori. Am început scrierea acestui blog, acum încheiat, de-abia în 2013, când erau așadar aproape 30 de ani de tortură, închisoare, izolare în viața mea. Și otravă. Adesea însă, cei de peste mintea mea au fost agresivi. Eu nu am avut tendințe agresive deloc întreaga viață, deși am trăit împreună cu părinți extrem de agresivi. În afară de gânduri suicidare normale – dată fiind realitatea – și tranzitorii. ”Ei” nu sunt agresivi doar verbal, ci acționează sincron cu tortură cerebrală – dureri de cap sau altceva organic. Au mai multe tehnici de chinuire – de pildă repetă de multe ori aceleași propoziții sau fraze, ca și cum prin repetarea lucrurilor peste ecranul meu mental, ei se înlocuiesc unii pe alții în subconștientul meu, cel puțin unii dintre ei cu scopul declarat să mă distrugă și să mă omoare. Deci, dacă vreodată auziți vorbe bune sau adevăr clar despre mine, puteți gândi că, logic, aceia pot minți sau spun un adevăr în care ei nu cred, sau îl spun cu scop viclean și rău. Oricum, în ciuda eforturilor mele, aproape nimeni nu a răspuns implorărilor mele sau lucrurilor scrise în acest blog de memorii, deși sunt în stare de anumite lucruri bune și în prezent, poate totuși puteam ajuta pe cineva… Eu, deși complet respinsă de la 13 ani, nu am stat cu mâinile în sân ca să mă las omorâtă, ci am făcut tot posibilul pentru ceva bun – dar m-au respins mereu, cum am povestit deja, iar zidurile ”închisorii” erau foarte înalte, încât nimeni nu vedea înăuntru și nu am avut decât câteva ocazii de a întâlni oameni întreaga viață, nu aveam de unde, repet. Una din explicațiile pe care le dau ”ei” e că tuturor li s-au spus minciuni – ceea ce eu nu înțeleg. Da, nu am avut nici greșeli în viață, pentru a fi condamnată. Oamenii nu pot crede în mod logic că aș fi ceva rău sau că aș fi nebună, repet, fiindcă am fost clar izolată din 84 și chiar și acum, în prezent. Nimeni nu știe nimic despre mine în mod real. Chiar și cei care îmi citesc blogul, ce știu ei? Ei spun că eu sunt ceva foarte bun, dar am fost tratată întreaga viață drept căcat și ceva rău. Etc. În afară de aceste 2 simptome – ce altceva? Nimic major încât să fiu total respinsă și lovită zilnic, ceea ce cauzează alte necazuri. Ei spun și că oamenii mă omoară și vor să mor findcă cred că eu aș fi nebună etc. Și, în definitiv, ce au cu mine? de ce vor ei să mor, când de fapt nu am deranjat și nu deranjez pe nimeni? Până și blogul e terminat din februarie și ei continuă să lovească, posibil cu otravă, deși nu mi-au lăsat nici măcar o activitate oarecare și nici măcar poezii nu mai prea scriu. Ei spun mereu că oamenii cred cu toții minciuni, în asemenea măsură încât mă omoară. Alții spun că e numai din cauza faptului că ei au greșit și toți vor să mor ca să ascundă adevărul despre greșeală lor.!!? E absurd. Rețineți și faptul clar că eu nu vorbesc și nu am vorbit în gând niciodată, în afară de câteva răspunsuri la foarte puține întrebări ale unora pe mintea mea, mai demult. Niciodată nu m-am gândit la alții în sensul de a îi imagina pe ecranul meu mental și nu știu dacă așa sunt f_ți oamenii normali,adică ceea ce mi-au făcut ei mie. Niciodată nu am dorit moartea sau răul cuiva etc. Nu am dușmănit pe nimeni niciodată, nu am bârfit etc.

