Mâna computerului

De câtva timp, citind eu diverse traduceri ale unor opere în proză a unor diverși autori, traduși în parte în limba română, în special opere în proză, fiindcă poezia este un altfel de gen, am remarcat o aplatizare a stilurilor autorilor, pe care am pus-o pe seama ”spiritului timpului”. Azi însă, mă pocnește o Idee, de parcă am fost oarbă până acum: Oare nu au fost operele respective traduse (o dată sau de mai multe ori) cu programe automate, computerizate (tot un fel de spirit al timpului) de traducere și/sau de corectură? Oare în felul acesta nu există riscul unei prea mari aplatizări, care nivelează diferențe stilistice, astfel încât să nu mai citim literatură adevărată, cum era în copilăria mea, ci culegere de rețete, care s-ar potrivi mai bine stilului administrativ-juridic de exemplu, unde toate trebuie oricum să fie la fel? Ori m-am înșelat eu? Și dacă ar dispărea literatura, ar fi benefic oare?

Aberații terestre

Nu mi s-a întîmplat niciodată să aberez, în afară de povestea mea despre astronomie de anul acesta. Acea ”erezie” a mea din primăvara trecută a fost cu adevărat singura mea deviere de la gindirea normală o viață întreagă. Deoarece nu am mers pînă la capăt cu supozițiile și ipotezele și verificarea lor logică, ea a rămas ”in coadă de pește”. Gîndirea mea nu a fost eratică altcîndva și atunci eram extrem de obosită si mă simțeam rău. Dar de fapt era un fel de povestire SF destul de frumoasă pentru mine. Poate o voi rescrie intr-o zi.

O las baltă deocamdată, nu reușesc nici să o infirm, dar sînt mîndră că am schițat-o, chiar dacă e o prostie – am făcut multe schițe, dar geometria si fizica mea optică sînt la pamînt. Vedeam luna ca pe-o lentilă convergentă sau divergentă, posibil și cu oarecare putere de reflexie a luminii, nefiind corp perfect transparent. Imaginea poate fi virtuală în cazul în care sîntem înaintea focarului, ceea ce e posibil – putem spune ca luna e aproape de pamînt, dată fiind influența ei asupra apelor, mareele și ploile. Imaginea lunii ar putea apărea invers în cele două emisfere sud și nord, fiindcă oamenii și obiectele stau invers, cap în cap. Se observă clar că noi vedem un corn al lunii in litera C de exemplu și ei unul in D, invers. Nu pot verifica toată imaginea, nu am destule cunoștințe. Oamenii văd prin Lună ceea ce există în cealaltă emisferă. Luna poate fi un corp lichid sau semilichid mare, care atrage apele oceanelor, fiindcă picăturile de apă se atrag reciproc (picăturile de mercur se resping) și luna insăși se menține sferică prin forța tensiunii superficiale și prin forțele centrifuge în interiorul sferei pămîntului. Soarele este un curent electric datorat magnetismului terestru – între cei doi poli – conform legii inducției electromagnetice – care e reciprocă. El aleargă iute, fiind mic, in jurul pamîntului, aproximativ pe o linie (elipsă sau cerc) aproape de ecuator, în planul ecuatorial, intr-o zi terestră. La ecuator e mereu vară, dar pamîntul imens față de soarele care se rotește iute în jurul lui la ecuator, se mișcă fata de planul ecuatorial astfel încît apar anotimpuri si zone geoclimatice – acestea apar perfect în teoria mea la prima vedere. Această mișcare de hopa mitică a pămîntului se explică tot prin greutatea și magnetismul polilor. Un magnet în cîmp electric se rotește. In cazul eclipsei Lunii, poate fi luna acoperind soarele și astfel nu mai avem cum vedea prin lună dincolo, fiindcă ne uităm exact in soare. Cînd privim in soare ziua tot negru vedem, dar nu prin apă, de aceea doare. Sau la eclipsă ne aflăm chiar în focarul lentilei și nu se formează imaginea, etc. Dacă așa e, atunci pe partea pămîntului opusă eclipsei de lună ar fi o strălucire mai mare a soarelui. Eclipsă de soare eu nu am văzut, cînd a fost la noi mi s-a părut lumina la fel ca înainte. S-ar putea să fie luna in fața soarelui ziua și atît, apele lunii nefiind în stare să acopere toată strălucirea. Luna crește sau scade aproximativ într-o lună terestră, arătînd mai mult sau mai puțin din cealaltă emisferă, in funcție de poziția ei relativă. Cînd e plină vedem totul. Orbita ei este mai greu de văzut pentru mine acum, poate că e într-un plan perpendicular pe planul ecuatorial, sau altcumva, numai aceasta nu pot vedea în tentativa mea de infirmare a teoriei mele. Nici luna pe care o vedem uneori ziua – doar petele ei – nu infirmă teoria mea.

