Povestea iepei de sub grui

Ale tinereţii valuri…cum spunea unul dintre bătrânii mei. Câteodată valurile muşcă din digul cu stabilopozi mai năvalnic, mai amarnic, şi bietul om încearcă din răsputeri să îşi păstreze cel puţin echilibrul, dacă nu ştie să înoate. Ce importanţă are dacă rămâne cu sarea mării pe buze ori cu hainele ude? Cel puţin să nu alunece pradă nestatornicelor spume ale mării…

Vine o vreme câteodată când pasărea închisă în colivie nu mai cântă. Vine o vreme când glasul Casandrei nu se mai aude, când nu mai există semne care să prezică sau semne care să fie crezute. Eu eram la acea vârstă când amintirile din pruncie nu mai îmi luminau serile de mai, se pierduseră undeva pe cărarea memoriei. Dar nici prezentul de atunci nu îmi oferea vreo plută a Meduzei de care să mă agăţ. Nu înţelegeam legătura dintre zei morminte şi cărturari, iar serile mele erau încă pline de farmecul sfânt al stelelor pe care nu îl puteam pricepe, vorba lui Eminescu.

Da, visam să învăţ să călăresc. Nu era vorba de dorinţa de a atinge fructul oprit sau de vreo nevoie de aventură, ci de legea naturală a compensaţiei. Fusesem crescută cu hrană consistentă şi fusesem mereu fie îndesată, fie supraponderală. Îmi plăceau mult gimnastica, schiul, înotul, tenisul şi patinajul şi toate îmi fuseseră interzise prin bunăvoinţa părinţilor, al căror buzunar oricum nu ar fi permis o educaţie mult prea multilaterală pentru mine. Tata spunea că vrea să mă protejeze, fiindcă vărsătorii se zice că mor din cauza apei, dar eu tot insistam să mă lase să învăţ să înot. Avusesem o profesoară care îmi întreţinea visul, povestindu-mi că ea a învăţat să înoate la 30 de ani. Astfel încât diverse valuri ale tinereţii m-au împins într-o zi (nici măcar nu era pe înserat), să încerc din nou marea cu sarea.

Bunica mea, fie ea iertată, m-a ajutat să mă urc pe iapă. Era un cal mare şi blând, obişnuit cu munci grele şi uneori cu nazurile vărului meu, copil care a învăţat să călărească pe Doina de când avea mai puţin de zece ani. Eu fusesem mereu protejată când eram mică, nu avusesem voie să încerc să călăresc, poate şi din cauză că familia mea întreţinea ideea că eu aş fi bună doar pentru buchisit şi prea neîndemânatică să ţin o mătură în mână sau să prepar vreo ciorbă de doamne-ajută. Visul meu de a călări, înota şi toate celelalte încă îmi dădea ghes să calc dincolo de drum. Până în ziua aceea mă mai ajutase vărul meu, copil pe atunci, mai mic cu 10 ani decât mine, să mă urc pe iapă şi mă lăsase odată, spre marea mea frică, chiar la trap uşor, aşa cum făcuse un alt văr cu ani în urmă, când mă învăţa să merg pe bicicletă. Dar nu am învăţat nimic, tot nesigură eram. Atunci m-am simţit eu mai în putere, mai fericită, stând pe pătura groasă în loc de şea şi strângând în pumni hăţul de sfoară legat de căpăstru. De fapt cred că Doina avea atunci numai zăbala, nu avea nici măcar căpăstrul cu care o înhămau când mergeau după fân sau otavă.

Şi, într-un impuls de fericire (pe care acum nu o pot descrie), am hotărât să o iau în sus pe grui, că nu se cădea să merg pe uliţa principală. Până la prima curbă a fost simplu. După ce am început urcuşul, iapa dădea semne uşoare de îndărătnicie, degeaba trăgeam eu de zăbală sau încercam să o îmboldesc uşor cu picioarele. Sub părul din grui, deodată, Doina devine un alt fel de roller coaster …succesiunea mişcărilor am uitat-o, dar cert e că deodată s-a smucit şi s-a ridicat pe picioarele dindărăt de eu am alunecat spre coada ei frumoasă şi am strâns din dinţi şi m-am ţinut cum am putut, după care la fel de brusc s-a aplecat cu botul până în pământ, de am lunecat uşor pe gâtul ei vajnic. Bine că eram tot călare. Atunci, ca prin miracol, iapa s-a domolit şi a început să răspundă, dar cam în silă, comenzilor mele. Uşor zgâriată şi descumpănită am ajuns pe grui la casa unor rude din sat care m-au întâmpinat cu mirare, împreună cu vărul meu. Urmarea a fost că de atunci m-am lecuit de a încerca să călăresc singură şi fără şea, dar visul de a reuşi într-o zi nu a dispărut de tot.

