Ceasul care merge pe dos

Nu de mult mă gîndeam că, chiar dacă nu sîntem Salvador Dali, putem presupune că doar prin convenție ceasurile noastre merg în sens orar sau antitrigonometric. Pămîntul se învîrte de la vest la est, deci în sens antiorar prin convenție. Mă gîndeam în mod firesc că e posibil să fi existat și ceasuri care mergeau invers, nu văd ce impediment ar fi.

Apoi am descoperit că Botticelli a pictat un ceas cu ore italice și cu rotire în sens antiorar în tabloul Sfîntul Augustin studiind, care este o frescă din Biserica tuturor sfinților din Florența, biserică ce fusese a familiei Vespucci (întîmplător și ea legată de descoperiri georgrafice ce rotunjesc Pămîntul și convențiile legate de timp), lucrare care e complementară cu o pictură a lui Ghirlandaio cu Sfîntul Ironim (?) sau Sfîntul Girolamo (probabil Ieronim, deduc eu) în camera de studiu. Cele două picturi parcă reprezintă un dialog peste timp între cei doi sfinți care ocupă aceași încăpere sau încăperi vecine sau similare și comunică spiritual unul cu altul, ei fiind totodată părinți ai bisericii (alături de ei mai era Sfîntul Ambrosie din Milano și papa Gregor I).  E posibil ca ei 4 să fie în colțurile ceasului din Florența, dacă nu cumva cei 4 evangheliști sau poate altceva, aștept eventual părerea dvs. E interesant de înțeles și contextul descoperirilor geografice din epoca aceea tulburată, descoperiri la care a participat și familia Vespucci. Am observat ceasul întîmplător privind o copie a tabloului lui Botticelli într-un album al meu (din colecțiile Cotidianul), apoi am căutat pe internet și am găsit acest alt ceas, care reprezintă ceasul din Domul din Florența, unul dintre cele mai vechi ceasuri mecanice funcționale. Ora 24 era ora apusului soarelui, ceea ce mi se pare cît se poate de logic.

Ceasul din Domul din Florența

 

(A)duse de nas

În pictură, de-a lungul secolelor, nasul omenesc a avut o evoluție normală. A fost victima naivităților și convențiilor felurite, a lipsei de perspectivă, a manierismului, a școlilor diferite și a fost ”tras” cu totul de curente de pictură. Este cunoscut faptul că, îmbătrînind, nasul crește în lungime și urechile de asemenea. Odată cu vîrsta, trăsăturile se adîncesc, țesuturile își pierd proprietățile elastice, apar riduri, etc. Nasul apare evidențiat. Mulți pictori au schițat desene sau picturi ale bătrînilor cu nasuri evident hipertrofiate sau care ies în evidență datorită vîrstei și, de asemena, portretele tinerilor arată clar că nasul este pictat cosmetizat sau iese puțin în evidență față de restul trăsăturilor. Poate vă amintiți de moda prezentării viitoarei logodnice înaintea nunții printr-un portret. Este de notat că nasul fin și lung este caracteristic clasei sociale dominante, în timp ce cerșetorii, țăranii, oamenii săraci, ș.a. sînt în general recunoscuți în picturi prin forma borcănată sau grosieră a nasului. Mai jos, cîteva picturi în care nasul are o formă mai aparte sau o importanță mai mare pentru privitor și pentru întreaga compoziție.

În primul exemplu – schița lui Leonardo da Vinci, capetele tînărului și bătrînului par a reprezenta după forma nasului civilizația romană privind către civilizația greacă (mai degrabă) reprezentată de tînăr (efeb). De ce nu invers? Dacă greșesc mă puteți corecta, nu sînt antropologist și în ce privește forma nasurilor am puțină experiență. Oricum am menționat numai ceea ce mi s-a părut cert. (Simbolic, ar însemna că la bătrînețe omul privește spre trecutul său, își vede trecutul reprezentat de noile mode și de tineri. ) Dar Leonardo da Vinci, un renascentist, a executat această sanguină în jurul anului 1495. Renașterea în artă readuce în prim plan modelul antichității grecești.

