Infundibul cronosinclastic

Edvard_Munch_-_Golgotha_(1900)

Orașul ca un demon cu mii de brațe,
un păianjen roșu demn de o poveste fără sfîrșit,
un Vishnu autentic cu mii de capete,
în care braț pe braț se-nghite,
în care ochi pe ochi se vede iluminat…

Bulevardul Mărășești înghițit de Aviatorilor
printr-o autentică piață a Victoriei, acesta de Eroilor sanitari,
înghițiți de Șoseaua Viilor,
înghițită de Calea Moșilor,
înghițită de Bulevardul Tineretului, printr-un șpagat perfect
și o roată pe mîini, cu cădere în pod,
că Poduri erau străzile pe vremuri.

Mănîncă și din mine o falangă, fiară,
un Arc de triumf, un Splai al Independenței mele
la ora la care ochii îmi vor cădea în vîrful unghiilor…
și pretutindeni în trup.

Mergeam în noaptea de Crăciun cu taxiul
spre strada Maica Domnului
iluminată de sărbătoare
și un trecător singuratic întreabă șoferul
unde e strada Ion Slavici.
Ah, ești între Ostași și Gheorghe Lazăr bătrîne,
stai bine,
așa cum eu stau prost pe strada Reînvierea.

În ciclul reîncarnărilor unde toți se roagă
să fie mâncați
de către cei mai gustoși decât ei,
să li se sfărîme sufletul lor prețios,
alchimic să reintre în trupul de prunc de om,
sufletul aista chinuit de demoni verzi ca lăcustele,
cu aripi și coarne,
antene de lăcustă,
ca valul de lăcuste din vremea exodului e Iadul,
ca invazia de lăcuste de pe vremea lui vodă Lăcustă
cu verzi călugărițe,
roșii și negre furnici,
cenușii viermi mari ca niște dinozauri după siestă.
Și eu…
ochi cu ochi văd prin toate măruntaiele mele,
ale pămîntului din mine,
ale pămîntului din afara mea,
ale păianjenilor mici și negri din suflarea mea.

Planeta paradisului verde,
a oazelor în pustia
care m-a ales să mă omoare,
undeva pe Calea Vitan poate…

Iată, intrarea Titan e lângă Lucrețiu Pătrășcanu
Mozart, Chopin si Garibaldi cad în Ceaikovski,
dar totuși îl avem pe Eminescu…
Mai duceți-mă odată la Sibiu
după ora de muzică clasică să ajung eu pe strada Moldoveanu
care mi-e numele
pe strada Moldoveanu și apoi pe strada 16 februarie, că
atunci m-am născut
nu de alte, dar avem 16 februarie în Sibiu și în București, și în Baia Mare
și în Târgu Jiu între Coloana Infinitului și Poarta Sărutului
sîntem gemene,
și după ce mor să merg pe Aleea Filozofilor, pe strada Lucian Blaga
și Contantin Noica

Ca un demon roșu, orașul se înghite veșnic pe sine….
falangă cu falangă,
infundibul cu infundibul,
cât se poate de iconoclast…

Michael_Pacher_004

Reclame

Exerciții epistolare

epistola unu de la omul singur către omul ne-singur

Ne-fratele meu sau ne-confrate, sărbătorim 10 ani de necuvinte de cînd amîndoi am pus mîna dreaptă pe sfînta tastatură, în spiritul sfinților patriarhi români la Mitropolia poeziei – eu de la Dumnezeu citire, tu – de la anti-post-post-modernismele epocii. Fie-ți monitorul cu super-preț și supercurat, ca inima Preacuratei și bucură-te de book-uriile vremii și ale tale palimpseste catalogate în ale Bibliei noastre vinoteci. Ne-spus adio și n-am cuvinte, Pico della Cenerentola.

epistola doi de la omul singur către omul prieten altora

Omule prieten omului, care te cunoști după nevoia celuilalt, îți doresc multă rezervă de răbdare și pamperși pentru nepoții vărului tău și bunicii paralizați ai iubitei tale din liceu, pe care nu ai uitat-o. Că și omul e ca pomul – cît rodește se prăduiește. Fie să ai parte de multe excursii cu cazare prin hoteluri de mâna a treia cu prietenii care nu pretind mai mult și nu te jecmănesc, fiindcă ești un șofer bun și nu plătești decît benzina. Dea domnul să-ți crească la maxim numărul de amici pe facebook, să poți studia cât mai multe dialecte și jargoane necunoscute. Amicitia vincit mores, al tău semper infidelis.

epistola trei de la omul singur către omul rudă altora

Bunule fin al cumătrului socrului vecinului meu, fie-ți viața luminată și mintea îndestulată. Cine seamănă adună, mereu în familie bună! Să-ți deie domnul înmormântări cu mai multă vreme bună și nunți cu miri cu dare de mână. Când auzi pe vreun cioflingău pe stradă ”să moară familia mea”, scuipă în sîn de trei ori și fă-ți cruce cu limba pe cerul gurii. Că sângele apă nu se face, decît în caz de boală grea, când trebuie să ai la îndemână telefonul de la firma de pompe funebre. Să-ți crească arborele genealogic mai frumos decît la siturile de pe internet care ți-l fac contra cost, cu stimă, nea Gigi de la căminul de nefamiliști care a fost privatizat.

epistola patru de la omul singur către omul socializat

Alo… Cum Victorița, spui că nu mă mai ții minte? Sunt eu – Chioara de la salonul 6. Păi acum 10 ani amândouă luam Haldol și ne înțepau curul cu ace lungi. Îmi vine să plîng fato, nu știi că doctora spunea că trebuie să socializăm, că altfel nu ne vindecăm? Mai știi că îți plăcea să bei cafea pe ascuns cu mine și să porți fularul meu roșu prin spital? Ce zici, fă, mergem la o bere cu mici ca altădată? Nu poți… ai oră la manichiură…a, înțeleg, dă-o naibii de viață fato, te pup…