Anunțuri

Povestea unui haiku

lampa slăbită –
umbra muştei se-nvârte
peste păianjen

Imaginaţi-vă o cameră, nici prea mare, nici prea mică, undeva într-un cătun liniştit. O fetiţă se aşează seara în pat să se culce împreună cu bunicii ei. Cu decenii în urmă electricitatea era adesea întreruptă sau avea variaţii care deranjau. În cameră exista o singură lampă veche, rotundă, atârnând nu prea bine fixată pe tavanul cu căpriori de lemn. Lampa părea că se mişcă, lumina tremura dulce. Copilul se temea de păianjeni, aceste creaturi erau mai ameninţătoare pentru el decât zmeii din basme. Seara umbrele schimbătoare transformau camera şi patul într-un univers magic.
Lampa se mişcă sau lumina variază, o muscă rătăcită şi inofensivă se plimbă în jurul lămpii, pe marginea ei. Copilul îşi imaginează, privind umbrele dintre pereţi şi tavan, păianjeni uriaşi, şi adoarme cu frica în sân. Într-o zi totuşi întreabă pe cineva sau priveşte întâmplător spre centrul tavanului – misterul se dezleagă – o singură muscă se plimbă de jur împrejur, jocul luminii o transformă într-o creatură fantastică.
Anii au trecut, copilul acela a crescut şi teama de păianjeni a dispărut, chiar dacă o uşoară repulsie persistă. Amintirea serilor din copilărie transformă jocul de umbre şi lumini. Victima păianjenului, transformată ad hoc în agresor îşi găseşte acum locul firesc. Prădătorul şi prada îşi pot inversa rolurile. Păianjenul din colţ poate exista ca şi atunci aşteptând cuminte în plasa lui. Musca se învârte prin umbra ei peste păianjen, ca şi cum ambele insecte sunt puţin zăpăcite, ies din rolurile lor fireşti odată ce lumina a slăbit şi le păcăleşte pe amândouă. La fel cum acea fetiţă de odinioară era vrăjită de basme şi prinsă în plasa luminii slabe a lămpii, care o învăluia atunci cu fire tainice şi o adormea blând.
Acest senryu a fost ca o revelaţie asupra modului în care simpla schimbare a punctului de vedere poate rearanja ordinea firească a lumii şi dezvălui noi înţelesuri. Cum spunea Nichita Stănescu:

Din punctul de vedere-al aerului,
soarele-i un aer plin de păsări.
aripă în aripă zbătând.
Oamenii sunt păsări nemaiîntâlnite,
cu aripi crescute înlăuntru,
care bat plutind, planând,
într-un aer mai curat, care e gândul!

În felul acesta pot spune că musca a prins păianjenul care mă speria! Este de ajuns doar să privesc cu atenţie, dincolo de temeri şi de umbre înşelătoare.

Cristina-Monica Moldoveanu, 7 august 2011

Azi, 2 februarie 2018, adaug:

Iubirea și sălbăticia

Cît timp sîntem copii, întreaga lume este în noi înșine. Simțurile sînt la maximum, sunetele și luminile sînt miraculos de curate și întregi. Dar încă nu le putem folosi inteligent. Posedăm ceea ce eu numesc puterea Iubirii aparținînd lucrurilor mici, în sensul de părticele dintr-un lucru omogen, complementară puterii Spiritului.

În altă ordine de idei, este adevărat că prădătorii se hrănesc cu ființele care le sunt pradă. Dar poate că, din perspectiva păianjenului, musca este ceea ce îl înfricoșează pînă la teroare sau îi creează repulsie, avînd asupra lui un ascendent spiritual. Este un mod de a spune explicit, fiindcă, altfel, nu putem umaniza lumea biologică prin sentimente sau emoții omenești, percepute ca atare numai de oameni, din cîte putem afirma. Și poate că păianjenul nu este exemplul cel mai bun. Poate că toate creaturile mici și mari, chiar și cele din lumea unicelulară, noi toți cei aflați pe roata aceasta numită și piramidă trofică, nu omoară din nevoia de a se hrăni, nu din foame, ci din nevoia de a scăpa de senzația neplăcută, de disconfortul creat de puterea spirituală, transcendentă, a lucrurilor mici, mici în sensul de forță sau energie în lumea reală. Pe care le înglobează. Musca e de fapt mai puternică ”spiritual” decît păianjenul, dar păianjenul are puterea ”reală”. Musca e puterea din umbră, cum e ea numită în politică.

Deci teama prădătorului față de victimă e cel mult resimțită de aceasta ca într-o oglindă. Victima îi perturbă echilibrul spiritual. Este și ceea ce instinctiv simte femeia în fața unui păianjen sau unei libărci mari astfel încît țipă – nu doar repulsia ci și detecția unei energii spirituale periculoase. Este evident cum omul omoară din nevoia de a ordona, nu doar de a se hrăni propriu-zis. Piramida trofică e de fapt un ciclu, asemenea vieții oamenilor. Eu, personal, am ajuns să văd în instinctul prădătorului o reacție de apărare în fața unei forțe mai mari ca spirit, din punct de vedere meta-fizic, dar mai mici ca energie în lumea fizică obiectuală. Dar, revenind la muscă și păianjen, ei au, fiecare, o poziție privilegiată în lanțul hranei. Musca, precum alte creaturi sanitare și necrofage, se hrănește cu organisme moarte sau vînate de alții. Poate că, in extremis, forța cea mai mare stă în minusculele particule vii care rămîn după moartea unui organism, care dau naștere altora prin putrefacție etc. Aceasta e forța spirituală a organismului mort, care de asemenea ne fascinează, ne îngrozește (pe unii) – poate prin haosul spiritual, născător de stele și de sori, pe care îl reprezintă. Este acel primum movens. Spiritul nu poate fi măsurat decît prin manifestările sale în lumea reală. Nu este mai mare sau mai mic. Consider că scînteia originară aparține prăzii, care, astfel, e mai puternică drept principiu metafizic, în sensul propriu al cuvîntului. Este ca un virus necesar. Spiritul se manifestă prin lumină, prin energie măsurabilă, dar scînteia e forța primordială. Lumina – ca simbol al spiritului manifest – este și undă și fenomen cuantificabil. De aceea consider că prădătorii nu sunt spirite mai mari care înglobează spirite mai mici. Ei sunt forțe mai mari care înglobează energii sau forțe mai mici. În felul acesta e învîrtită roata vieții. Vulturul, hiena, condorul sunt creaturi foarte slabe spiritual, la zona de tranziție dintre cele două puteri. Musca e și ea la zona de tranziție – piedica de pe roată -între cele două tipuri de puteri, dar e ceva mai puternică în permanență.