• Omul e o creatură nobilă și demnă și nu este plămădit de Dumnezeu pentru a fi omorât mișelește, ținut o viață întreagă în teroare, închisoare, ură și minciună. Trebuie să explic un lucru pe care l-am mai spus adesea. Adeseori, uneori în fiecare zi, intră unii peste mintea mea cu ideea ”și nici acum nu a înțeles?!”, eu întreb ce și ei nu răspund. Azi mi-au spus că e vorba de faptul că eu sunt lovită și vânată mereu și proștii cred, fiindcă au fost mințiți, că eu o încasez fiindcă aș fi însetată de adevăr și dreptate (ca în Biblie) sau fiindcă spun adevărul și îl trimit prin internet mai departe. Nu este așa cum cred proștii. Se pare că eu sunt omorâtă așa cum a murit și fiul fratelui bunicii la 50 de ani și câțiva, singur, izolat o viață întreagă, închis în casă – dar de fapt eu nu știu sigur cum a murit el. Eu nu am spus adevărul decât despre mine și cei care mi-au făcut rău. Posibil ca încă de la început, din 1984, unii au inventat că eu o încasez fiindcă nu mă închin în fața unora răi și puternici. Sau că nu îmi țin gura. Eu oricum nu aveam cui să mă plâng. Colega mea de bancă a întâmpinat cu dezaprobare mărturisirea mea despre părinți, probabil fiindcă ea avea părinți aproape normali pe lângă ai mei. Eu i-am spus foarte puțin, știind că nu va crede și ea imediat a sărit în sus. Nu am avut toată viața cui să spun adevărul – am fost izolată aproape complet, ea e una din cele 5 persoane care au existat în viața mea. Am avut internet din 2007, dar nu am povestit adevărul decât din 2013 pe acest blog al meu. Am fost un om inteligent și bun, am avut mereu deplină încredere în mine și în oameni și în Dumnezeu. Și acum viața mea e în mâinile lui Dumnezeu. Nu aveam nicio tendință să povestesc cuiva răul prin care trecusem și am privit mereu numai spre viitor, chiar și după ce am înțeles că sunt otrăvită. Dovadă că am plecat și la Cluj la facultate. Dar ar fi fost normal să am dreptul la muncă și la studii, atunci aș fi reușit totul și nu aș fi fost izolată și otrăvită. Și ar fi fost ceva bun și frumos – ceva ce puteam face, eventual în scris pentru alți oameni. Oricât am fost nedreptățită și lovită, tot am crezut în dreptate și în ceea ce e bun, fără să visez nici măcar o dată suferința celor care mi-au făcut răul, fiind ei nebuni de fapt. Apoi am început în 2013 să scriu totul, fiindcă eram monstruos torturată și otrăvită de mult timp, deși nu spusesem nimic nimănui. Ei începuseră aceasta de mult timp. Și oricum eram lovită zi de zi încă din 84.Oricum muream ucisă de ei și e mai bine să mori în adevăr și lumină și încercând să dai deoparte ceea ce e rău, ca să strălucească binele și frumosul. Nu am dăunat nimănui spunând adevărul, repet, tot ce am povestit e adevărat, deci nu puteam dăuna decât lucrurilor sau oamenilor răi. Eram oricum total izolată, internetul a fost singura mea șansă și am fost conștientă de asta. Chiar dacă ar fi fost vorba de colega de bancă sau de altcineva, tot aș fi spus adevărul. Am terminat totul de scris, deci oricum nu mai scriu nimic nou din februarie (fiindcă mai devreme nu m-au lăsat să termin), dar ei au continuat să îi păcălească pe proști că eu sunt lovită fiindcă nu tac (sau cel puțin așa afirmă ei mereu), eu fiind de felul meu un om tăcut și care nici măcar nu vorbește în gând. Absolut deloc, deci nu știu ce cred ei. Am mai scris doar jurnalul zilnic, fiindcă ei continuă să otrăvească și să lovească. Ei spun că mie mi se cere să mă las omorâtă în tăcere și că eu nu înțeleg. Un al doilea aspect este faptul că nu e normal și e chiar un păcat să te lași abuzat și nedreptățit fără să spui adevărul – nu e normal să te închini celor monstruos de răi în loc să crezi în Dumnezeu. Un al treilea aspect este că, dacă tăinuiești ceea ce e rău, faci un păcat și devii complice la crime oribile. Adevărata demnitate a omului nu este de a înghiți moartea în tăcere fiindcă e total nevinovat, ci de a spune adevărul limpede și curat, fără să se agite inutil, stopând eventual corupția, crima, nedreptatea etc. Omul înțelept e pregătit și pentru eșec. Eu cu adevărat nu am greșit nimic întreaga viață, inclusiv scriind adevărul, deși am fost chiar forțată prin tortură să spun absolut tot. În prezent nu mai am practic nici de scris pe blog și poezii scriu rar – și ei tot cu mine au ceva, și tot lovesc, eu fiind complet izolată, săracă, fără ocupație – doar acest copil de meditat într-o viață întreagă.