epistola cinci de la omul singur către omul comunitar

Sunt C.C., de la apartamentul 10 scara C, știu că am intrat și noi ca toți ceilalți în comunitate în 2007, dar de fapt mai dinainte, fiindcă pe la noi au introdus moda asta, adică să i se spună comunitate aproape oricărei adunături sau grup de oameni sau chiar cetățenilor unui oraș sau unui sat – tot comunități sunt. Și minoritățile, mai ales. Sexuale, etnice, religioase – ca și majoritățile, ba chiar mai mult, tot comunități sunt. De prin anii nouăzecișiceva, dacă mai țin bine minte. Pe vremuri aveam comunismul și comuna primitivă – care nu era comuna Berceni sau Adunații Copăceni. Înainte comunitățile nu erau sau le ziceau altfel sau oricum nu aveau așa avînt comunitar accentuat. Avem și cîini comunitari și daravele comunitare – cum ar fi reclama electorală cu sacoșe pline. De care se ocupă și comunitatea colocatarilor noștri. Matale în câte comunități ești și cu care votezi? Eu tot ortodox rămân, da nu merg ca femeile bătrîne la biserică și respect comunitățile de maici și călugări, chiar dacă la catolici se zice comuniune și la noi împărtășanie. Să trăiți, domnule administrator, cu speranța unei comuniuni de interese comune, măcar la pescuit duminica. C.C.

(va urma)

epistola șase de la omul singur către omul colectivizat
epistola șapte de la omul singur către omul coabitant
epistola opt de la omul singur către omul instituționalizat
epistola nouă de la omul singur către omul dușman altuia
epistola zece de la omul singur către omul anturat
….
addenda
epistola 11 de la omul singur către omul stăpîn de animale de companie

Determinări ale acțiunii omului

Există mereu tentația explicării unei acțiuni oarecare – mă refer la acțiunile voluntare – prin cauze în sens psihologic sau ceea ce poate fi numit motiv sau motivație ori, dacă nu, prin mobilul acțiunii, concept mai aproape de ideea de scop. Desigur oamenii sunt ființe responsabile, care nu acționează în virtutea cauzelor trecute care îi înlănțuie, ci conform unui plan pe care ei îl schițează din perspectiva scopului urmărit. Dar aceste determinări psihologice ale acțiunii, chiar dacă sunt aruncate în matca primitoare a inconștientului – personal sau colectiv – au neajunsul de a reduce în mod orgolios cauzalitatea multiplă a unui fenomen la motive care țin direct sau indirect de natura fragilă și efemeră a atributelor omenești.

Privind în sens comprehensiv, determinările diverselor acțiuni, percepute ca fenomene și nu ca obiecte ipostaziate, sunt multiple, ba chiar fiecare acțiune e cauzată de o infinitate de cauze, întrețesute în ghemul dens al cauzelor particulare, prin care un fapt poate fi explicat și atribuit influenței tuturor celorlalte fapte, desigur în proporții diferite. Mă refer la fapte ale omului, adică acelea care aduc în primplan problema implicării și independenței/automatismului voinței. Fapte care aduc în discuție problema liberului arbitru și a dependenței dintre necesitate și libertate. Un lucru poate să existe susținut și generat de contrariul său, dar fundamentarea ontologică al lucrurilor sau fenomenelor nu poate fi confundată cu determinismul în sens restrîns.
Am identificat trei categorii largi de cauze în care pot fi înscrise toate cauzele unei acțiuni oarecare. Aceste categorii iau în considerare criteriul naturii/substanței unei cauze și sunt toate trei de natură imanentă, deoarece cauzele transcendente fac obiectul de studiu al metafizicii și pot fi înscrise și ele în aceste trei categorii, prin amprenta pe care o lasă, prin înfățișarea imanentă pe care o au pentru a fi percepute. Fiecare dintre categoriile de cauze de mai jos conține cauze obiective și subiective, conștientizate sau inconștiente.

1. Logosul. Cel mai adesea acesta intervine în destinul omului mediat de sisteme de semne precum limbajul verbal, dar și de toate limbajele nonverbale. Însă forța modelatoare și implicarea cuvintelor și structurilor lingvistice în viața omului este mai ușor de observat și de măsurat. Tot ceea ce ține de cuvânt, de la sensul cel mai abstract cu putință al fenomenului și până la determinări concrete, perfect conștientizate și invocate de individ ca explicație, fie că sunt vorbe izolate ori că sunt structuri sau forme lingvistice mai complexe, ține în chingi libertatea sau necesitatea ce țin de natura acțiunii omului în lume. Mă refer la faptul că limbajul verbal nu e doar un instrument prin care omul impune sau explică o acțiune a sa, ci e chiar cauza intrinsecă, motorul cu ardere internă al unui fenomen, al unei transformări în acest perpetuum mobile al vieții. Cuvântul, din acest punct de vedere, nu e a posteriori, ci a priori, ceea ce e evident și înseamnă cauzalitate universală. Logosul este osia gigantică a lumii, în care fiecare moment particular menține stabilitatea diverselor cauze particulare din viața unui individ. Cuvântul citit, auzit, rostit, scris, gîndit pe ecranul mai aproape de conștiență sau înotînd în adîncul oceanelor inconștientului, creează o țesătură împîslită prin relația cu alte cuvinte și fapte, cu propriumul gîndirii unui om, o țesătură pe care circulă acțiunile umane, precum mașinuțele electrice pentru copii în parcuri de distracții, libere dar și interdependente, totodată determinate de direcția și sensul firișoarelor electrice de care se prind printr-un troleu puternic. Logosul e creierul gigantic dincolo de care nu putem pătrunde, ca ființe vii. Cuvintele au propria lor viață și sînt împărțite fiecare, prin participare, între mai multe obiecte sau fenomene, determinînd cu strictețe drumul acțiunilor mentale și vizibile ale unui om oarecare.

2. Toate ritmurile și ciclurile care au tangență cu viața omului – biologice sau astronomice, cosmice – toate cauzele care țin de momentul sau etapa în care se află individul în raport cu un anumit ciclu/durată a transformării în timp a materiei organice sau anorganice, în cadru biologic sau nu. Această categorie de cauze reține individul în forma impusă de materie, oricît ar vrea el să evadeze prin luarea unor decizii în plan intelectual sau prin autocontrol. Dacă nu am avea trup și dacă gîndirea nu ar avea limitări impuse de funcționarea lui, atunci aceste cauze tot ar exista, ținînd de diferitele cicluri ale restului lumii materiale, care circumscriu o anumită gîndire.