În ce privește tabloul lui Peter Brueghel cel Bătrîn, detaliul care surprinde, în afara nasurilor caracteristice ale schilozilor, sînt cozile probabil de vulpe care ne duc cu gîndul la disprețul acordat acestei categorii sociale, la ridiculizarea la care erau supuși ei în orice societate. Eu m-am gîndit și la mirosul caracteristic, marcă a ostracizării și indicator precis al apartenenței lor sociale. Viața lor era ca o pradă pentru ”vînătorii” înstăriți.

Legat de detaliile celebrei picturi Mîncătorii de cartofi de Vincent van Gogh, nu insist prea mult, dar și în acest caz nasurile personajelor le conferă caracteristici tipice. De asemenea, acel abur de sub lampă ne duce cu gîndul la mirosul de gaz/ulei de lampă amestecat cu aburul cartofilor și cu cel al ceaiului. Organele olfactive se adaptează mediului în care funcționează.

În tabloul lui Georges de La Tour, nasul țigăncii ghicitoare, în acord cu privirea ei tîmpă, sugerează mai degrabă naivitate și ramolisment intelectual și mai puțin viclenie, ceea ce este întărit de faptul că spectatorii din jurul protagoniștilor profită de ocazie pentru a subtiliza obiectele de preț ale clientului.

În binecunoscuta pictură a unui bunic cu nepotul său de Domenico Ghirlandaio, îmi atrage atenția nu doar blazonul anatomic evident – protuberanța de pe nas a bătrînului, posibil o boală dobîndită, nu înnăscută sau transmisibilă urmașilor – ci și faptul că ea este în armonie cu peisajul zărit pe fereastră, tipic renascentist, ușor ireal și fantasmagoric. Aceste aspecte sînt contrabalansate de căldura, gingășia, suavitatea scenei de intimitate dintre copil și bătrîn. Copilul nu simte repulsie, ci lumina iubirii bunicului său, revărsată în privire și surîs.

Un caz aparte este Madona cu gîtul lung a lui Parmigianino, care poate isca bănuiala că are o condiție genetică morbidă numită sindromul Marfan. Dar și restul personajelor din pictură au aceeași denaturare a proporțiilor. Mai mult decît atît, coloana albă înaltă din dreapta accentuează rolul madonei și această elongare elegantă, delicată, ca pe un fel de aspirație spre înalt a pictorului manierist, exprimată și de figura omenească mică în costum antic, care pare a derula planul unui arhitect.  Nasul madonei de asemenea, alături de cel al copilei-înger din dreapta ei, este cel mai frumos nas subțire și lung pe care l-am văzut vreodată (dacă trec cu vederea muza adormită a lui Brâncuși):

Parmigianino_-_Madonna_dal_collo_lungo_-_Google_Art_Project

În final, menționez și faptul că Rembrandt a realizat mai multe portrete ale Isabellei Brant, prima lui soție, în care nasul ei mai deosebit apare bine evidențiat, după cum vedeți și în portretul ce urmează. În dreapta sînt eu în urmă cu 8 ani, cînd aveam 38 de ani, dar portretul este cosmetizat – se pot vedea trăsătruile mele aidoma, dar lipsa accentuării nasului, a sprîncenelor și lipsa ridurilor mă întineresc cu 10 -15 ani. Ușoara asemănare a mea cu portretul lui Rembrandt – rădăcina părului, culoarea buzelor, privirea de jos în sus și alte mici detalii – a fost întîmplătoare, portretul l-am descoperit ulterior.

Test de cultură generală – fructul în pictură

Puteți încerca aceste test, care conține cîteva din picturile pe care le-am admirat sau care mi-au atras atenția de-a lungul anilor. Alegeți un singur răspuns, autorul picturii alăturate întrebării  :

1.
Madonna_della_Melagrana_(Botticelli)
By Nanae, Livioandronico2013 [CC BY-SA 4.0], via Wikimedia Commons

a. Giovanni Bellini
b. Domenico Ghirlandaio
c. Sandro Botticelli
d. Piero della Francesca