Voi analiza din nou anumite adevăruri dureroase despre familia mea. Toți știm, mai mult sau mai puțin, că o familie se bazează pe legătura matri-monială dintre un bărbat și o femeie. Ar mai fi multe de spus, trec peste detalii. Familia m-a respins în mod aparent din copilărie. Cei care mă creșteau erau rude ale tatei și mă pregăteau pentru a înțelege furiile și nervii mamei, care făcea scene oribile încă de când eram mică. Am avut foarte mult noroc că nu am crescut cu părinții. Rudele bogate ale mamei m-au vizitat o dată de ziua mea în Voluntari. Eu aveam contact numai cu rudele tatei. Despre copilul ce eram se spunea mereu că e ”goală taică-su”, iar eu eram prea mică să înțeleg că tata nu era tatăl meu biologic. Tata era bun și blând cu mine și ne jucam împreună, mama era extrem de rea, cum am povestit, adevărată mașteră rea. Eu semănam fizic mult cu mama, chiar foarte mult, scheletul era foarte asemănător, dar eram ceva mai înaltă. Eram calmă și liniștită și mereu fericită, încă din copilărie. Familia mea era extrem de săracă și totuși am văzut că alte rude răspândeau ideea că eu aveam mulți bani și că urma să moștenesc mulți. Eu țineam mult la toate rudele și le dedicam compuneri sau poezii, sau mă gândeam la ei și le ofeream ce puteam de ziua lor sau de sărbători, inclusiv mamei. Încă de mică am înțeles că nu aveam șanse să mă mărit, dar am crezut că voi fi acceptată ca femeie singură, chiar într-o profesiune de intelectual. După ce m-am mutat cu părinții în 1984, amândoi au început să mă chinuiască, zi de zi, fără ca eu să îi provoc și era clar că mă vor închide la psihiatrie. Puțini alți oameni intrau, rar, în casa noastră – o dată am fost molestată sexual ușor de preotul – unchiul mamei, lucru neplăcut. Față de astfel de lucruri, cum ar fi faptul că o familie e extrem de săracă, că copilul nu e al amândurora, că preotul casei e ramolit și libidinos, că bătrânii și bolnavii sunt ajutați să moară, nefiind bani pentru ei etc. se trage de obicei cortina tăcerii. Sunt lucruri tabu – și la fel se poartă oamenii cu tinerii care sunt închiși de rude la psihiatrie. Asemenea acestora fapte e și întâmplarea că pentru mine, beneficiar de asigurare prin CASMB, nu au fost uneori fonduri pentru analize medicale care îmi erau recomandate. Tata a spus încă din 1984 că în acea cameră mică de bloc era ”închisoarea” mea, iar mama – nici mai mult nici mai puțin – mi-a spus de la început că dacă părinții vor să își omoare copiii, atunci societatea e de acord și îi sprijină. Ea a pomenit de otravă și de psihiatrie de la început. Cu toate acestea, eu nu m-am schimbat și am rămas același copil foarte cuminte și bun, așa cum mă știa familia odinioară. Mama a spus de la început că nimeni nu mă va crede pe mine și că toată lumea o va crede pe ea, fiindcă ea știe să mintă. Exact asta îmi repetă ”ei” în ultimii ani – că mama a reușit să îi păcălească pe toți, că oamenii toți au fost mințiți ca la carte – de exemplu cu minciuni psihiatrice sau că sunt ”îndobitociți”, indoctrinați despre mine. Și asta în ciuda faptului că eu am fost o viață întreagă izolată. Eu nu știu la ce oameni se referă ei. În psihiatrie se spunea despre ambivalența afectivă față de mamă de exemplu în schizofrenie sau despre inversiunea afectivă în aceeași boală. Bineînțeles că, fiind un om inteligent, nu am avut nici una, nici alta, dar e posibil ca unii să mintă. Ei spun că medicii psihiatri tineri, ca și studenții, nu știu adevărul, dar cei cu experiență știu că eu de exemplu am dreptate și am spus doar adevărul și nu am delirat etc. Sau invers. Nu știu dacă așa e. Unii oameni au anumite expectanțe de la sistemul psihiatric: ei au impresia sau speranța ca pacientul, care e închis datorită unor abuzuri sau treburi necurate