Omul se poate simți amenințat (femeia mai ales) de toate celelalte, inclusiv de bărbați, ceea ce așază fiecare creatură în ordinea firească a puterii spirituale latente. Dvs. de ce vă temeți? Dacă bărbatul se teme de o femeie, atunci o va vîna. Atunci femeia este mai puternică drept forță spirituală, deși mai slabă biologic. Femeia însă nu are cum să vîneze bărbați… și în genere bărbatul e purtătorul social al spiritului Tatălui. Un exemplu pertinent sînt situațiile din cartea ”Oameni și șoareci” de Steinbeck de exemplu. Pentru mine universul omului e compus din setea de Lumină – adică de Iubire – și foamea de Cunoaștere – adică de Moarte. Din propria experiență, mă întreb de ce la înmormîntările din familie am întîlnit păianjeni față de care nu simțeam, pe moment, teamă sau repulsie, posibil și din cauza solemnității austere și hieratice a momentului. Aceasta e diferența dintre Moarte – despre care am vorbit mai sus – și Iubire. Plăcerea pe care o trăiește omul în urma comportamentului alimentar sau sexual este de fapt expresia restabilirii armoniei și ordinii spirituale, un fel de re-incarnare.

Deși în lanțul trofic spiritul genitor e purtat, temporar, de pradă, între oameni Iubirea față de copii sau a bărbatului față de femeie și reciprocele lor, orice iubire față de lucruri care ne înduioșează sau ne plac realizează o conexiune lipsită de temere sau repulsie, de la parte la întreg, nu de la puternic la slab. Întreaga lume vie este mișcată, ca o maree, de necesitatea armonizării și ordonării Spiritului ca întreg. Omorîm ceea ce ne tulbură echilibrul și iubim ceea ce ne întregește, ne limpezește. Dumnezeu ca Spirit ordonator nu ar putea exista fără de Dumnezeu ca Iubire armonizatoare. Întrînd în derizoriu, foamea mea de la ora 4 după-masa există și fiindcă există sfinții hamburgeri în apropiere, iar ei există și datorită mie. Ontologic, fiece lucru există susținut și generat de contrariul său, dar Iubirea și Spiritul nu sînt contrarii, ci se completează.

Aberații terestre

Nu mi s-a întîmplat niciodată să aberez, în afară de povestea mea despre astronomie de anul acesta. Acea ”erezie” a mea din primăvara trecută a fost cu adevărat singura mea deviere de la gindirea normală o viață întreagă. Deoarece nu am mers pînă la capăt cu supozițiile și ipotezele și verificarea lor logică, ea a rămas ”in coadă de pește”. Gîndirea mea nu a fost eratică altcîndva și atunci eram extrem de obosită si mă simțeam rău. Dar de fapt era un fel de povestire SF destul de frumoasă pentru mine. Poate o voi rescrie intr-o zi.

O las baltă deocamdată, nu reușesc nici să o infirm, dar sînt mîndră că am schițat-o, chiar dacă e o prostie – am făcut multe schițe, dar geometria si fizica mea optică sînt la pamînt. Vedeam luna ca pe-o lentilă convergentă sau divergentă, posibil și cu oarecare putere de reflexie a luminii, nefiind corp perfect transparent. Imaginea poate fi virtuală în cazul în care sîntem înaintea focarului, ceea ce e posibil – putem spune ca luna e aproape de pamînt, dată fiind influența ei asupra apelor, mareele și ploile. Imaginea lunii ar putea apărea invers în cele două emisfere sud și nord, fiindcă oamenii și obiectele stau invers, cap în cap. Se observă clar că noi vedem un corn al lunii in litera C de exemplu și ei unul in D, invers. Nu pot verifica toată imaginea, nu am destule cunoștințe. Oamenii văd prin Lună ceea ce există în cealaltă emisferă. Luna poate fi un corp lichid sau semilichid mare, care atrage apele oceanelor, fiindcă picăturile de apă se atrag reciproc (picăturile de mercur se resping) și luna insăși se menține sferică prin forța tensiunii superficiale și prin forțele centrifuge în interiorul sferei pămîntului. Soarele este un curent electric datorat magnetismului terestru – între cei doi poli – conform legii inducției electromagnetice – care e reciprocă. El aleargă iute, fiind mic, in jurul pamîntului, aproximativ pe o linie (elipsă sau cerc) aproape de ecuator, în planul ecuatorial, intr-o zi terestră. La ecuator e mereu vară, dar pamîntul imens față de soarele care se rotește iute în jurul lui la ecuator, se mișcă fata de planul ecuatorial astfel încît apar anotimpuri si zone geoclimatice – acestea apar perfect în teoria mea la prima vedere. Această mișcare de hopa mitică a pămîntului se explică tot prin greutatea și magnetismul polilor. Un magnet în cîmp electric se rotește. In cazul eclipsei Lunii, poate fi luna acoperind soarele și astfel nu mai avem cum vedea prin lună dincolo, fiindcă ne uităm exact in soare. Cînd privim in soare ziua tot negru vedem, dar nu prin apă, de aceea doare. Sau la eclipsă ne aflăm chiar în focarul lentilei și nu se formează imaginea, etc. Dacă așa e, atunci pe partea pămîntului opusă eclipsei de lună ar fi o strălucire mai mare a soarelui. Eclipsă de soare eu nu am văzut, cînd a fost la noi mi s-a părut lumina la fel ca înainte. S-ar putea să fie luna in fața soarelui ziua și atît, apele lunii nefiind în stare să acopere toată strălucirea. Luna crește sau scade aproximativ într-o lună terestră, arătînd mai mult sau mai puțin din cealaltă emisferă, in funcție de poziția ei relativă. Cînd e plină vedem totul. Orbita ei este mai greu de văzut pentru mine acum, poate că e într-un plan perpendicular pe planul ecuatorial, sau altcumva, numai aceasta nu pot vedea în tentativa mea de infirmare a teoriei mele. Nici luna pe care o vedem uneori ziua – doar petele ei – nu infirmă teoria mea.