2.
Fra_Filippo_Lippi_-_Madonna_with_the_Child_and_Scenes_from_the_Life_of_St_Anne_-_WGA13236

a. Fra Angelico
b. Paolo Uccello
c. Leonardo da Vinci
d. Fra Fillipo Lippi

3.
1024px-Albrecht_Dürer_-_Virgin_and_child_with_a_pear_-_Google_Art_Project

a. Rafael
b. Albrecht Dürer
c. Michelangelo Buonarroti
d. Hans Holbein cel Bătrîn

4.
Caravaggio_-_Bacco_adolescente_-_Google_Art_Project

a. Michelangelo Merisi da Caravaggio
b. Henrick Terbrugghen
c. Paolo Veronese
d.  Georges de La Tour

5.
The Virgin and Child with a Bunch of Grape

a. Albrecht Dürer
b. Matthias Grünewald
c. Albrecht Altdorfer
d. Lucas Cranach cel Bătrîn

6.
Bartolomé_Esteban_Perez_Murillo_-_Trauben-_und_Melonenesser
a. Le Nain
b. Jusepe de Ribera
c. Bartolomé Esteban Murillo
d. Francisco de Zurbarán

7.
Paul_Gauguin_126
a. Vincent van Gogh
b. Henri Matisse
c. Paul Gauguin
d. Paul Cézanne

8.

a. Pablo Picasso
b. Paul Cézanne
c. Georges Braque
d. Juan Gris

9.
1024px-Peter_Paul_Rubens_115
a. Claude Lorrain
b. Sir Anthony van Dyck
c. Peter Paul Rubens
d. Jacob Jordaens

10.

a. Giorgio de Chirico
b. René Magritte
c. Max Ernst
d. Salvador Dalí

 

Răspunsurile.

Frumoasele sfinte ale lui Francisco de Zurbarán

Cu mulți ani în urmă, am descoperit lumea celor sfinte, așa cum le portretizează pictorul spaniol Francisco de Zurbarán în secolul 17. Folosind tehnica clar-obscurului, pictorul descrie viața sfintelor prin chipuri de femei frumoase proiectate pe fundaluri simple ca pe o scenă și însoțite de simboluri ale martiriului lor, adesea morbide, sau de însemne ale mijlocirii sacre pe care ele o realizează. Aceste tinere femei par mai degrabă doamne din familii înstărite, cu portul mîndru și bogat, cu rochii țesute din materiale grele și adesea decorate minuțios, și nu au, în opinia mea, o aură de sacralitate, au doar gesturi hieratice prin care indică simbolul religios.

sursa

În ordinea în care apar, numeroate pe coloane, de sus în jos:

  1. Sfînta Agueda
  2. Sfînta Elizabeta a Portugaliei
  3. Sfînta Apolonia
  4. Sfînta Lucia
  5. Sfînta Lucia
  6. Sfînta Rufina
  7. Sfînta Engracia
  8. Sfînta Casilda
  9. Sfînta Eufemia
  10. Sfînta Margareta
  11. Sfînta Rufina
  12. Sfînta Dorotea
  13. Sfînta Dorotea
  14. Sfînta Isabela de Turingia
  15. Sfînta Ursula
  16. Sfînta Marina

Similitudini

Orice om educat și rațional știe că în această lume largă toate lucrurile se leagă între ele prin mare voia lui Dumnezeu. În seara aceasta m-am amuzat să descopăr diverse asemuiri în casa mea, lucru pe care îl voi continua în viitor și pe care vi-l recomand și dvs. ca exercițiu logic și de imaginație.

Iată mai jos fotografia unui micuț vas de ceramică cumpărat de mine cu cîțiva ani în urmă pentru flori cu tija foarte scurtă. Privindu-l, mi-am amintit de interesul lui Picasso pentru ceramică și de pictura lui din 1922, Mama și copilul – veți observa similitudine între culori și funcțiile motivelor florale decorative din tablou, pe dreapta și de pe vaza mea mică:

Apoi, fiindcă tot este moda imaginilor selfie, mi-am făcut o poză în oglinda din baie, care a ieșit ca orice altă poză similară cu cameră foto compactă point and click. Bineînțeles mi-am amintit de evantaiele din epoca victoriană și de mai demult și mesajul lor nonverbal, simbolic. Se spune că dacă doamna își acoperea obrazul drept cu evantaiul, atunci răspunsul indirect era ”Da”. Taboul de mai jos aparține pictorului Alexander Roslin,  a fost pictat în 1768 și se numește Doamna cu văl (soția artistului). Întîmplător, această pictură a fost aleasă Pictura zilei pe 9 martie anul curent în Wikipedia în limba engleză. Poza mea am făcut-o ieri, pe 10, înainte să descopăr tabloul azi. (acum a trecut de miezul nopții!)

sursa foto

Presupun că dvs. ați observat deja că fotografia mea, fiind poză în oglindă, era cu mîna dreaptă, deci eu tot obrazul drept îl aveam acoperit. Mulțumesc pentru lectură. Și…fiți atenți în analiza autoportretelor pictorilor în oglindă. Oare cum pictau ei? Oare inversau mîinile sau pensula? Oare astfel trăsăturile lor apăreau altfel (ochiul drept era stîngul ș.a.m.d.)? Aceste picturi trebuie analizate cu atenție. Iată frumosul autoportret al lui Luchian.

Luchian_-_Un_zugrav

Ștefan Luchian, Un zugrav (autoportret)

sursa foto

Un pictor celebru pentru autoportretele sale e și Van Gogh, în afară de Rembrandt. În pictura de mai jos el apare cu urechea bandajată, dar era de fapt urechea stîngă, acest autoportret fiind în oglindă:

Van Gogh 1

(Vincent van Gogh, Autoportret cu ureche bandajată, 1889)

sursa foto

Mă reîntorc la similitudini. În camera mea de zi am o plantă  Howea forsteriana, numită și palmierul doamnei sau palmier Kentia, care se dezvoltă din 2003 sau 2004 în casa mea. Acest lucru mă duce cu gîndul la simbolismul ramului de palmier, din antichitate și preluat de era creștină – care a reprezentat victorie, pace, viață eternă. De Florii, la noi în țară crenguțele de palmieri au fost înlocuite cu autohtonele ramuri fragede de salcie, mai potrivite pentru clima de aici. Ramul de palmier  a fost asociat cu diverși sfinți martiri, cum ar fi și sfînta Lucia, care se comemorează în ziua de 13 decembrie și la catolici și la ortodocși. Întîmplător mama mea poartă numele Lucia și am o fotografie mai veche cu ea din 2007, întîmplător chiar lîngă palmierul meu de apartament, iar ea poartă ochelari fumurii. Sfînta fecioară muceniță Lucia din Siracuza este considerată a fi protectoarea orbilor și  a celor cu afecțiuni ale vederii. Numele Lucia amintește și el de cuvîntul lumină. În dreapta palmierul meu azi. Așa mai știu și eu cum trec anii!

 

(foto: Cristina-Monica Moldoveanu)

 

 

Viziune asupra artei

Spre deosebire de alte matrici care depozitează informaţia, arta nu transmite ceva. Se vorbeşte desigur despre limbaj artistic şi crearea de simboluri de natură artistică. Faptul că arta are un caracter simbolic este evident. Însă ceea ce ea criptează ca atare în mesajul artistic nu capătă semnificaţie prin corespondenţă la nivelul receptorului. Arta nu vehiculează conţinut, ci formă. Ea îşi propune să delimiteze o arie existenţială în care publicul trăieşte, percepe, contribuie la naşterea informaţiei artistice drept corespondenţă între semnificant şi semnificat, în funcţie de caracteristici psihosociale tranzitorii, individuale sau de grup şi de necesitatea de evoluţie intrinsecă oricărui spaţiu sociocultural. Orice cultură trăieşte prin transpunerea trecutului în prezent, formele sale alcătuiesc ziduri îngropate de-a lungul veacurilor, de la cele străvechi până la contemporaneitate, ca o cetate a gândirii în care nimic nu se pierde şi totul se reciclează.

