Hore

și iar mă plouă cu amintiri,
și cad toate peste mine,
se ridică de la glezne până la genunchi
căruța cu inima de lemn,
lumina de ceară aprinsă când cerul fulgeră și tună,
și chindeul înnodat deasupra cinei cea de taină,
praful vesel din uliță, cu miroznă de viței de lapte,
vara nesperat de frumoasă și exuberantă,
rafalele vântului zbuciumând răstoaca,

mă plouă și mai sus de genunchi, mi se lipesc de coapse
carul plin cu lemne de foc prin ceața toamnei,
și caii șargi înglodați în noroiul uliței,
cu gândul lor de cai obosiți la paiele așternute în grajd,
la becul slab precum ceaiul de tei roșiatic,
și căpriorii cu cuiburi de rândunică goale,
mă plouă peste mănușile aspre cu un singur deget,

și tot plouă până când se cerne la urdinișul morii
zăpada grea din iarna mătăsoasă,
și aprigă și chicotind în coșul casei ca un spiriduș,
lovindu-mă cu spata războiului din lemn
ca să se țeasă altă primăvară
când iarăși mă plouă deasupra brâului până la umeri
și dau din cap încuviințând să respir deasupra apei
încă o dată

pălăria de soare

mai simt uneori că devin țărancă adevărată
îi sînt datoare trupului meu care strigă
toate lucrurile din sat sînt cenușă subțire, amăruie
suflată în vînt
este iarbă rea în toată curtea
trec orele de-a valma, fără de rost
trec anii
eu plîng numai pe la chindie, cînd lumina
fuge de mine arămie cu solzi și aripi, eu nu sînt
decît o femeie îndrăgostită de copilăria ei,
m-am copilărit de-a binelea
sfoara traistei mă taie peste umăr și parcă e pîine caldă și grea,
și un ulcior gol pitit înăuntru
eu femeie moale și grasă, de mine fuge zîmbetul departe,
de mine singură pe drum în praf
cu pălăria de soare prinsă la gît,
cu urme de sudoare pe panglică
și umerii degeaba rotunzi, degeaba grei și rumeni,
o tîrîtură ca oricare alta care cîntă singură

Incognito

Îmi plac oamenii care preferă să ierte decît să uite,
oamenii care preferă să înțeleagă decît să știe.
Ei nu întreabă niciodată nimic, doar privesc lumea
cu jumătate de ochi și o ascultă cu jumătate de ureche
chiar dacă au murit demult. Viața lor e prea vie.

Printre ei erai și tu, incognito, cu ochelarii tăi de soare
cu lentile verde închis, model de damă.
Credeam că erai la fel cu ceilalți,
credeam că rămîne ceva în locul de unde pleci,
precum umbra de cerneală tipografică în jurul literelor,
după ce ediția se perimează și ajunge la anticar.
Credeam că după ce iubești o femeie rămîne ceva din tine în urmă.
Ca aburul deasupra hulubilor albi, doar a unora.

Credeam că, după ce părăsești o femeie,
și în tine rămîne ceva, cum ar fi boala bronzului
pe buzele de pe esplanada cu statui a îndrăgostiților,
lacrimile negre din ochii de marmură ai unui oraș
cu sîngele tulbure.

Mi-ai spus că nu are rost să păstrez pliculețul de ceai
după ce l-am scufundat o dată în apă clocotită. Cineva cînta
sonata Patetica pe corzile creierului meu.
În geantă mi-ai lăsat ochelarii de soare. Erai gol și cred că erai bărbat.

Umărul lui Siegfried

tulpanele cu damf de naftalină care închipuiau jupe fru-fru pe elastic, roz de vișină putredă ca de pe vremea coanei Chirița, cu dantelă neagră ca într-o casă de toleranță, ori gri imperial cu brizbrizuri albe, cădeau pe mine ca rochiile unei zîne cu trenă și decolteu, fiindcă nu mă lăsam pănă ce nu le încercam în oglindă pe toate cele din dulapul bunicii, asemenea cupelor moi ale bujorilor din grădină, pe care îi tăiam cu tijă lungă și îi scuturam de furnici.

cocoșatul de la Notre Dame și ochii violet ai lui Liz Taylor, profilul Gretei Grabo și ploaia molcom aburind geamul, televizorul alb negru cu purici și pisici aristocrate, timpul necopt cînd simțirea nu se putea rupe de rațiune și învățam în fiecare săptămînă alte două cîntece de la cenaclul Flacăra pe dinafară, cînd așteptam să încolțească în mine dorul de ploaie mare și purtam balonzaidul primit în dar cu doi ani înainte, scurt și strîns tare la mijloc cu cordon și fundă, în fața oglinzii infidele.

acea inimă largă de mamă, dăruindu-ne cu tot pieptul ei soarele proaspăt în zori, bătrîna care ne lasă să bîntuim printre lucruri care ne recheamă din sertare vechi, lucruri care ne momesc că vor să fie ale noastre, să le atingem sau să le mirosim printre flori nemuritoare, și noi, cei care știm că vor fi și alții după noi la fel, cei care cunoaștem prețul frumuseții și ascultăm Carmina Burana și credem că trăim o viață întreagă fiindcă fortuna imperatrix mundi est.