3. Cauze legate de activitatea omului – fizică-concretă sau intelectuală. Mă îndoiesc că aceste cauze pot fi trecute la același nivel de generalizare cu celelalte două categorii de mai sus. În general ele sunt invocate de subiectul acțiunii. Oamenii se simt determinați de trecut sau de viitor ca scop, anume trecutul și viitorul percepute sau configurate de ei înșiși sau de alte ființe gînditoare asemenea lor. Dar această categorie e de fapt o relație între prima și a doua, este de fapt o iluzie a posteriori prin care primul tip de cauze se leagă de al doilea, fiindcă sistemul nervos al omului posedă proprietatea conectivității.

Prin rațiunea sa, omul este o relație dintre două cauzalități diferite, veriga concretă de legătură din punct de vedere semantic, un tip aparte de liant între spirit și materie. Este greu să ne imaginăm o lume fără oameni și fără percepția lor asupra realității. În general, avem tendința să privim logosul ca fiind doar omenesc și astfel omul ca fiind mortarul necesar pentru ca întreaga alcătuire a lumii să nu fie șubredă. Omul, creatură inteligentă, nu poate fi decît intermediar.

 

Note nocturne

în supermarket priveam buimacă zîmbetul formal al casierei la ora două noaptea, iar eu nu voiam decît să citesc fie și doar un rezumat la Divina comedie, nu îmi doream mult țigări sau pîine, mi se părea că dincolo de jocul dintre moarte și viață restul faptelor sînt doar de umplutură, butaforie și iluzionism de circari, încă aș fi vrut, cu sete, să mai înghit ceva din moartea porționată în diferite creații spirituale, inclusiv jocul literar al unora, care, de obicei, mi se pare ridicol de stupid și neserios, ba chiar inestetic ca întreg, cînd florile aruncate spre vînzare în supermarket nu pot învia cu una cu două, ba chiar și sufletele și eu însămi scriu să mă aflu în treabă, prea adesea sinceră, prea puțin interesată de formă uneori, desigur cred că mai sînt femei singure ca mine, care consideră că inginerii sînt mai utili și mai puțin încărcați de păcatul originar față de artiști, dacă facem abstracție de muzicieni, care au obiceiul să armonizeze totul cu toate

dar încă sînt lacomă și s-ar putea să mă înșel

în lumea de dincolo de ușița aceea mică din perete pe care cu toții o știm, dar nu o deschidem niciodată erau și lumînări de sticlă și poame din turtă dulce și pergamente de mătase cu povești alfabetare cu toate litertele pămîntului pe suport magnetic și cățeluși din pene de gîscă ce puteau zbura, era bine să știm că există o ușiță și o cheie cu multe obiecte închise acolo pe care le visăm cînd se scutură nucile pocnind pe acoperiș

eram doar o demipoetă care scrie lecții despre tăierea aripilor, o nouă epopee fără eroi, în care îngerul este bine ancorat de stînci ca să nu se ridice brusc la cer, fiindcă noi locuim undeva sus și plecarea la cer nu e decît o cădere și fiindcă avem nevoie de ser fiziologic cu germeni atenuați, să fim vaccinați pentru orice eventualitate de zbor propriu, și avem nevoie de îngeri să ne țină sus lumea, deasupra cerului atît de josnic față de noi

Despre cunoaștere… concluziile mele și ipotezele mele în limba engleză

I. Truth and knowledge


This logical question troubled me for a long time. Let’s say these are my simple conclusions or questions, aligned with philosophy school books.

What do I know about truth, either objective or subjective? I might have asked. From which moment on a thought or a perception becomes a truth? In fact, what is a truth, is it objective or real? Is it subjective or hidden within, so no one can agree about it, not even ourselves being able to uncover it? We use to think that subjective means unique so that the truth is ours, opposing objectivity and reality. Of course, the inner reality is also a reality, but can it be adequate, can it duplicate the objective truth? My personal belief is that subjective truth can duplicate itself too, because the virtual reality acts like a mirror, giving to us virtual images of the world. I also mean that the objective truth is not singular, but multi-present. Its perception differs though. In ancient Japan, mirrors were venerated and represented truth, and one mirror is associated with the goddess of the Sun and the universe, Amaterasu. Many selves can share one image of that universal mirror (reality or appearance) and that communal image, as embedded in our brains, can be the object of deductive thought and can become a universal truth. The objective truth depends upon the subjective truth because humans are not isolated creatures. They are inside the reality as mirrors who mirror other mirrors. And this creates a circuit that cannot be broken for the healthy individual. From outwards inwards and back and so forth. For sight and the other senses too. For subjective idealist thinkers, only the mental reality exists, so our perceptions are considered to be ultimately the creation of our minds. Theories of self-control, theories about the autonomy of will in the modern sense, are in the same line of heritage. For the ancient Greeks, for the Homeric Greece, human senses are considered to be a faulty device, because humans have imperfect senses or reason, and Gods play with their feelings, and with their fate too. Everyone remembers Odysseus’ travels and the way that Gods test his qualities, seldom showing their true image; human senses are many times said to be deceptive and weak, and in Homer’s Iliad too. Nowadays scientists talk about subjectivity and individual variation. But most of them assume that empirical knowledge is possible. Nonetheless, I believe that the empirical truth, in its essence, cannot be shared with others (even if the brain’s waves and activity can be projected right in front of our eyes) and its reality is questionable, being transient. It is, in any case, the truth about the elusive moment in time, while deductive truths hold the constants, like geometry, can draw perfect abstract shapes, that apparently cannot exist and cannot be measured precisely. They are the tools, a pragmatic reality, yet the only one that can be acknowledged. The expanse of the human knowledge odyssey seemed to have been drastically growing in scale in later decades, just like the metric system had to be enriched with twice as much larger or smaller „units” in only three decades, symmetrical to zero, as if to stress the philosophical principle that man is the measure of all things. This is the principle that states that knowledge is, in fact, the subjective truth. First, we have to come back to Ithaca from our knowledge odyssey, and that is the pedagogical value of Socrates’ maieutics.