Așa precum există yotta și yocto, precum există minus și plus, aș putea crede că două teorii, sau două paradigme de cunoaștere, perfect coerente si exhaustive pot fi adevărate ambele, așa cum negrul si albul sînt adevărate. Numai că teoria mea nu e perfectă sau completă.

Erezia mea mi se pare o poveste simplă și frumoasă – nu lasă loc lăcomiei, egoismului, setei de putere a idioților, înseamnă comunitate sau societate de oameni într-un sistem, cooperînd, și iubirea nu mai e vorbă deșartă. Este o teorie simplă pe care o pot gîndi și copiii. Unii ar putea spune că în teoria mea oamenii s-ar simți închiși și triști, neputincioși, cînd în realitate teoria mea e mai optimistă și bună și luminoasă – probabil și alții au gîndit la fel înaintea mea, dar eu nu știu cine – teoria mea i-ar face pe oameni să aprecieze ecologia și echilibrul sistemului mai bine, ar avea mai mult respect unii față de alții – teoria oficială este egoistă și vanitoasă și, dacă gîndim din punct de vedere ontologic, e mai greu să ne imaginăm infinitul din teoria lor, pămîntul aruncat în spațiu și omul stăpînul lumii cu creierul împrăștiat la infinit. Singura problemă este că sînteți obișnuiți de milenii cu teoria lor, chiar dacă nu o puteți dovedi. Nici eu nu o pot dovedi sau infirma pe a mea, dar e mai frumoasă și mult mai simplă. Probabil falsă. Dar o altă lege este că de fapt se întimplă ceea ce e necesar în orice sistem, deci teoria lor e necesară și a mea nu. Erezia mi s-a intîmplat într-o noapte cînd priveam luna și încercam să înteleg, cu mintea mea slabă de femeie, de ce se vede și ce se vede la noi exact invers ca in emisfera sudică, și de ce se spune fața nevazută a lunii; apoi am dezvoltat restul teoriei. E posibil ca unii să considere că teoria mea implică un om prea resemnat, dar eu cred că nu e așa, mă tem ca ei se inșeală, adică de fapt omul nu e niciodată ”resemnat”, indiferent de orice. Repet că aceasta a fost singura mea teorie falsă poate elaborată întreaga viață, dar de fapt consider și acum că un lucru e cert – înțelegerea bazelor astronomiei se face mai ușor empiric plecînd de la Lună, ceea ce în școală nu mi s-a spus, doar se turnau cunoștințe în caiete, deci această teorie e utilă pentru simțul critic logic cel putin. Mai putem adăuga cum se vede luna la poli vara sau iarna, ceea ce eu nu am gîndit încă, etc. Oricum, nu am reușit să infirm această ”teorie” a mea, de fapt ipoteză. Îmi amintesc că în copilărie mi-au spus că nu am vedere în spațiu și că fetele de obicei nu au.

Încă o dată afirm că cred că aceste lucruri au fost gîndite și de mulți alții înaintea mea, dar eu nu am citit istoria astronomiei, care nu pare a fi o știință ”logică” precum astro-logia, care este legată logic de corpul și mintea omului. Astrologia poate nu este precum chimia sau fizica o știință naturală, spuneam doar că este logică legat de avatarurile omului și istoriei omenirii, la fel cum sunt și mitologia, psihologia, arheologia, și în general științele derivate dintr-o logică secundă. Poate greșesc, fiindcă omul pare micuț în geo-logie, care pare o știință primă, dar totuși e un conglomerat de fizică, chimie etc. O știință pluridisciplinară sau o știință de graniță este o logie, o logică secundă. Nu am aprofundat prea bine clasificarea științelor în studiul meu, deci ceea ce am scris aici e mai mult o aproximație. Fiindcă biosul este intim legat de om în sistem, putem spune bio-logie. Cunosc desigur simbolurile și denumirile mitologice și antropologice ale corpurilor cerești, modul în care se botează o stea. Despre stele nu am vorbit, evident ele ar fi în acest context cioburi, spărturi, oglinzi mici și puternice pe bolta cerească. Constelațiile după cum știți intră în teoria mea, fiindcă cerul verii se mută puțin și devine cerul iernii, ca în mișcarea aceea de hopa-mitică despre care vorbeam. Oricum, dacă dvs. ați găsit lacuna sau contradicția sau infirmarea teoriei mele, îmi puteți comunica, îmi dau seama că poate greșesc. Mulțumesc că ați citit și așa, încălecai pe o ghiulea ca baronul Munchausen, ca să mă arunc în mările Lunii să mă răcoresc. Poate chiar în mare serenitatis…

Cetatea moartă (Lucian Blaga)

Ce gol în toamnă mi-e Sibiul!
Printre câte turnuri sânt
aș mângâia atâtea drumuri,
ce-ar fugi de pe pământ –

Aș mângâia-ntr-un loc o frunză
ce mai sună în urechi –
și soarele mâncat de greieri
pe sub zidurile vechi.