Semn de carte

Deschid o carte.
Desigur am mai citit-o,
chiar dacă urmele degetelor mele sunt așa de slabe,
încât peste cuvinte nu a rămas nicio pată
în afara amintirilor care mă lasă cu sufletul greu,
în afara dansului florilor care agonizează în plină lumină.

Când eram copil fusese o vreme a semnelor de carte
din ață ca de mătase lucioasă,
împletite atât de iscusit încât râvneai
să ai o carte în care să stea.
Toate bătrânele cuviincioase împleteau și dăruiau
semn după semn
să rămână între pagini deschise ca un fluture proaspăt
pentru mai târziu.

Chiar și acum
peste cuvintele mele nu e nicio pată
în afara luminii jucând în ochii bunicii
când împletea semnele ei de carte strălucitoare.

foto: Cristina-Monica Moldoveanu, amintire de la bunica

Haș

După toate că am îmbătrânit, că am pete şi am albit precum crengile de nuc decojite toamna, am început să uit și abecedarul. M-am trezit că nu mai ştiu să scriu litera H mare de mână. Cu toţii ştiţi că nu era uşor. Acasă ştiam literele mari din ziare, stăteam pe genunchii tatei, îl întrebam ce literă e asta şi el îmi răspundea, după care mă duceam să scriu cu colţul unei pietricele pe trotuar. Așa am învățat să citesc.

Doamna învăţătoare mă iubea, chiar dacă ştiam să citesc de la început. Încet-încet, cu pete sau fără, am învăţat să scriu cu adevărat – bastonaşe, linii, cercuri, mai târziu chiar litera H de la haine şi de la horă de la Humphrey Bogart şi de la ţara Houyhnhnm-ilor din călătoriile lui Gulliver. Am crescut şi eu ca oricare alt copil cu două haşuri în minte, cel din abecedar și cel din ziare. Dar îl scriam mereu pe acela mai simplu, aşa cum toţi învaţă de mici să își despartă colțul public de acela intim, până când motanul încălţat are botinele prea strâmte,
iar Pinocchio e doar un copil răutăcios.

646x404

(de cînd eram eu copil, s-au schimbat literele B, P, R. dar și O și Q parcă aveau colacul întreg, în 40 de ani e firesc să se schimbe și caligrafia) 

 

Întoarcere acasă

Dincolo de pomii din jurul casei era lumină mai multă, dar mie îmi ajungea soarele din ochii bunicii. Ea tăia cu cuţitul vîrful mai ascuțit al oului fiert și învîrteam împreună în miezul acela auriu și moale linguriţa de argint de la botezul tatei.

Erau prea puţini fluturi pentru cîte flori aducea pe masă bunica: unele brodate pe batiste, altele pe pălăriile mele, cusute cu mîinile ei moi ca gemul de caise, mirosind a mohair şi a liliac bătut rupt după ploaie, de culoarea desenelor din cărţile cu poveşti.

Din podul cu ferestre fără geam răzbătea zarvă de porumbei, cădea umbră peste umbră de aripi, porumbei nenumărați care plecau de acasă, ca o veșnică gîlceavă între anotimpuri.

Cu cît creșteam și mă apropiam de umerii ei, mai sus decât cutia de scrisori de la poartă, mai înaltă decât puiul de tei din stradă, cîte puţin plecam spre un loc mai străin, să culeg culoarea asfinţitului în coşul căptuşit cu staniol, unde bunica uitase cîteva minciunele uscate, pudrate cu zahăr.

castel

(desen: Cristina-Monica Moldoveanu)

Acum 30 de ani…

În secolul 17 al vieţii mele, adică între 16 şi 17 ani, obișnuiam să citesc din operele diverșilor autori mai cunoscuți cel puțin câte două cărți. Uneori, dar rar, citeam cărți recomandate de alții, de pildă călătoream cu Michel Butor în trenul renunţării sale, mă înfioram de furtuna dulce din Fructele pământului cu sufletul disecat asemenea novicelui Nathanael la o răscruce de vânturi ameţitoare, care lasă porţile larg deschise sau le smulg din ţâţâni. Mă îngrozeam de adevărurile abia ghicite din Numele trandafirului. Credeam, împreună cu Simone de Beauvoir, că timpul nu curge cu adevărat şi viitorul este tot ceea ce există în mod infinit, încercam să descifrez de ce Conchis din Magicianul crede că numai misterul conferă energie celui care caută un răspuns, în timp ce calea către adevăr rezecă din om o sursă importantă de energie.