That’s why Kierkegaard’s philosophy and others’ too, are a good reminder of our duty or maybe compulsion to know ourselves, in order to choose a way of living or knowing. In order to understand, to find the inner truth without being vain, just like Socrates did. First by understanding the power of negation, that not knowing from within, our personal center between the accepted truths and well-established values. But this goal of understanding cannot be a stated goal alone, because we don’t have do demolish gods or institutions or humans in order to be critical. Any kind of criticism or knowledge can be reasonable only after, or secondary to obeying tradition. As individuals, we are part of a system, thus our knowledge from inwards simply cannot happen without respect and love for well-established facts. I mean that knowledge is never (it cannot be) anarchic.

But, as man has logical abilities, both inductive and deductive, it can be asserted that subjective truth, only through (logical) reason can be founded. I think that the fact that it can duplicate or travel through the same logical framework is clear enough. That’s what rationalist philosophers do, by rooting human knowledge in our human minds, exactly where it belongs. Vedic literature and some mystic philosophies try to trespass the boundaries of knowledge, understanding our subjective knowledge not only as truth but as illusion or as a kind of participation or power. Anyway, the human mind is active and can transform reality, it is not a mere mirror, it can be deceptive, but the subjective truth exists. That’s why many scholars search not for a perfect machinery of senses, but for a perfectly universal, that is logical mind. The senses are vehicles of virtual reality, just like books, are vehicles for subjective truth. The human brain can acquire knowledge through its power of under-standing, that is under-standing the power of logical truth. It does so not because it is a kind of musical or technology genius, not because it is a powerful microscope designed exactly for the human sight and human eye lenses, but because it can link meanings (Intellegere in Latin). And after all, my personal belief is in accordance with these ideas, because the subjective truth can meet God, understood as Truth and Logic and Goodness too (Order and Being). Apart from sensory reality as illusion or knowledge, the truth held by beliefs can be explained in a fairly similar manner.

I believe that the concept of God is central in our inner map of concepts expressed in words, but, because of its subjective connotations and its many manifestations in people’s minds, it is a low definition concept, like a nebula on the sky. It is central yet linked with many others, central to the way the concepts of mother or water are, but it is not as clear as other central concepts. It is dispersed. Central because most everyone has a notion of God. Socrates’ thought is about skepticism and a rational method of knowledge, more than about a clear result. Socrates does this: he tries to define the concept of „piety”. Most of his work means to define concepts or to make them real, meaningful. Some of those concepts, like piety or God are too subjective (this time I mean too emotional or related to individual experiences by their very nature) to be defined. Most of the human knowledge is expressed in or related to verbal language. Maybe I went too far in clarity with my exploits here, while Socrates only helps people to clarify themselves, thus for colloquial purposes a more indefinite style of speaking, like that of Socrates, is beneficial. This was one of his qualities, that irony of pretending that he does not know, in order to put the logical machinery to work.

Socrates’ maieutic is obviously sustained by his conviction that a part of human knowledge is hidden and innate. Aporia means the real question, that one which can illuminate the unconscious and make the inner seed germinate. I am referring to other nativist thinkers like Noam Chomsky, with his innate predispositions theory. Or to the psychoanalysis theory and so on. Usually, the brain does not ask a question by itself, unless it is exposed to a state of cognitive dissonance (a concept developed by Leon Festinger; a state of puzzlement similar to the concept of aporia). This cognitive dissonance is triggered by the environment, by a conflict between one’s conscious beliefs or knowledge and a new perspective. The question needs an answer, just like the contradiction creates a reconsideration of previous answers. Aporia is the puzzlement. When a question is not solved by an answer, it enters the unconscious structures which contain innate knowledge predispositions, being a fertile ground for successive answers. It does not mean necessarily that it acts all of a sudden in a discursive way, but, following the newly acquired data, in a shorter or longer time it creates other connections, until the solution emerges, so as the consistency of personal beliefs or knowledge is obtained. Or, if the answer does not come into the light, the question can lead to the change of behaviors. Like this, Socratic aporia – exemplified in Plato’s aporetic dialogues – can be a factor of change in one’s beliefs, conduct, or even the trigger for knowledge achievements, by its seminal role of liberating and engaging inner structures or predispositions of knowledge. Like this, a new knowledge or attitude is brought to life. My explanation is that it is a kind of individuation of knowledge or self-actualization of understanding.

I believe in the gradual development of one’s inner cognitive functioning. The person’s convictions are shattered by any kind of „aporia”/puzzlement situation and the ego cannot build for the moment another layer of defenses in order to overcome the lack of consistency or coherence in one’s knowledge. The person’s system of knowledge is like an onion with many layers superposed concentrically around the germinative core inside it. I use this metaphor of the onion because I need to stress the fact that knowledge is gradual, from the innermost part progressing towards the externalization and conscientiousness of truths and backward. It is the combination of inductive (empirical) thinking, from the exterior to the interior, followed by the opposite brain process – the deductive thinking and the acquisition of new theories or knowledge when the collected data makes this possible. Effectively these processes are overlapping. This is the way I understand the phenomenology of the spirit. The whole corpus of knowledge of one civilization builds a kind of growing onion or fortress of thought or spiritual foundation, around which other cultural acquisitions are built in layers, without demolishing the inner walls. Or like a church being built over the ruins of older churches. The same applies to the human individuation of knowledge. The process of gradual understanding of the world, with its aha moments, travels through one’s organized and structured neuro-psychological foundation, building new bridges inside his brain and thus between his psyche and the world, as you pointed. The individual changes his way to relate to events. But in order to organize further, to dig further into knowledge, one needs data from the environment and some kind of innate categories or abyssal frameworks or simply innate abilities permitting the unseen computation of knowledge. Through this long-term process, the unconscious mind always acts in order to reestablish the logic of the system, until the conscious mind eventually finds the truth – the solution to the aporia state of mind. The aporia situation prepares the mind for future acquisitions and reinforces the willingness to acquire new data, through a selective process. The individual becomes open-minded preferentially for the facts that relate to the solution for the aporia state of mind.

IIAm I a Truth, do I exist if no one can know me?

At first, it seems that the answer is yes. I am a human being and I am:

  1. an embryo or a fetus in my mother’s womb – she cannot notice me at all, neither through touch nor through sight – the ultrasound image is not invented yet – and yet I exist. But how can I tell for sure that there is no God who knows everything about how I might look or even about how I look in reality, summing up different other facts of knowledge about my parents?
  2. a corpse in its grave – no one can see me and GPR (ground penetrated radar) is not invented yet – and yet my earthly remains are there, I exist as matter, not as a living human being. But how do I know that there aren’t people or other animal sensors or a God who can penetrate the ground and perceive something of what’s below?
  3. etc. It seems that I can exist even if I am not observed.