(1943-1946)
zid1

Lucian Blaga este poetul meu preferat, datorită unor întâmplări din viața mea: la a 12-a aniversare am primit cadou un volum de poezii al lui, iar de-a lungul vieții am locuit, în afară de București în Cluj și am călătorit adesea la Sibiu, orașe cunoscute și lui. Nu în alte orașe. Mai mult decât atât, poeziile lui mi se par fenomenal de cunoscute, adică îmi spun lucruri despre mine foarte simplu și limbajul a fost și al meu – și eu am avut grui și șipot cu mare importanță pentru mine în sat și alte obiecte cunoscute lui și de asemenea mi se pare câteodată că poeziile lui (unele) au vibrații copilărești pe care le știam din copilărie.

(desenul meu)

Spațiul verde

Un spaţiu verde în spatele unui bloc de locuinţe. Doi copaci înclinaţi îşi dau braţele peste câteva bănci vopsite în culoarea ruginei. O masă de şah pe care gunoierii mănâncă parizer cu pâine şi muştar şi beau bere în pauzele din program.

Pe alee trece un bătrân cu parkinson cu paşi mici şi siliţi cu anevoie şi capul bălbănindu-se încontinuu, ca o păpuşă pe arcuri. O femeie între două vârste, îmbrăcată foarte modest, îl priveşte cu aparentă indiferenţă. Bătrânul schiţează o grimasă şi i se adresează:
Vă rog, puteţi să mă ajutaţi?
Femeia se apropie indolent, cu aceeaşi mimică inexpresivă.
Vă rog să mă ajutaţi să ajung până la gangul acela dintre blocuri.
Da, bineînţeles. Bărbatul se sprijină pe braţul şi pe umărul ei stâng şi împreună ajung cu greutate până la treapta pe care se urcă în pasajul către stradă.
Vreţi să vă ajut mai mult? Nu, numai până aici. Femeia îl lasă în acel loc, dezorientată, evident cu o anumită părere de rău.
Un boxer cafeniu fără pete latră ca un clopot înfundat şi dă ocol spaţiului verde cu un aer dominator.

Cad frunzele. Femeia are paşii tot mai grei. Pe umeri vântul îi aduce o frunză şi ea nu o scutură. Pe umeri o apasă o greutate. Priveşte în jur ca şi cum a pierdut ceva. Tinerii din cartier discută între ei tot mai aprins şi izbucnesc periodic în hohote de râs puternice. De sub copaci se aude sunetul unor bătăi ritmice, ca într-o tobă improvizată.

Zi cenuşie. Prin faţa blocului trec câteva cărucioare cu copii. Aceeaşi femeie, îmbrăcată la fel, trece prin spaţiul verde. Părinţii copiilor nu o salută. Aceleaşi râsete izbucnind ritmic. Femeia intră în bloc, urcă cu liftul, descuie uşa unui apartament şi se aşază pe un scaun. În zgomotul apei la vecini nu se înţelege deloc dacă ea râde sau plânge. Nu se înţelege de ce copiii din spaţiul verde ţipă isteric. Ore în şir ea stă pe acel scaun, cu coatele strânse lângă trup. Televizorul vecinilor urlă un talk-show cu acelaşi ton, aceleaşi inflexiuni de voce ore în şir, cu aceleaşi cuvinte accentuate, lătrate, care trec prin pereţi, în timp ce în surdină se aude muzica dintr-un film cu Charlie Chaplin. Noaptea la ora 12 şi jumătate fix cineva fluieră ca un semnal. Femeia se apropie de geam cu mişcări obosite şi priveşte insistent. Apoi coboară în faţa blocului.

Şi toate încep să se învârtă. Câinele latră în cercuri concentrice tot mai aproape de ea. Băieţii de cartier vorbesc alandala şi râd din ce în ce mai tare. Copiii bat tobele tot mai tare. Gunoierii privesc tot mai acru, câinele latră acum încontinuu, băieţii de cartier râd fără oprire, copacii foşnesc şi frunzele zboară în vijelie. Cineva urlă, urlă… Femeia se învârte şi urlă. Lumea se învârte şi urlă. Nimeni nu mai aude nimic. Nimic. Şi deodată un copil râde. Un copil râde tot mai tare şi lumea amuţeşte. Înseamnă că undeva cineva tocmai a murit, fie-i ţărâna uşoară…fie-i ţărâna…uşoară.

Precis cineva a murit, şopteşte femeia ridicându-se din praf. Frunzele sunt roşii ca sângele, ea are pământ sub unghii, mersul ei e sacadat, ca marşul pompierilor la defilare. Nu mai contează acum, spune ea pentru sine. Merge pas cu pas până la gangul către stradă şi acolo se opreşte.

(2014, notă: femeia eram eu, dar textul conține mult material fictiv, iar masa de șah a fost desființată)

Călători și canibali

Teama de a fi înghiţit are origini mitice şi străvechi în orice cultură. Cronos (Saturn) îşi înghite odraslele, Iona e înghiţit de balenă, vârcolacii înghit luna. Copiii învaţă această teamă şi eventual află antidotul când li se povesteşte despre balaurii sau căpcăunii care înghit oameni, despre capra cu trei iezi, Hansel şi Gretel sau scufiţa roşie. Este inutil a explica de ce fantasma disoluţiei în sucuri digestive face parte din educaţia primară a puiului de om. Omul este o creatură heterofagă şi omnivoră asupra căreia cultura a imprimat norme diferite în ce priveşte comportamentul alimentar. Canibalismul este în general văzut drept semn de sălbăticie şi barbarie şi este marginalizat de societatea ipocrită. Este tabu, precum incestul. Este amintit şi în celebrul roman Robinson Crusoe. Doresc să subliniez morala povestirii Falk al lui Conrad (care descrie canibalismul şi în mai cunoscutul său roman Inima întunericului), unde eroul mărturiseşte că a gustat carne de om, ceea ce duce la eşecul său în societate şi izolarea perpetuă. Iubirea nu este niciodată mai puternică decât norma şi uşurarea produsă de mărturisire apare ca un fel de vomă dezgustătoare pentru ceilalţi. Şi este vorba de voma unui canibal.