în familie, să iasă de acolo ca nou, dar mai ales fără amintiri și șters ca persoană, fără să mai fie întrutotul el însuși. Eu am fost închisă de multe ori la psihiatrie și nu mi s-a întâmplat așa ceva, dar, fiindcă tratamentul a fost puternic și eu tânără, am uitat un lucru în mod predominant – cărțile citite și educația din școală, dar numai parțial, căci poveștile adevărate din viață nu pot fi uitate decât prin traume foarte mari și îndelungate – iar eu am trecut prin două internări dure, o dată fiind și cutremur, eu am leșinat de la tratament căzând pe ciment etc. Este foarte simplu – în spitale, pacienții psihiatrici sunt f_ți în mod medicamentos, fiind închiși cu diverși necunoscuți, unii cu povești de viață similare. Trecând mai mulți ani, tratamentul ajută ca pacientul să nu fie f-t, fiind necesar mereu, iar după și mai mulți ani e posibil ca tratamentul să nu mai aibă același efect protector. Am folosit acest cuvânt vulgar, fiindcă unii îl folosesc în acest sens în gândul meu mereu. Dar, bineînțeles, tratamentul nu schimbă amintirile sau gândurile persoanei. Ele pot dispărea lent și dificil, dar nu se modifică decât puțin. Oricum, dacă aș fi fost acceptată social să muncesc sau să studiez, atunci aș fi dovedit totul (adică ceea ce era bun în mine și ce puteam fi și face) și astfel nu aș fi fost izolată inuman și nu aș fi fost probabil otrăvită, fiindcă ar fi văzut colegii că trupul mi se schimbă brusc, și era deci exclusă o boală veche și fiindcă treptat aș fi devenit parte dintr-un grup și aș fi fost utilă sau necesară, dovedind ceva bun. Fiind complet respinsă și aparent fără dreptul legal la muncă și studii (fiindcă nu puteam obține adeverință de la medicul de familie), necazurile mele s-au centrat în jurul a două-trei puncte dureroase – învățătura, munca, (drepturile acestea), dreptul de a avea familie. Familia m-a respins total din 1984 și joacă rolul unei familii de mafioți ca în filme, care închide copilul bun și cinstit la balamuc și minte încontinuu despre acel copil. Tot ce am spus și despre alte lucruri din familie e adevărat. Cei tineri – cei doi veri primari m-au respins total, încă de la început, adică din 1984-1989. De fapt, pentru a fi mai precisă, familial or mă respingea, dar nu complet, iar lor le plăcea să se joace cu mine, fiind micuți. Era doar o atitudine mai ciudată a familiei. Eu pur și simplu îmi veneram familia în copilărie, înțelegând de mică importanța ei. Acum cred că oricine înțelege situația mea de două ori dureroasă – unu că oamenii încearcă să mă omoare de-adevăratelea și era dovedibil și doi că proștii lovesc în mine fiindcă ei nu cred adevărul și au impresia nejustificată că sunt nebună sau că sunt acuzată că am spus lucruri tabu – dar vă atrag atenția că nu omul care spune adevărul e vinovat, ci adevărații criminali. Repet, tot ce am spus despre mama e adevărul, sunt lucruri monstruoase și ea mi-a făcut foarte mult rău, nu am exagerat nimic. Deoarece tot ce am povestit și despre restul lumii e adevărul, deci oamenii m-au hăituit și otrăvit și torturat în apartamentul meu, sub masca unui caz psihiatric, și fiindcă mama a fost un om prea monstruos ca să pară veridic, mă întreb unoeri dacă nu cumva ea juca rolul unui monstru față de mine pentru a îi păcăli pe ceilalți asasini care mă loveau, cu scopul de a mă proteja. Acum, în mai 2021, consider totuși că dacă e așa înseamnă că era proastă fiindcă nu avea cum să mă protejeze făcând atâta rău și mie și altora – deci înclin să cred că adevărul dureros despre mama e în întregime crudul adevăr, dar nu afirm cu certitudine aceasta. În orice caz, se pare că ei au dreptate că oamenii au fost păcăliți despre mama – sau, în cel mai rău caz, ea și-a pierdut parțial memoria vieții, ceea