If I think about the inorganic and lifeless matter, it seems that human knowledge encompassed all – and they know about all kinds of strange meteorites, whose chemical compositions they can observe through comparisons with the other rock substances that they already know. Yet new elements are still discovered, new species appear maybe beforehand – before being observed by humans. Didn’t all of them exist before being observed?

It seems that it is unquestionable that things and living things exist even if there’s nothing to observe them. But halt! To sum it all up:

  • we live in a system – whatever you call it, ecological or not, and in this system all parts are connected with other parts of the system or with the law of functioning of the system as a whole; moreover the system has clear logical rules – whatever you call them (entropy, evolution, communication, synergy etc.). What happened with my astrological sign on the sky when I was born could indeed have some influence upon me, indirectly maybe…
  • even if I don’t see at some moment in time the red hourglass on the black widow’s abdomen, I am familiar with it and my knowledge too is linked with others’ memory. And that tiny creature perceives things that are related to its life, and those things perceive other things etc. It is a chain of information, not only a food chain. Each thing or creature can be a mirror that perceives the other mirrors related to her proximity or life needs. Maybe God is the logical connection of information in this huge universal web of things. Thus everything can be observed, directly or indirectly. Even plants can perceive different things.

My conclusion is that observation is a chain of events in the universe and maybe nothing exists without being observed at least from a distance through intermediate things. This media – the way the message is transmitted – can span over centuries, until human knowledge about that thing is lost, or it can span over years of light distance or over a huge chain of biological evolution. Information cannot disappear at once with the death of someone’s living memory – because it is transformed into other things. Sometimes the things that are not observed come into question by themselves. Time cannot stop. When I look at someone I see the mirror of his eyes that look into the mirrors of my eyes and so on, I don’t see him like he is right now, the present time is an abstraction between past and future. My conclusion is that it is always something or someone to observe me or you or anything else in this world. And if there weren’t, then I cannot deny the existence of God.

Like any other things – stones, grass, clouds, stars, moon, metals, water, birds, other mammals and so on, yes, I am true. It happens that I am a form of life and yet I listen to the general rules of chemistry and physics and I am composed of perfectly organized and similar molecules or subatomic particles – this adds more to the mystery of knowledge and the fact of being human – both individual and social character, both “king” of the planet and part of the biomass, both reason or spirit and body or matter of all things – this fact of being human adds more dilemmas too.

I am a real thing, but I am not perfectly knowledgeable, except for God alone, if He is understood by the absolute logical order of things and knowledge. I am a reality of this world, of this moment (that cannot stop in time) and thus I am a shifting reality, just like all the rest. I cannot be grasped in this ever-changing world where others can affect me or my image in others’ eyes. My image in others’ eyes depends on many things and it is unique for every other person who perceives me.

All the things I just wrote are wordplay, futile things. But they matter to me because my reality as a human being is wordy and worldly. Just 2 L-s inside „wordy” and this makes sense of a luminal experience. We are inside the world, inside the lumen; in my mother tongue lume means world; and lumină means light, from the Latin root. Being like this, being born inside it, we live through words – In the beginning was the word. I feel that the wondrous world of semantics and other connected fields of knowledge like biosemantics or semiotics are an answer to the quest. Seeing it all interconnected and understanding how subjective experiences are only logical and often wordy things – this makes everything more beautiful. And beautiful and logical things matter.

(aprilie-mai 2018)

Moartea și cutia craniană

În urmă cu vreo doi ani am fost adusă pe căi ocolite la meditații filozofice naive, adică mai degrabă la a gândi, în manieră socratică, definirea cuvintelor și rolul aparent demiurgic al Logosului în lumea omului și în manieră participativă cosmologia sau ontologia. Bineînțeles fără valoare de eseu sau știință. M-am gândit atunci că pot scrie diverse texte din categoria SF-filozofică.
Cel mai rău mi s-a făcut cînd am încercat să înțeleg Timpul – și l-am lăsat deoparte pentru un timp, sau cînd am încercat să înțeleg Nimicul. Ce-i aceea Nimic? Nimic ca opus Ființei – materie, energie, informație, spirit, orice? A început să mă doară capul și m-am gîndit că Nimicul nu poate fi gândit de om, e ceva care nu există, ceva care poate fi gândit doar de Dumnezeu, de fapt exact singurul lucru care ex-istă este Nimicul, e în afara lumii, deci îmi aminteam încercarea mea de a gîndi că Nimicul e Dumnezeu mai demult.
Cred de fapt că Dumnezeu apare și cu ajutorul Nimicului, fiindcă e vorba de toată logica imanentă sau potențială, încă nenăscută în interiorul Ființei. Îmi aminteam de Hegel și de Sartre vag. Dar, înainte să recitesc istoria filozofiei, să notez în fugă fantezia mea filozofică, pe alocuri fantastică, plecînd de la Nimic. Pentru om nimicul e o experiență abisală care a dus la obținerea multor inutile speculații sau rearanjări de concepte.

Mitul androginului descris de Platon, sau sexualitatea înțeleasă ca reîntregire a Ființei sexuale, este o idee similară. Și, în definitiv, ce este moartea? Oare spiritul e nimic după moarte ori trece în circuitul universal al Spiritului, unde nici informația nu se pierde și nu se cîștigă, ci doar se transformă? Dar cum să cuantific Spiritul – oare are o natură duală, precum Lumina? Mă gîndeam la un androginism spiritual al lui Dumnezeu, și că spiritul din noi, închistat în materia vieții noastre, s-ar întregi mai mult sau mai puțin în momentul morții și am trece, cum spuneau vechii greci, în lumea umbrelor. Pe care o numesc lume virtuală sau a potențelor. A celor nevăzute dacă doriți, a celor care au forță de creare și transformare. De ce androginism spiritual ? Fiindcă există Dumnezeu și în noi înșine, cum spune religia creștină – prin Sfîntul Duh sau prin taina împărtășaniei dacă doriți sau celelalte sfinte relicve, etc. Las deoparte alte religii, care și ele abordează problematica morții. Probabil fiindcă mă durea capul, m-am gândit și la moarte.