Poate mai convingătoare pentru alţii apare pledoaria psihanalitică (începând cu „Totem şi tabu”) în care antropofagia este idealizată în simbolul uciderii şi mâncării tatălui ori a forţei creatoare primordiale, aşezat la baza tuturor religiilor. Fiii încearcă astfel să dobândească o parte din puterea defunctului tată. Această imagine a existat evident în imaginarul colectiv al multor popoare. Aş aminti și simbolul cinei celei de taină, simbolul euharistic în religia creștină, valoarea simbolică a praznicelor duhovnicești și a parastaselor. A citit demult o poevestire care m-a impresionat mult,  o povestire a cărei origine mi s-a şters din memorie, pe care o citisem în copilărie sau în fragedă adolescenţă. Era vorba de un călător tânăr care avea aceeaşi destinaţie pe un vapor cu un colet de pastramă. Din diverse motive, tânărul, în ciuda faptului că era un om cinstit, gustă zilnic câte puţin din acel colet şi descoperă că era bun până îl mănâncă tot. Vă imaginaţi surpriza bietului nenorocit când, la destinaţie, află, probabil în urma unei scrisori, că îşi mâncase propriul tată, pe care altcineva îl sărase pentru a îi transporta trupul spre înhumare pe alte tărâmuri! În diferite alte povestiri se face transfer de responsabilitate asupra animalelor domestice, precum pisica mortului, care consumă, parcă ritualic şi ea, o parte din trupul fostului stăpân.

Aceeaşi temă a uciderii urmată de digestie se întâlneşte în romanul Parfumul al lui Suskind. Este simbolic faptul că eroul principal, un criminal în serie de această dată, este consumat, odată cu urmele crimelor sale, chiar în Cimitirul Inocenţilor. Criminalul se identifică cu frumoasele sale victime lipsite de apărare şi inocente şi este consumat prin urmare drept hrană apetisantă de către forţele întunecate ale omenirii care îşi aflau adăpostul printre morminte, precum nişte paznici ai infernului. Acest erou monstruos este mâncat de viu, spre deosebire de actele canibalice obişnuite care consumă doar carnea celui decedat, şi astfel victimele sale îşi găsesc odihna binemeritată.

Este evident că actul canibalic este asociat adesea cu supravieţuirea in extremis şi dobândirea unei alte şanse ori a unei vieţi noi mai puternice. Moartea prin înghiţire este legată de instinctul de supravieţuire şi nevoia bazală de hrană. Pentru a îşi găsi drumul spre casă Ulise trece de ciclopul Polifem şi se strecoară printre Scilla şi Caribda. Cu preţ de carne omenească. Pentru unii instinctul apare deformat drept „mănâncă sau vei fi mâncat”, un fel de vulgarizare a ideii „homo homini lupus”. Cu zâmbet îmi amintesc azi vremea copilăriei când, dacă mă plângeam de mâncărimi de ţânţari sau purici, etc. „Mă mănâncă…” mi se răspundea prompt şi glumeţ: „mănâncă-l şi tu pe el”. Ad litteram canibalismul ar fi un mod de hrănire parazitară şi fără efortul dobândirii hranei prin muncă sau prin luptă dreaptă, şi prin aceasta încă o dată imoral.

(2014)

Țigara

Odinioară simbol al emancipării femeilor sau tinerilor, ţigara a devenit din ce în ce simbolul idioţeniei consumatorului viciat, care folosește suzeta la vârstă adultă. Ţigările comerciale au diferite imagini sumbre, chiar morbide, pe cutie, pentru a crea disconfort psihic sau pentru a atenţiona asupra riscurilor pe care consumatorul de nicotină şi gudron şi le asumă. Celor mai mulţi nu le pasă de aceste dovezi clare; unii înghit în sec şi încearcă să compenseze neplăcerea prin gesturi stereotipe, cum ar fi apăsarea cu presiune a chiştocului în scrumieră ori scuturarea ţigării şi afânarea tutunului din foiţă înainte de a o aprinde. Odinioară ţigările într-adevăr trebuiau afânate. Oamenii fumau Carpaţi fără filtru, Snagov ori Bucegi. Ţigările Bega sau Cişmigiu erau mai rare. Pe străzi mai retrase înflorea comerţul ilicit cu celebrele ţigări Kent, nume cu rezonanţă nobilă. Existau în ţară şi câteva zone cu plantaţii de tutun, poate mai există şi azi. Ţigările Carpaţi (munţii noştri aur poartă) erau de Bucureşti sau de Sfântul Gheorghe, încă o dată ceea ce e nobil sau sfânt se asociază cu viciul sau sacrificiul muritorilor de rând. Ca şi la ţigările Rothmans sau alte mărci, apare evident un blazon şi blazonul este apărat. Fumătorii nu sunt rasă nobilă şi protejată. Ei îşi consumă o parte din bani (şi desigur sănătatea) din diverse motive, nu are rost să le enumăr. Cineva mi-a spus odată că atunci când a fumat prima ţigară i-a plăcut aşa de mult încât nu s-a apucat de fumat. După mai mulţi ani acea persoană fuma, deci capitulase.