Importantă era călătoria, nu imaginile derulate pe retină. Important era că lucrurile se metamorfozau, prindeau aripi şi dobândeau sensuri palpabile, ca o eşarfă de mohair fin sau doar urma senzaţiei de căldură lăsată de acuarelele lui Kandinsky. Îmi prelungeam bucuria de a mă ascunde printre pădurile lui Sisley sau trăiam răul de mare din pictura lui Aivazovsky, cerurile în flăcări şi rotocolul de fum gros al înfrângerilor din imemoriale bătălii maritime. Priveam tablourile lui Vermeer din primul meu album de artă, cumpărat la librăria de pe strada mea. Şi apoi mă gândeam din nou la modul în care simbolic sexul pruncului din finalul celor ”o sută de ani de singurătate” este hiperinflat, ca o confirmare a legii compensaţiei, ca un nou Big Bang al universului în faşă, după ce legea extensiei în vid a acaparat realitatea în mod prozaic. Mergeam cu trenul vreo 300 de kilometri până în satul bunicilor din inima României, dar nu citeam niciodată în tren. Nu înţelegeam cum pot unii citi în tren, fără să simtă presiunea asupra aparatului vestibular din urechea internă. Pe cei mai mulţi autori români mai cunoscuţi îi citisem în primii ani ai adolescenţei – Rebreanu, Sadoveanu, Slavici, Călinescu, Marin Preda, Camil Petrescu, ș.a. Ascultam sunetul strident al ”glasului roţilor de tren” la megafoanele din diferite gări şi mă bucuram că, spre deosebire de drumul pe şosea, trenul lasă mai multe priveliști în coada ochilor, cum ar fi micile gospodării nenorocoase şi cenuşii de lângă calea ferată, unde poate locuiau şi copii minune ca în filmul Călăuza al lui Tarkovsky, sau oameni care se obişnuiseră să doarmă cu trenul zdruncinându-li-se patul, cu cântatul cocoşului şi guiţatul porcului amestecate cu zgura şi mirosul de fier încins şi cu fluierul locomotivei.

388px-Johannes_Vermeer_-_Gezicht_op_huizen_in_Delft,_bekend_als_'Het_straatje'_-_Google_Art_Project

(Johannes Vermeer – Străduța, tabloul meu preferat )

În secolul 17 al vieţii mele citeam Sonata Kreutzer în franceză şi vizionam adaptarea ei cinematografică în URSS. Citeam antologii de poezie. Îmi aminteam un film (polonez sau ceh parcă), o parodie poate după Romeo şi Julieta, în care un cuplu de adolescenţi se sinucide în forma unei nunţi fericite, singuri între florile câmpului. Mă întrebam dacă ei erau sau nu înţelepţi. Citeam Romeo și Julieta în traducere. Mă revoltam încă împotriva ideii de moarte, atât de uzitată în creaţiile artistice. Mă mângâiam cu cinismul şi ironia lui Aldous Huxley, care răspundea nevoii mele fragede de autoanaliză şi critică, singurei mele revolte adolescentine. Îmi legănam sufletul printre ierburile uscate şi asceza estetică din La răsărit de Eden. Încercam să înţeleg de ce Malraux spunea că arta e acel ceva prin care formele devin stil. Mă extaziam de citate pe care încă nu le înțelegeam, precum cel al lui Paul Valéry : „Nous autres, civilisations, nous savons maintenant que nous sommes mortelles.”. Artiştii sunt o categorie de indivizi care încearcă imposibilul: să trăiască ei înșiși şi să lase opera lor să respire prin alții. Fie că este ficțiune, fie că e semibiografie, opera litarară este un paradox, fiindcă folosește cuvîntul ca materie primă. Deci ideea însăși, cea mai banală – adică cea exprimată prin cuvinte – care modelează altă idee, la un nivel metalingvistic. Visele din tinerețe se întorc precum umbrele dintr-un ceas solar în anii maturităţii artistice, dar numai eul juvenil are capacitatea de a le uita, pentru a le sădi într-un sol mai fertil.