De pildă creierul uman e considerat și un produs al evoluției. Pentru o arie dată, sfera are cel mai mic volum cu putință și pentru un volum dat tot sfera are cea mai mică arie. Bun – observ din planșe că creierul uman pare o hemisferă mai rotundă decît celelalte din lumea biologică mai inteligentă. Caut pe internet dacă așa e, dacă într-adevăr e cel mai rotund și a evoluat spre rotund, dar nu găsesc, însă așa pare. Deci ca un corp ceresc sau ca emisferele terestre. Atunci cînd voi muri poate mă voi întregi, desigur fără voia mea, doar fiindcă există o ordine logică, un porgram dacă vreți genetic, un Dumnezeu bun și mare. Polul Nord cu polul Sud. Sau Nadirul și Zenitul simultan. Ca și cum lumea virtuală (emisfera nevăzută a sferei creierului meu) mă va absorbi, ființa spirituală androgină se va reîntregi. Undeva, biluța magnetică care reprezintă gîndirea sau spiritul meu, dat de Dumnezeu, nu va mai orbita la baza calotei craniene… Dar nu sînt mulțumită de noțiunea de androginism spiritual, voi spune deci holomorfismul spiritului/al lui Dumnezeu. Ca și cum emisferele mele cerebrale ar cădea dedesubt, denumirile fiind popular reprezentative și pentru ce se află dedesubt: cerul gurii sau bolta palatului dur și moale, omulețul, limba (vorbită), vertebra Atlas și celelalte mitologii antropomorfe. Sau zeii noștri cei de toate zilele și nopțile și numărul și numele variabile, în funcție de epocă, ale corpurilor cerești numite planete. Nu e vorba doar de imaginarea creierului drept sferă, ci și a celorlalte obiecte sau fenomene aparente drept ceea ce nu sînt pe viu, printr-un opus al lor, prin ceea ce le menține echilibrul ca formă anume, prin dublul lor simetric sau opus într-un anumit sens. Tot așa cum în lume apariția unui lucru nu se poate, teoretic, ontologic, decît prin existența contrariului. A și -A apar simultan și se determină una pe cealaltă, evolueză prin determinări reciproce în timp. Holomorfismul spiritului mă satisface ca idee și poate voi dezvolta ceea cred, după ce recitesc istoria filozofiei, că am uitat de vreo 30 de ani.

 

Plictis alb, 24 februarie 2018

Ningea frumos. Fulgii de zăpadă dansau o vreme cu umbra  lor, grațios, în ritmul unui vifor ușor, înainte să se așeze pe asfaltul pudrat. Pămîntul era cald încă, pulsa încă prin ierburi timpurii, înainte de a intra mai adînc în noaptea aceea albă. Copacul cu trunchiuri gemene, plecînd către asfințit și către apus, părea treaz, și asemenea lui păreau și plopii, cu rămurele încurcate ca lița veche din magazia unui om sărac. Pe drum, un trecător cu barbă lungă, colilie. Călcam pe puful ușor încercînd să merg cu spatele drept. Urmele tălpilor mele se căutau pe ele însele. Privind către cer, fulgii se hîrjoneau în ritmuri sprintene, descriind traiectorii spiralate, imposibil de descifrat de o femeie ca oricare alta. Orice fulg de nea se unește cu umbra lui, îmi spuneam în gînd, în timp ce ședeam singură pe o bancă, în hainele mele închise la culoare, aproape negre. Mai sînt și oameni care se nasc, oameni care mor în mijlocul unei căderi de zăpadă ca aceasta.

Cu puțin timp înainte ascultasem Rachmaninov și îmi aminteam cîntecul parcă desprins din concertul pentru pian numărul doi – all by myself… Livinʼ alone/ I think of all the friends I’ve known/ But when I dial the telephone/ Nobody’s home…  Singură ca întotdeauna, pedantă, pisăloagă cu mine însămi mereu. Dar ce frumos ninge pe drum, chiar acum e parcă o altă lume, parcă e o grădină și un palat în mijlocul ei… și eu aici sînt, într-un apartament de două camere cu număr impar la ușă, în spatele unei uși metalice și unor geamuri termopan albe. Am scos albumul cu picturi baroc și am legat unele simboluri între ele și m-am gîndit la lucruri precum gradul de asemănare între chipurile redate de El Greco și cele desenate de Murillo, la alte lucruri precum libertatea percepției lumii în intelectul omenesc, la confluențele emoționale dintre Beethoven și Ceaikovski în sufletul meu și numai al meu, de persoană cu precară educație muzicală.

Acum încă ninge. Ca întodeauna, deschid fereastra din cînd în cînd, să alung fumul de țigară sau să respir cu coatele pe pervaz. Fulgișorii de zăpadă strălucesc ghiduș, răceala aerului e pătrunzătoare, botezînd nările cu o anume furie hibernală – ce cauți tu acum noaptea la geam, femeie din București, nu te gîndești că asta nu e vreme să te hlizești pe geam? Iată, acum ninsoarea a stat. Probabil că undeva, în Cișmigiu, statuile negre se simt ușor batjocorite cînd le privești.

Povestea iepei de sub grui

Ale tinereţii valuri…cum spunea unul dintre bătrânii mei. Câteodată valurile muşcă din digul cu stabilopozi mai năvalnic, mai amarnic, şi bietul om încearcă din răsputeri să îşi păstreze cel puţin echilibrul, dacă nu ştie să înoate. Ce importanţă are dacă rămâne cu sarea mării pe buze ori cu hainele ude? Cel puţin să nu alunece pradă nestatornicelor spume ale mării…

Vine o vreme câteodată când pasărea închisă în colivie nu mai cântă. Vine o vreme când glasul Casandrei nu se mai aude, când nu mai există semne care să prezică sau semne care să fie crezute. Eu eram la acea vârstă când amintirile din pruncie nu mai îmi luminau serile de mai, se pierduseră undeva pe cărarea memoriei. Dar nici prezentul de atunci nu îmi oferea vreo plută a Meduzei de care să mă agăţ. Nu înţelegeam legătura dintre zei morminte şi cărturari, iar serile mele erau încă pline de farmecul sfânt al stelelor pe care nu îl puteam pricepe, vorba lui Eminescu.