Sunt alţi fumători, printre care m-am numărat şi eu, care încearcă să evite anumite necazuri fumând. Este acel efect uşor narcotic al nicotinei şi al gesturilor stereotipe. Este şi teama că, odată abandonat fumatul, alţi demoni mai puternici pot ataca persoana respectivă. Niciodată nu am simţit decât neplăcere fumând, nu îi înţeleg pe cei care spun că e ceva plăcut şi poate ei nu mă înţeleg pe mine, mai ales fiindcă nu sunt masochistă. Şi eu consider deplin că adevărata plăcere e cea de a respira în voie, de a avea plămânii curaţi şi capabili de a inspira adânc. Celor care vor să lase de fumat, dar le e greu, le recomand să se gândească la preţul aerului curat şi plăcerea aceasta simplă de a respira normal, să meargă undeva la munte în Carpați cu adevărat şi să se bucure de acest dar lăsat de Dumnezeu. Cred că e mult mai simplu să te laşi de fumat în aerul curat de la ţară sau la munte. Respiraţia nu este doar un semn vital primordial, buna oxigenare permite şi redistribuirea energiei ”pozitive” a organismului, vindecarea mai rapidă a anumitor boli sau e chiar prima barieră de apărare antiinfecţioasă a organismului.

Citisem cărţi despre prima ţigară fumată pe ascuns. În srierile sale, Ionel Teodoreanu descrie savoarea tutunului și jocul unei tinere fete cu cerculețe de fum de țigară, ceea ce m-a impresionat în copilărie. Țigara apare și în poezii. Amintesc ce spunea Marin Sorescu în poezia Șah: Eu îmi aprind o țigară/ Și continui partida. Văzusem filme clasice cu bărbaţi şi femei fumând, ca expresie a conformismului şi apartenenţei la o clasă socială ori mai degrabă la o anumită epocă în care fumatul era încă elegant, ca la casa Chanel. Ascultasem cântece despre ţigări sau fumat. „Să fiu iarăşi puştiul rebel, fumând un chiştoc de Camel”. Acum vreo câţiva ani l-am văzut pe Hristos răstignit pe o cruce clădită din mucuri de ţigară într-o fotografie de artă contemporană pe internet. Simplu şi cuprinzător, o imagine care permite concluzii triste.

(2014)

ee0c9-smokers

Despre țigani

foto:  Cristina-Monica Moldoveanu, colibe de țigani iarna

Tabloul cu şatra cu corturi încă mai atârnă în casa noastră. Când a murit, unchiul meu a lăsat moştenire tabloul celălalt, cel cu ţiganca tânără cu sâni dezgoliţi, unei alte rude. În copilărie mi-era frică să mă uit la el. Femeia aceea tânără avea o privire sălbatică, care aluneca parcă peste pielea ei cafenie şi ieşea afară din ramă, ţintind vizitatorii. Adesea țigăncile au fost pictate ca fiind obraznice sau de o senzualitate șmecheră sau vinovată, poate ceva mai mult decît celelalte modele feminine.

Când eram copil poposeau adesea pe strada noastră caravane de şatră cu căruţe cu coviltir în boltă, aşa cum rar întâlneşti azi. Sau deloc. Bunica încerca în zadar să îi alunge din faţa porţii noastre. Uneori le dădea câte ceva de pomană, ca şi cum se temea de energiile ascunse în acele trupuri şi capete străine, rătăcitoare. Dar nu scăpam de ei. După mai mulţi ani, veneau ţigănci la cerşit din sat în sat, inclusiv la poarta noastră. Bunica parcă se temea şi parcă se simţea obligată să le dea ceva şi să le alunge. Aceste femei veneau cu linguri sau mături, încercând să facă schimburi avantajoase pentru ele. Nu era chiar cerşit, deşi valoarea obiectelor lor era mică, era un fel de troc. Existau graniţe între noi şi ei, niciodată trecute. Ţiganii sunt şi ei de mai multe neamuri, uneori nu se acceptă unii pe ceilalți, dar graniţele dintre noi și ei erau pentru oricare. Dar, copil fiind, simţeam o oarecare ipocrizie, de pildă în faptul că bunica, născută la începutul secolului douăzeci, încerca să mă înveţe să adopt o viziune sentimentală, dulceagă, încărcată de poezie nostalgică, legat de viaţa ţiganilor. Ceva similar cu poezia „La ţigănci” a lui Topârceanu, care era una dintre poeziile ei favorite. Această viziune este de fapt cea pe care unii oameni o au față de copii săraci sau oameni neputincioși în general, descriși sau pictați drăgălași, parcă uitînd de realitatea nevoilor crude.  Părinţii, ca şi mulţi alţii, după ani, erau fascinaţi (în aparență) de muzica din filmul „Şatra”. Apărea un fel de lanternă magică asupra realităţii, o realitate marcată adesea de sărăcie și lipsuri evidente.

Ţiganii de la oraş, ocupaţi cu micul lor comerţ ilicit, erau în anii optzeci de altă natură. Locuiam într-un apartament situat lângă o circă de miliţie, la etajul nouă. Chiar şi acolo, unde oricum traficul de autoturisme era mai rar, mă trezeam în miezul zilei în zgomotul neplăcut al surlelor şi trâmbiţelor care vesteau trecerea periodică a vreunui ţigan în lumea veşniciei. Dar începuseră să umble zvonuri în familie că aş fi fost un copil foarte precoce, deoarece, privind la mai puţin de doi ani pe fereastră, în poalele străbunicii, ascultam: „uite asta a doamnă, asta e ţigancă”. După mai multe clasificări de genul acesta, se spunea că eu aş fi întrebat: „da’ ce? Ţiganca nu e tot femeie?”.