ce nu pare probabil. Este un lucru cert că eu nu am mințit sau delirat – dar oamenii proști sau psihologii fără discernământ cred aberații din cărți pe care vor să le aplice forțat peste realitate – când, în mod real, dacă nu aș fi fost izolată și dacă nu mi-ar fi luat dreptul la muncă și la studii, oamenii ar fi înțeles că am dreptate 100% și sunt un om inteligent și foarte bun, deci nu aș fi putut minți despre mama lucruri așa monstruoase, find exclus complet să îmi fi pierdut mințile, chiar și temporar sau parțial. Gândiți puțin logic, date fiind toate faptele clare, sigure, din realitate și veți vedea că e mult mai probabil că am dreptate despre mama decât invers. Citiți chiar și textele mele literare sau filozofice, care, deși nu dovedesc erudiție, totuși dovedesc o gândire normală și o logică viguroasă. În realitate am fost un om din care transpărea bunătatea și inteligența, era exclus și nu aveam niciun interes să mint, să fabulez și nu mă puteam înșela așa monstruos în privința unor fapte clare. Atitudinea mea de iertare și bine firesc față de mama a fost inutilă – dar oricum nu aveam de ales, eram obligată să o accept și să conviețuiesc cu ea, ceea ce abia cum, având deja 50 de ani, este dureros, repet, tot ce am povestit e adevărul. Pentru dvs există probabil convenția să mințiți că eu sunt nebună, adăugând astfel mai mult rău în viața mea. Nu am pe nimeni în afară de mama și acum, temporar, un copil de 11 ani la meditații, iar mama se poartă cu mine ca și cum aș fi nebună și idioată sau copilăroasă, eu degeaba mă port normal, că ea tot așa se poartă. Verii primari și fratele mamei refuză să comunice cu mine – eu le-am scris degeaba – iar fratele mamei vorbește despre mine pe față de rău, fiind indoctrinat în aparență de minciunile mamei. Eu nu știu sigur dacă el bănuiește adevărul despre mama sau crede că ea e ceva bun și eu ceva rău numai așa de la distanță, numai fiindcă o crede pe mama, fără vreo dovadă. ”Ei” spun că el nici nu bănuiește ce a devenit sora lui. Bineînțeles că eu am fost un om extrem de discret, dar gravitatea și violența faptelor m-au obligat să spun tot adevărul, deși pare o rușine să spui adevărul intim despre tine, și mai ales despre propria familie.

• În afară de durerea izolării despre care am povestit deja, un lucru extrem de dureros este lipsa fără speranță a unui rost al vieții – oricât de mic, fiind deci necesar adevărul, adică o parte din el, pentru a avea dreptul legal la muncă și învățătură. Acesta e unul din principalele motive pentru care dvs., ca și alții, ați ajuns să citiți această scrisoare a mea și eventual să aveți nevoie de mine, oricât de puțin aș putea fi de folos. Despre mine am de spus că am 50 de ani și am lucrat propriu zis numai 2 ani în calitate de profesoară la colegiul IL Caragiale din București, unde am predat economie și psihologie. Sunt obeză, cu speranța de a slăbi în această vară și am lipsă o parte din gamba stângă, dar am proteză cu care mă pot deplasa și ca pieton, mă pot plimba o oră-două pe jos și pot să întrețin curățenia și igiena personală. Mă descurc în limba engleză (nivel intermediar superior) și franceză (nu am mai exersat de mult, dar pot să recapăt anumite abilități). Aș putea corecta sau face traduceri etc. Am o mare disponibilitate de bucurie de a vedea oameni, de a îi asculta, de a îi ajuta oricât de puțin, aș putea sta cu bătrâni sau cu oameni cu handicap, dar nu prea pot face muncă fizică, nu pot ridica greutăți mari. În facultatea de psihologie am avut note mari și bursă de merit, dar din păcate nu am fost acceptată ulterior. Am și acum o mare disponibilitate de a studia și învăța lucruri noi, citesc cu plăcere filozofie și cărți sinoptice, eventual manuale, de