Am spus că arta nu transmite, voi încerca să exemplific. O foaie de hârtie pe care e desenată o problemă de geometrie, împreună cu rezolvarea sau demonstraţia adiacentă, este un mesaj cu pretenţii de universalitate, care transmite mai mult decât un mesaj artistic. Matematicianul oferă celui care percepe mesajul, (cu condiţia cunoaşterii unor simboluri logice particulare), o formă care circumscrie o anumită structură cognitivă, respectiv o anumită ordine de stimulare şi funcţionare sinergică a creierului receptorului. Posibil ca mecanismele intime neuropsihice de procesare a informaţiei să nu aibă absolut aceeaşi organizare morfofuncţională pentru toţi oamenii. Dar ceea ce este cert e că acel mesaj matematic se oglindeşte ca atare în universul receptorului, creează o punte prin care acelaşi mesaj este criptat şi transmis. Poate din această cauză unii gânditori apropie limbajul matematic de acela muzical, prin faptul că ele au drept numitor comun vibraţia simultană a transmisiei şi recepţiei, în mod analog.

Dacă vom lua prin antiteză ca exemplu un poem, atunci lucrurile devin mai clare. Poetul american Archibald MacLeish enunţă: „ A poem should not mean but be.” Adică un poem nu trebuie să semnifice ceva, să definească sau să explice, el trebuie să existe, să fiinţeze, să trăiască. Şi viaţa poemului şi viaţa oricărui produs artistic în general există şi se perpetuează prin forma sa. Chiar și forma, nu doar conținutul în veșnică schimbare,  suferă în timp un proces de translaţie în evoluţia culturală a societăţii. Mai simplu spus: arta în general, nu doar arta abstractă, abstractizează în sens psihologic, această operaţie a gândirii stă la baza creaţiei artistice. Artistul face abstracţie de, elimină surplusul, creează simbolul prin transpunerea unui anumit conţinut afectiv-motivaţional şi de gândire. Artistul simplifică pentru a detaila într-o altă dimensiune. De aceea unor poeţi precum Prévert li se impută calitatea de a scrie prea explicit, de a trasmite prea evident, prea clar mesajul cu nuanţe populiste în dauna formei artistice. Cu acuzaţiile aduse lui Prévert nu sunt de acord, eu cred că poezia lui e vie şi trăieşte pe diverse planuri de conştiinţă sau niveluri diferite de cunoaştere ale cititorilor, aşa cum reuşeşte orice poezie adevărată.

Prin contrast cu arta, filozofia, în măsura în care foloseşte limbajul logicii de orice fel, îşi propune o transmitere reală a unui mesaj, dar într-o manieră holistică, ceea ce este doar o ipoteză de cunoaştere în esenţă, fiindcă e dificil de imaginat că un emiţător al mesajului poate să mute întreg universul dintr-un creier în altul. Filozofia rămâne deschisă şi incompletă la nivel de semnificaţie, mesajul se prelungeşte indefinit prin argumentări ulterioare, ca o transmisie din aproape în aproape. Consider că limbajul logicii, oricare ar fi formele sau simbolurile pe care le foloseşte, este ca un fel de alfabet. Simbolurile logicii concentrează întreaga realitate. Cele artistice doar o schiţează. A spune „logică abstractă” este un oximoron fiindcă logica, spre deosebire de artă, realizează corespondenţe directe şi nu face abstracţie ad litteram de nimic. Abstractizarea în logică e un gen comprehensiv de abstractizare. Iar a spune „logică simbolică” e un pleonasm. La fel şi mesajul filozofic bazat pe logică. Filozofia transmite, spre deosebire de artă, care oferă doar forma unui oarecare mesaj.

Babilonie

Peter Bruegel cel Bătrân a pictat trei versiuni ale Turnului Babel. Una dintre ele este în muzeul Boijmans Van Beuningen din Rotterdam, alta în muzeul Kunsthistorisches din Viena, în timp ce locația celei de-a treia versiuni (o miniatură în fildeș) este necunoscută. (sursa: wikipedia). Și din această cauză unii oameni trăiesc o viață întreagă visând să aibă turnul lor de fildeș.

babel2

babel1

Dar, pentru cine ex-istă turnul său de fildeș?

babel1-horz