În 2011 am mers împreună cu familia la piaţă într-un orăşel micuţ. Rătăcită pe străzi şi foarte amărâtă, am găsit-o acolo pe Floare, o ţigancă bătrână din satul bunicilor. Umbla zvonul că ar fi fost alungată de familie sau de ţiganii din sat. Biata femeie, aproape că a plâns când am dat cu toţii mâna cu ea şi i-am dat ceva de pomană. Lacrimile i se opreau în ridurile foarte adânci, ochii ei străluceau, vii pe chipul întunecat. Îmi aminteam de murele sălbatice acrișoare sau ciupercile delicioase de la pădure (bureţi sau gălbiori, urechiuşe galbene), pe care ţigăncile le aduceau în sat. Și de ţigăncile care împleteau coşuri de răchită contra cost, sau îmbrăcau în împletitură ulcioarele sătenilor. Sau de țiganii plătiţi cu ziua să ne ajute la muncă în câmp, care mâncau alături de noi la umbra vreunui măr pădureț pe hotar.

În anii 90 am reușit să surprind pe peliculă cîteva imagini frumoase cu țiganii corturari, fiind zi de târg. În altă vară le-am luat interviuri despre tradițiile și obiceiurile lor, ascultînd povești interesante despre deportarea lor în Transnistria și trecerea Bug-ului (veche denumire a Nistrului) și multele lor peripeții ulterioare din partea unei bătrâne, explicații ale obiceiului logodnei de mici a copiilor și prețului mireselor și nunții lor, ale portului caracteristic cu fuste roșii sau înflorate și năframă și pălării negre și chimir lat la bărbați. Vă invit și pe dvs. să priviți fotografiile.

Mă sinucid altădată

Ştiţi când m-am gândit prima oară să mă sinucid? Când priveam odată turnul catedralei din centrul Clujului. La nouăsprezece ani. Îndrăzneaţă construcţie, mă gândeam. Nu ştiam atunci nimic nici despre secolele în care se clădesc catedrale mari, nici despre îngerii de la Chartres ori lupta dusă de Gaudi. Şi chiar în acel moment un bărbat m-a privit drept în ochi, insistent, şi parcă cineva spunea să nu faci asta…în rest în viaţa mea niciodată nimeni nu părea să spună ceva. Era unul dintre acei bărbaţi interesanţi, despre care te întrebi dacă se plimbă ori dacă într-adevăr au vreo întâlnire cu o persoană interesantă. La fel ca bărbaţii singuri din parcuri care citesc ziarul sub copaci în floare. Ei de obicei poartă pălărie. Cel puţin azi pot spune că eu am fost mereu anostă şi nici un bărbat nu m-ar fi invitat într-un sangrila al lui cu pian demodat şi ceai aburind în ceşcuţe de sticlă. Atmosferă vintage peste iarba verde de acasă, cam aşa am fost eu. Ca un martini cu piper în loc de lămâie. Nu contează numai faptul că eram dintr-o familie săracă, mai contează şi faptul că îmi plăceau pălăriile şi proza lui Barbey d’Aurevilly. După ce am rătăcit prin Cluj căutând în zadar o intrare liberă la vreun concert de orgă, am intrat în librăria din centru şi mi-am cumpărat o biblie. Eram aşa fericită încât am lipit pe coperta interioară timbre cu madone de Rafael. După 30 de ani aproape, ele au lăsat o urmă stranie pe fila următoare, deși fila era groasă ( ele fiind lipite pe coperțile interioare ale Bibliei).

Când un sinucigaş nu mai vrea să îşi poarte crucea groparii bat clopotele, brutarii bat aluatul mai tare, mamele îşi bat copiii şi în general toţi, lume bună sau nebună, bat toba. E ştiut că unii au vorba că bat încă un cui în sicriu. Uneori viaţa chiar mi se părea închisă într-o cutie (imagine prea demodată pentru o minte competentă), dar încă transparentă. Un lemn străveziu, nu o cutie de sticlă. Nici cutie de iluzionist. Astfel că eu am ajuns să bat mereu în lemn, chiar şi după ce îmi spun rugăciunea la culcare. Nu m-am rugat pentru duşmanii mei fiindcă nu am crezut vreodată că am duşmani. Dar ce fraged amăruie era încă lumea când eu mai spuneam iartă-i Doamne că nu ştiu ce fac. E scris că îngerii nu ridică sinucigaşii la cer, eu îndrăznesc numai acum să fiu eretică să spun că nu e aşa. Uneori îi ridică, alteori nu. Depinde cât pământ a răbdat omul în spinarea lui. O cruce de lut cleios care creşte ca luna pe spatele unui elefant împovărat. Nu-i plâng oamenii pe sinucigaşi fiindcă nu se iartă pe ei înşişi. Şi mai îndrăznesc să spun: eppur non si muove. De ce oare Doamne au revoluţionat sistemul nostru solar amărât? Şi de la cine a luat arginţii Galilei?

Duceţi-mă la cinemateca din nou, să văd iar corabia Calypso şi aventurile bătrânului Cousteaud, să navighez iar cu corabia lui Onedin ori cu vreo altă arcă. Orice, dar nu Corabia nebunilor sau Titanicul. La teatru nu mai pot merge demult, fiindcă spiritul meu histrionic inhibat refuză să se autoaccepte. Şi dacă mor nu-mi lipiţi timbru pe frunte, nici măcar cu madonă.

(aprilie 2014) 

 

300px-Albrecht_Dürer_-_Praying_Hands,_1508_-_Google_Art_Project

Imagine: mîini în rugă, Albrecht Dürer