literatură, istorie, filozofie, biologie. Citesc cursuri gratuite pe internet. Mai citesc și literatură, diverse romane mai cunoscute, dar nu îmi plac mult, fiindcă de obicei se referă la lucruri rele sau urâte sau necazuri psihologice . Mă uit la documentare și videoclipuri turistice pe youtube. Ascult des muzică clasică, în special instrumentală. Îmi place să cânt, dar mă feresc, ca să nu fiu ridicolă, mai ales că nu prea reușesc să redau exact ceea ce memorez și pot cânta în gând. Sunt comunicativă și deschisă și calmă, dar prefer să ascult decât să vorbesc. Ceea ce mă animă și m-a menținut în viață mereu a fost o mare iubire față de viață în general, față de frumuseți ale naturii, și față de oameni – dar, din nefericire, am fost aproape complet izolată aproape întreaga viață. Aș fi fericită să am ceva de făcut într-o fundație bisericească sau de caritate, sau orice altceva, prin fapte sau prin scris, în caz că dvs. mă puteți ajuta cu un răspuns. Nu am bani decât puțini și doar câteva haine, pe care le-am luat în ultimii trei-patru ani, căci înainte nu aveam deloc. Am pensie de 800 de lei și un venit adițional din chiria unui apartament, pe care o împart cu mama. Mai scriu poezii și unele texte în proză, dar nu foarte mult. Mă descurc cu matematica din clasele 1-8. Am absolvit liceu de matematică-fizică. Merg la biserica din apropiere în fiece duminică, fiindcă e singura mea șansă să fiu între oameni, să ascult aceleași vorbe, să îi aud și să îi văd. Nu cunosc pe nimeni și nu am cu cine vorbi oricât de puțin. Mulțumesc că ați citit. Mereu am cerut aceste lucruri în aceeași manieră sinceră și umilă, singura normală dată fiind situația, dar oameni răuvoitori, de rea-credință, care cred a priori că nebunii sunt ceva rău, își imaginau că eu nu eram autentică și sinceră.

Acestea fiind scrise, am reușit să termin și această scrisoare adițională despre mine, cu care închei încă o dată blogul meu, căci el era oricum încheiat în cele mai mici detalii din februarie. Blogul se numește Papalașcă de lumină fiindcă îmi amintește de joaca cu noroi din lutul de pe ulița copilăriei. Ceva asemănător mi s-a întâmplat și cu un alt diagnostic, acela de hipertensiune arterială esențială, deși nu am avut obiectiv niciodată tensiunea mărită la măsurare.

Poeziile cu rimă

În epoci anterioare celei moderne ritmul și rima erau mai des uzitate în poezia lirică sau epică, în teatru și cu alte ocazii, din mai multe motive. Lanțurile de reacții posibile alcătuiesc un fel de ciur rotit cu mare viteză; diverse efecte psihofizice sunt determinate de diverși factori de natură psihică sau fizică. Stimulii și efectele lor cad prin sită simultan, devin o realitate percepută datorită unor factori de mare complexitate, legați de psihismul global al întregii noastre specii, fiindcă omul nu e determinat doar individual, mai ales în această eră a globalizării informației. Astfel, un cuvânt anume este implicit legat preferențial în aria corticală legată de auz cu alt cuvânt care rimează cu el, care se pronunță ca întreg în mod asemănător (paronime) sau chiar identic (omonime).

Uneori forma similară a cuvintelor determină înțelesuri sau sensuri aproximativ asemănătoare între ele. Ritmul și muzica poemului au astfel impact mai puternic aspra cortexului auditiv și pot duce la o stare de punere în acord a creierului individului – acesta fiind atât mare cât și corabie pentru sinele individului – cu colectivitatea, adică cu acei indivizi din colectivitate care percep aceleași sonorități. Este cât de poate de clar de ce se scriu marșuri militare sau pentru ocazii festive cu rimă. Aceasta explică parțial efectul de amplificare a emoției și percepția ușor modificată a muzicii într-un spectacol cu mulți spectatori. E ca un efect de seră.