Da, visam să învăţ să călăresc. Nu era vorba de dorinţa de a atinge fructul oprit sau de vreo nevoie de aventură, ci de legea naturală a compensaţiei. Fusesem crescută cu hrană consistentă şi fusesem mereu fie îndesată, fie supraponderală. Îmi plăceau mult gimnastica, schiul, înotul, tenisul şi patinajul şi toate îmi fuseseră interzise prin bunăvoinţa părinţilor, al căror buzunar oricum nu ar fi permis o educaţie mult prea multilaterală pentru mine. Tata spunea că vrea să mă protejeze, fiindcă vărsătorii se zice că mor din cauza apei, dar eu tot insistam să mă lase să învăţ să înot. Avusesem o profesoară care îmi întreţinea visul, povestindu-mi că ea a învăţat să înoate la 30 de ani. Astfel încât diverse valuri ale tinereţii m-au împins într-o zi (nici măcar nu era pe înserat), să încerc din nou marea cu sarea.

Bunica mea, fie ea iertată, m-a ajutat să mă urc pe iapă. Era un cal mare şi blând, obişnuit cu munci grele şi uneori cu nazurile vărului meu, copil care a învăţat să călărească pe Doina de când avea mai puţin de zece ani. Eu fusesem mereu protejată când eram mică, nu avusesem voie să încerc să călăresc, poate şi din cauză că familia mea întreţinea ideea că eu aş fi bună doar pentru buchisit şi prea neîndemânatică să ţin o mătură în mână sau să prepar vreo ciorbă de doamne-ajută. Visul meu de a călări, înota şi toate celelalte încă îmi dădea ghes să calc dincolo de drum. Până în ziua aceea mă mai ajutase vărul meu, copil pe atunci, mai mic cu 10 ani decât mine, să mă urc pe iapă şi mă lăsase odată, spre marea mea frică, chiar la trap uşor, aşa cum făcuse un alt văr cu ani în urmă, când mă învăţa să merg pe bicicletă. Dar nu am învăţat nimic, tot nesigură eram. Atunci m-am simţit eu mai în putere, mai fericită, stând pe pătura groasă în loc de şea şi strângând în pumni hăţul de sfoară legat de căpăstru. De fapt cred că Doina avea atunci numai zăbala, nu avea nici măcar căpăstrul cu care o înhămau când mergeau după fân sau otavă.

Şi, într-un impuls de fericire (pe care acum nu o pot descrie), am hotărât să o iau în sus pe grui, că nu se cădea să merg pe uliţa principală. Până la prima curbă a fost simplu. După ce am început urcuşul, iapa dădea semne uşoare de îndărătnicie, degeaba trăgeam eu de zăbală sau încercam să o îmboldesc uşor cu picioarele. Sub părul din grui, deodată, Doina devine un alt fel de roller coaster …succesiunea mişcărilor am uitat-o, dar cert e că deodată s-a smucit şi s-a ridicat pe picioarele dindărăt de eu am alunecat spre coada ei frumoasă şi am strâns din dinţi şi m-am ţinut cum am putut, după care la fel de brusc s-a aplecat cu botul până în pământ, de am lunecat uşor pe gâtul ei vajnic. Bine că eram tot călare. Atunci, ca prin miracol, iapa s-a domolit şi a început să răspundă, dar cam în silă, comenzilor mele. Uşor zgâriată şi descumpănită am ajuns pe grui la casa unor rude din sat care m-au întâmpinat cu mirare, împreună cu vărul meu. Urmarea a fost că de atunci m-am lecuit de a încerca să călăresc singură şi fără şea, dar visul de a reuşi într-o zi nu a dispărut de tot.

Povestea unui haiku

lampa slăbită –
umbra muştei se-nvârte
peste păianjen

Imaginaţi-vă o cameră, nici prea mare, nici prea mică, undeva într-un cătun liniştit. O fetiţă se aşează seara în pat să se culce împreună cu bunicii ei. Cu decenii în urmă electricitatea era adesea întreruptă sau avea variaţii care deranjau. În cameră exista o singură lampă veche, rotundă, atârnând nu prea bine fixată pe tavanul cu căpriori de lemn. Lampa părea că se mişcă, lumina tremura dulce. Copilul se temea de păianjeni, aceste creaturi erau mai ameninţătoare pentru el decât zmeii din basme. Seara umbrele schimbătoare transformau camera şi patul într-un univers magic.
Lampa se mişcă sau lumina variază, o muscă rătăcită şi inofensivă se plimbă în jurul lămpii, pe marginea ei. Copilul îşi imaginează, privind umbrele dintre pereţi şi tavan, păianjeni uriaşi, şi adoarme cu frica în sân. Într-o zi totuşi întreabă pe cineva sau priveşte întâmplător spre centrul tavanului – misterul se dezleagă – o singură muscă se plimbă de jur împrejur, jocul luminii o transformă într-o creatură fantastică.
Anii au trecut, copilul acela a crescut şi teama de păianjeni a dispărut, chiar dacă o uşoară repulsie persistă. Amintirea serilor din copilărie transformă jocul de umbre şi lumini. Victima păianjenului, transformată ad hoc în agresor îşi găseşte acum locul firesc. Prădătorul şi prada îşi pot inversa rolurile. Păianjenul din colţ poate exista ca şi atunci aşteptând cuminte în plasa lui. Musca se învârte prin umbra ei peste păianjen, ca şi cum ambele insecte sunt puţin zăpăcite, ies din rolurile lor fireşti odată ce lumina a slăbit şi le păcăleşte pe amândouă. La fel cum acea fetiţă de odinioară era vrăjită de basme şi prinsă în plasa luminii slabe a lămpii, care o învăluia atunci cu fire tainice şi o adormea blând.
Acest senryu a fost ca o revelaţie asupra modului în care simpla schimbare a punctului de vedere poate rearanja ordinea firească a lumii şi dezvălui noi înţelesuri. Cum spunea Nichita Stănescu:

Din punctul de vedere-al aerului,
soarele-i un aer plin de păsări.
aripă în aripă zbătând.
Oamenii sunt păsări nemaiîntâlnite,
cu aripi crescute înlăuntru,
care bat plutind, planând,
într-un aer mai curat, care e gândul!

