Ninsorile

Ninsoarea de din sus cădea ca o căldură,
blîndețe, cristal pur, părea o frumoasă fecioară cu plete negre,
înșelătoare, cu buzele asprite de focul iernii,
cu degetele lipite de sobele în care arde lemnul de brad.

Ninsoarea de din jos era vifor rece, cu părul despletit, fecioară
fără noroc, răsfățată știmă, șuier și fluier de os, ninsoare rece
în miezul unei veri fierbinți, cu copacii prea înalți,
crescuți din sînii ei storși, cu aprigile iubiri
în caruselul soarelui, fugă peste mări și țări
în ținutul cerbilor carpatini, dincolo de vești și povești.

Adesea eram femeie, adesea altcineva era bărbat.
Pe degete îmi juca rochița rîndunicii și voalul greu al florilor de mai.
Cînd a început să ningă azi-vară mai știam încă să plîng.

Zefir

Așa precum ai lua amprenta unei măști mortuare, întru nemurire,
cerul primăverii iubește femeia și îi copiază trupul în mulaje:
din ochi cresc ouă în lăuntrul păsărilor, din unghii ies la lumină petale,
din degete penele aripilor, din păr toată suflarea ierbii de pe miriște.

În interiorul femeii lucrurile sînt calde și,
prin nări și sîni, ea transpiră nuanțe de verde fraged;
în lumea ei luna învolburează apa sîngelui ei,
și moare odată cu marea care vine înapoi în estuare,
În lumea aceasta mică a pămîntului învelit de pielea ei.

Cu mîna dreaptă ea deschide ecluzele și cu stînga vindecă de frig
straturile de trandafiri din lumea întreagă.
Pentru bărbat, ea culege izmă sălbatică și indrușaim, să poată intra
amîndoi mirosind frumos în locul de unde începe cîntecul.

Iar eu, cu inima mea de femeie, sînt copia altor primăveri,
coapsă după coapsă, umăr după umăr.