(foto de sus: Cristina-Monica Moldoveanu – un raft din biblioteca mea actuală)

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

(foto: Cristina-Monica Moldoveanu – ulița din sat, lumină de vecernie)

Portretul unei călătoare

Scrumiera mătuşii P, soră mai mică a bunicii, era argintată ca şi oglinda veche aşezată pe raftul de sub fereastră; era o scrumieră cu o pescăriţă îmbrăcată sumar care trăgea năvodul de chiştoace şi scrum cu braţele şi, cine ştie, poate vreun peştişor de aur urma să apară pentru cele trei dorinţe esenţiale în viaţa oricui.

Mătuşa P s-a lăsat de fumat la timp. Oricum fuma ţigări Cişmigiu şi altele mai fine. Dar a fost toată viaţa o femeie săracă, precum marea majoritate a rudelor mele. Apoi a trecut prin transformări ale bătrîneții femeii singure la oraş: negii mari, de culoare brun închis, s-au decolorat, părul de pe pulpe i-a căzut, iar cel din cap a devenit alb curat cu tentă albastru-violet de la violetul de genţiană de nelipsit, unghiile i s-au curbat şi îngroşat, deşi ea încă mai folosea trusa de manichiură preţioasă cu dibăcie, fiindcă în definitiv mătuşa nu uitase modul de viaţă adoptat în salonul de coafură unde lucrase. Către deceniul zece al vieţii sale, ea şi-a pierdut treptat simţul văzului, dar era capabilă să se spele sub duş singură, chiar şi după ce n-a mai ieşit din camera ei construită cu 6 pereţi în loc de 4, în ultimii ei ani de viaţă.

Lumea, care se învârtea în jurul casei mătuşii precum se învârte un glob pământesc de jucărie, s-a schimbat şi ea meridian după meridian. În anii 60 i-a murit al treilea soţ, lăsând-o cu grija a trei bătrâni. Soţul fusese din spiţa ruşilor albi, sărăciţi şi refugiaţi cu mijloace financiare modeste în România. Printr-o coincidenţă oarecare, fratele mătuşii era un alt fel de aventurier, fost lucrător în construcţii şi călător prin ţări arabe unde se fotografiase pe cămilă în chip de beduin și petrecuse mai mulţi ani într-un lagăr rusesc în sau după al doilea Război Mondial, ceea ce i-a conferit dreptul la pensie de veteran. Mătuşa P călătorise şi ea în tinereţe în lumea largă, în calitate de obscură balerină-dansatoare de estradă, împreună cu o prietenă. În afară de salonul de coafură, mai lucrase într-un birou ca funcţionară. În anii 70 firul de troleibuz era tras chiar pe sub dormitorul mătuşii, apoi l-au desfiinţat. În anii 80 mătuşa mergea des prin oraş pe la toate rudele, ba chiar şi în zona suburbană, ca să ia aer şi să îşi întindă picioarele încă frumoase pe un şezlong, la soare. Îi plăceau mult verdeţurile de tot felul, ca să îşi împrospăteze sângele după cum spunea ea. Era o amfitrioană perfectă pentru rudele mai tinere care se adunau în jurul mesei ei rotunde şi mici pentru celebrul joc de as de pică mizând pe bănuți vechi de 5, 15 şi 25 de bani. Începuse să brodeze şi să decoreze perne, cu măiestrie incredibilă pentru o mână de novice. În anii 90, mătuşa, în vârstă de aproape 80 de ani, a luat cu oarecare teamă avionul pentru un sejur peste ocean la nunta unei nepoate de la o soră. Era mereu aceeaşi doamnă cu ţinută impecabilă şi capul mic cu părul permanent şi buzele rujate roz peste un trup subţire, din ce în ce mai fragil. În acei ani casa mătuşii era învecinată cu clădirea Guvernului, iar la parter se înfiinţaseră chioşcuri de mărunţişuri. Numai pozele în ramă ale mătuşii erau aceleaşi: soţul, surorile şi fraţii, rudele de departe.