În felul acesta pot spune că musca a prins păianjenul care mă speria! Este de ajuns doar să privesc cu atenţie, dincolo de temeri şi de umbre înşelătoare.

Cristina-Monica Moldoveanu, 7 august 2011

Azi, 2 februarie 2018, adaug:

Iubirea și sălbăticia

Cît timp sîntem copii, întreaga lume este în noi înșine. Simțurile sînt la maximum, sunetele și luminile sînt miraculos de curate și întregi. Dar încă nu le putem folosi inteligent. Posedăm ceea ce eu numesc puterea Iubirii aparținînd lucrurilor mici, în sensul de părticele dintr-un lucru omogen, complementară puterii Spiritului.

În altă ordine de idei, este adevărat că prădătorii se hrănesc cu ființele care le sunt pradă. Dar poate că, din perspectiva păianjenului, musca este ceea ce îl înfricoșează pînă la teroare sau îi creează repulsie, avînd asupra lui un ascendent spiritual. Este un mod de a spune explicit, fiindcă, altfel, nu putem umaniza lumea biologică prin sentimente sau emoții omenești, percepute ca atare numai de oameni, din cîte putem afirma. Și poate că păianjenul nu este exemplul cel mai bun. Poate că toate creaturile mici și mari, chiar și cele din lumea unicelulară, noi toți cei aflați pe roata aceasta numită și piramidă trofică, nu omoară din nevoia de a se hrăni, nu din foame, ci din nevoia de a scăpa de senzația neplăcută, de disconfortul creat de puterea spirituală, transcendentă, a lucrurilor mici, mici în sensul de forță sau energie în lumea reală. Pe care le înglobează. Musca e de fapt mai puternică ”spiritual” decît păianjenul, dar păianjenul are puterea ”reală”. Musca e puterea din umbră, cum e ea numită în politică.

Deci teama prădătorului față de victimă e cel mult resimțită de aceasta ca într-o oglindă. Victima îi perturbă echilibrul spiritual. Este și ceea ce instinctiv simte femeia în fața unui păianjen sau unei libărci mari astfel încît țipă – nu doar repulsia ci și detecția unei energii spirituale periculoase. Este evident cum omul omoară din nevoia de a ordona, nu doar de a se hrăni propriu-zis. Piramida trofică e de fapt un ciclu, asemenea vieții oamenilor. Eu, personal, am ajuns să văd în instinctul prădătorului o reacție de apărare în fața unei forțe mai mari ca spirit, din punct de vedere meta-fizic, dar mai mici ca energie în lumea fizică obiectuală. Dar, revenind la muscă și păianjen, ei au, fiecare, o poziție privilegiată în lanțul hranei. Musca, precum alte creaturi sanitare și necrofage, se hrănește cu organisme moarte sau vînate de alții. Poate că, in extremis, forța cea mai mare stă în minusculele particule vii care rămîn după moartea unui organism, care dau naștere altora prin putrefacție etc. Aceasta e forța spirituală a organismului mort, care de asemenea ne fascinează, ne îngrozește (pe unii) – poate prin haosul spiritual, născător de stele și de sori, pe care îl reprezintă. Este acel primum movens. Spiritul nu poate fi măsurat decît prin manifestările sale în lumea reală. Nu este mai mare sau mai mic. Consider că scînteia originară aparține prăzii, care, astfel, e mai puternică drept principiu metafizic, în sensul propriu al cuvîntului. Este ca un virus necesar. Spiritul se manifestă prin lumină, prin energie măsurabilă, dar scînteia e forța primordială. Lumina – ca simbol al spiritului manifest – este și undă și fenomen cuantificabil. De aceea consider că prădătorii nu sunt spirite mai mari care înglobează spirite mai mici. Ei sunt forțe mai mari care înglobează energii sau forțe mai mici. În felul acesta e învîrtită roata vieții. Vulturul, hiena, condorul sunt creaturi foarte slabe spiritual, la zona de tranziție dintre cele două puteri. Musca e și ea la zona de tranziție – piedica de pe roată -între cele două tipuri de puteri, dar e ceva mai puternică în permanență.

Omul se poate simți amenințat (femeia mai ales) de toate celelalte, inclusiv de bărbați, ceea ce așază fiecare creatură în ordinea firească a puterii spirituale latente. Dvs. de ce vă temeți? Dacă bărbatul se teme de o femeie, atunci o va vîna. Atunci femeia este mai puternică drept forță spirituală, deși mai slabă biologic. Femeia însă nu are cum să vîneze bărbați… și în genere bărbatul e purtătorul social al spiritului Tatălui. Un exemplu pertinent sînt situațiile din cartea ”Oameni și șoareci” de Steinbeck de exemplu. Pentru mine universul omului e compus din setea de Lumină – adică de Iubire – și foamea de Cunoaștere – adică de Moarte. Din propria experiență, mă întreb de ce la înmormîntările din familie am întîlnit păianjeni față de care nu simțeam, pe moment, teamă sau repulsie, posibil și din cauza solemnității austere și hieratice a momentului. Aceasta e diferența dintre Moarte – despre care am vorbit mai sus – și Iubire. Plăcerea pe care o trăiește omul în urma comportamentului alimentar sau sexual este de fapt expresia restabilirii armoniei și ordinii spirituale, un fel de re-incarnare.

Deși în lanțul trofic spiritul genitor e purtat, temporar, de pradă, între oameni Iubirea față de copii sau a bărbatului față de femeie și reciprocele lor, orice iubire față de lucruri care ne înduioșează sau ne plac realizează o conexiune lipsită de temere sau repulsie, de la parte la întreg, nu de la puternic la slab. Întreaga lume vie este mișcată, ca o maree, de necesitatea armonizării și ordonării Spiritului ca întreg. Omorîm ceea ce ne tulbură echilibrul și iubim ceea ce ne întregește, ne limpezește. Dumnezeu ca Spirit ordonator nu ar putea exista fără de Dumnezeu ca Iubire armonizatoare. Întrînd în derizoriu, foamea mea de la ora 4 după-masa există și fiindcă există sfinții hamburgeri în apropiere, iar ei există și datorită mie. Ontologic, fiece lucru există susținut și generat de contrariul său, dar Iubirea și Spiritul nu sînt contrarii, ci se completează.