Prin legea transmiterii saltatorii – asemenea cu transmiterea impulsului nervos prin teaca neuronului – mecanismele psihice aduc aproape unul de celălalt evenimente aparent izolate, așa precum un om valid merge pas cu pas, nu folosește șenile, patine sau tălpici ca să alunece pe tot drumul. Mersul e o activitate contiguă, nu continuă. Datorită modei trotinetelor cu sau fără motoraș, oamenii par că se deplasează și ei în mod continuu, fără salturi. Așadar poezia cu rimă și ritm se imprimă mai ușor și mai trainic în memorie, fiind fiziologic mai eficientă și are o funcție evidentă de socializare. Un alt exemplu edificator e sunetul unor instrumente tradiționale din orientul îndepărtat, care se asemănă ca sonor cu limba asiaticilor.

Există deci o atracție logică între vocabule similare, se formează adevărate constelații de cuvinte asemănătoare din punct de vedere fonetic, ceea ce poate să însemne că scoarța cerebrală a oamenilor care percep un anumit cuvânt este stimulată în mod similar la mai mulți indivizi. Chiar dacă nu ar fi așa, oricum sunetele asemănătoare facilitează comunicarea. Mulți dintre noi au trăit bucuria, chiar plăcerea citirii unei poezii cu rimă, lucru evident și la copiii preșcolari. Apoi am crescut și am devenit serioși și snobi, crezând că e un lucru prea primitiv să ne bucurăm de poezii cu rimă, din moment ce putem citi poezii fără ritm și rimă, cu ideea că doar sensul subiacent contează în crearea emoției artistice! Lucru evident fals, fiindcă există o proprietate de agregare a cuvintelor cu formă sonoră similară, chiar dacă nu aparțin unor poeme, ele se atrag între ele precum picăturile mici de apă într-o picătură mai mare. Acea bucurie a rimei apare probabil prin faptul că un cuvânt anume stimulează o anumită zonă corticală și astfel cuvântul care urmează, fiind asemănător cu primul, coincide așteptărilor induse de forma sonoră a primului cuvânt. Între un cuvânt și celălalt există o discontinuitate, ceea ce permite memorarea și apariția efectelor primului stimul, fapt care facilitează perceperea celui de-al doilea.

În lipsa unei poezii cu rimă și ritm în sens clasic au existat formule hibride, cu rimă dezordonată, mai puțin elaborată, care pare mai firească, naturală și vine ca o proptea în ajutorul ideilor și emoțiilor din poem. Dacă și aceste rime lipsesc, atunci poetul poate să folosească pleroma cuvintelor fonetic asemănătoare, care conectează sensuri diverse printr-un fel de salt de la o idee la alta. Astfel de lucrătură au de exemplu și poemele lui Lucian Blaga sau Nichita Stănescu. Alți poeți par să folosească doar ritmul și asemănările semantice, în poeziile lor fiind expuse conexiuni de semnificație puternice – cititorii merg subconștint pe cărări bătătorite, astfel încât plăcerea estetică apare datorită stimulării unor zone corticale aflate de obicei în corelație, datorită lanțurilor cauzale sau de semnificație, formate de-a lungul vieții. Totuși dedesubtul unor sensuri logice ca înțeles poate să existe o corelație datorată exclusiv foneticii. Ceva ce sună familiar pare să fie mai adevărat sau mai bun. Copiii învață să vorbească prin repetiție, în mod mecanic, și tot astfel se fixează în memorie cuvintele, mai înainte să fie racordate conștient la o definiție sau semnificație în propria conștiință.

Cu alte cuvinte, când citim poezii, ele par poezii bune sau frumoase în măsura în care satisfac așteptările noastre, se asortează sau se potrivesc cu engramele cortexului cerebral pe segmente mai largi din populația vorbitoare a unei limbi. Din această cauză și poeziile se uzează moral, chiar și capodoperele, chiar și ele pot fi troienite de vreme prin schimbarea lentă a fondului lingvistic și altor semne și simboluri prezente în societate și determinate istoric. Valorizarea estetică a unui poem e evident legată de un anumit mod de percepție specific unei epoci anume – iar odată cu transformările sociale mai mari se produce o redefinire a liniilor directoare ale perceperii operelor artistice.