O vizitam şi eu din când în când şi ea glumea că este decana de vârstă a familiei. Mai am şi acum câteva cărţi vechi primite de la ea. În tinereţe îi plăceau bârfele despre celebrităţi din revista Paris Match și romanele despre nobilimea secolului douăzeci, la bătrâneţe asculta mereu radioul aşezat pe noptieră. Înainte să moară sintetiza înţelepciunea vieţii în câteva cuvinte :”Mai bine este la parter decât la subsol, eu aşa cred, şi cât ţi-a dat domnul viaţă, trebuie să o trăieşti”. Această femeie învăluită într-un parfum de mister era în realitate simplă ca un borcan cu murături gustoase. Păstra aroma vremurilor trecute fiindcă era condimentată cu ierburi rezistente şi deschisă în faţa schimbărilor. Mi-a dăruit cîteva obiecte înainte să moară, dar mai păstrez doar serviciul ei simplu, românesc şi ieftin, de cafea. Da, îi plăcea cafeaua şi a murit de Anul Nou, la 92 de ani, probabil în urma agravării unui anevrism de aortă şi altor metehne ale bătrâneţii. Fiindcă scara către apartamentul ei, pe care ea nu mai putea coborî de mult timp, era răsucită la maximum, au coborât mai întâi sicriul şi apoi pe ea într-o pătură. M-am gândit că exact aşa i-a fost viaţa: răsucită ca iedera în jurul unor bărbaţi, răsucită, dar fragilă, pe cărările întortocheate şi misterioase ale vieţii, unde nu toţi dorm între patru pereţi. În cimitir începuse să ningă mărunt și liniștit. La finalul călătoriei mătuşa oferea încă o dată dovada proverbialei sale capacităţi de adaptare.

Cele povestite de mine în rândurile de mai sus sunt doar parţial adevărate (dar foarte aproape de adevăr), fiindcă nu mi-am notat în jurnal datele şi faptele exacte despre mătuşa P. Rămân poveştile ei despre aventuri cu bărbaţi necunoscuţi ale căror avansuri le-a respins şi amintirea pozelor ei din tinereţe cu rochiţă albă, imitând costumul adevăratelor balerine.

15396890165_c884d54101_z

(foto: Cristina-Monica Moldoveanu, mătușa P la 92 de ani)

Ceară de august

Clipa de lumină e suspendată ca stropii de miere fierbinte şi topeşte blând ceara amintirii. O dimineaţă palidă stinge stelele peste casa în care am crescut. Pe uliţa albă şi strălucitoare urma căruţelor leagă pământul uscat într-o crustă subţire pe care o sfărâm şi astăzi în joacă. Prin umbrela rotitoare a norilor razele răzbat distilate şi coagulate fin. Apa râului, frâu înnodat sub poala satului, scapără în soare, bolboroseşte, cântă prin zurgălăi scăpărători şi vii tot timpul anului.

Gospodăria dintre dealuri adoarme treptat ca un ceasornic înțepenind în zăpezi veşnice. Încă mai privesc carele încărcate urmând drumuri de odinoară. Oamenii s-au pierdut către alte locuri, acum roţile care au mai rămas se învârt tot mai aproape de maluri şi de sat. Zidurile groase au ţesut între ele povestea vieţilor trecute, zbuciumul omului între roadele pământului şi rânduiala din casă şi din curte.

Umbrele se cern, prelungi şi moi în jarul roşiatic al soarelui la asfinţit. Dincolo de coama dealului oamenii adună fânul într-o ultimă după-amiază aurie de august. După ce căruţa va pleca, timpul va creşte aici în valuri de iarbă neîmblânzită şi zăpezi ce vor împovăra crengile arbuştilor din vale. Anii se vor topi ca ninsorile tăcute, amestecaţi cu apa râului, roţile scârţâind, nechezatul cailor şi umbra braţelor care mânuiau furca sau coasa în trecut. Pe brazdă am semănat cu mâna mea de copil, copil care împletea cununițe din spice de iarbă şi alerga după fluturii maronii-albaştri pe câmpul nedesţelenit de odinioară. Azi am cules într-un sfeşnic de taină şi voi arde lumina doar când vor fi nori.

Recoltele curg încet pe drumul spre casă, se întorc ca într-o cochilie. Pentru ultima oară las în urmă calul şi căruţa îmbătrânite, merg singură pe poteca dintre ierburile înalte, ascult pămîntul cu tălpile desculţe. Încă o dată bătrânul cosaş îmi dă bineţe şi mă întreabă de unde vin. Acum sunt doar o lacrimă caldă, o clipă amară topită în soarele ce apune. Cărări în soare nu voi găsi niciodată. Culorile vii ce-au rămas pe pământ se macină ca nişte rotiţe tăcute în acelaşi ceasornic ce va înceta să bată printre dealuri. Ceremonios şi tăcut, satul aşteaptă să alunec şi eu în somn printre stele limpezi, visând uneori la primăvăra vieţilor de departe, din timpul ce va fi cândva altă poveste.

15439111195_a0c0050018_o

(bunicul meu în anii 80)