Așa precum există yotta și yocto, precum există minus și plus, aș putea crede că două teorii, sau două paradigme de cunoaștere, perfect coerente si exhaustive pot fi adevărate ambele, așa cum negrul si albul sînt adevărate. Numai că teoria mea nu e perfectă sau completă.

Erezia mea mi se pare o poveste simplă și frumoasă – nu lasă loc lăcomiei, egoismului, setei de putere a idioților, înseamnă comunitate sau societate de oameni într-un sistem, cooperînd, și iubirea nu mai e vorbă deșartă. Este o teorie simplă pe care o pot gîndi și copiii. Unii ar putea spune că în teoria mea oamenii s-ar simți închiși și triști, neputincioși, cînd în realitate teoria mea e mai optimistă și bună și luminoasă – probabil și alții au gîndit la fel înaintea mea, dar eu nu știu cine – teoria mea i-ar face pe oameni să aprecieze ecologia și echilibrul sistemului mai bine, ar avea mai mult respect unii față de alții – teoria oficială este egoistă și vanitoasă și, dacă gîndim din punct de vedere ontologic, e mai greu să ne imaginăm infinitul din teoria lor, pămîntul aruncat în spațiu și omul stăpînul lumii cu creierul împrăștiat la infinit. Singura problemă este că sînteți obișnuiți de milenii cu teoria lor, chiar dacă nu o puteți dovedi. Nici eu nu o pot dovedi sau infirma pe a mea, dar e mai frumoasă și mult mai simplă. Probabil falsă. Dar o altă lege este că de fapt se întimplă ceea ce e necesar în orice sistem, deci teoria lor e necesară și a mea nu. Erezia mi s-a intîmplat într-o noapte cînd priveam luna și încercam să înteleg, cu mintea mea slabă de femeie, de ce se vede și ce se vede la noi exact invers ca in emisfera sudică, și de ce se spune fața nevazută a lunii; apoi am dezvoltat restul teoriei. E posibil ca unii să considere că teoria mea implică un om prea resemnat, dar eu cred că nu e așa, mă tem ca ei se inșeală, adică de fapt omul nu e niciodată ”resemnat”, indiferent de orice. Repet că aceasta a fost singura mea teorie falsă poate elaborată întreaga viață, dar de fapt consider și acum că un lucru e cert – înțelegerea bazelor astronomiei se face mai ușor empiric plecînd de la Lună, ceea ce în școală nu mi s-a spus, doar se turnau cunoștințe în caiete, deci această teorie e utilă pentru simțul critic logic cel putin. Mai putem adăuga cum se vede luna la poli vara sau iarna, ceea ce eu nu am gîndit încă, etc. Oricum, nu am reușit să infirm această ”teorie” a mea, de fapt ipoteză. Îmi amintesc că în copilărie mi-au spus că nu am vedere în spațiu și că fetele de obicei nu au.

Încă o dată afirm că cred că aceste lucruri au fost gîndite și de mulți alții înaintea mea, dar eu nu am citit istoria astronomiei, care nu pare a fi o știință ”logică” precum astro-logia, care este legată logic de corpul și mintea omului. Astrologia poate nu este precum chimia sau fizica o știință naturală, spuneam doar că este logică legat de avatarurile omului și istoriei omenirii, la fel cum sunt și mitologia, psihologia, arheologia, și în general științele derivate dintr-o logică secundă. Poate greșesc, fiindcă omul pare micuț în geo-logie, care pare o știință primă, dar totuși e un conglomerat de fizică, chimie etc. O știință pluridisciplinară sau o știință de graniță este o logie, o logică secundă. Nu am aprofundat prea bine clasificarea științelor în studiul meu, deci ceea ce am scris aici e mai mult o aproximație. Fiindcă biosul este intim legat de om în sistem, putem spune bio-logie. Cunosc desigur simbolurile și denumirile mitologice și antropologice ale corpurilor cerești, modul în care se botează o stea. Despre stele nu am vorbit, evident ele ar fi în acest context cioburi, spărturi, oglinzi mici și puternice pe bolta cerească. Constelațiile după cum știți intră în teoria mea, fiindcă cerul verii se mută puțin și devine cerul iernii, ca în mișcarea aceea de hopa-mitică despre care vorbeam. Oricum, dacă dvs. ați găsit lacuna sau contradicția sau infirmarea teoriei mele, îmi puteți comunica, îmi dau seama că poate greșesc. Mulțumesc că ați citit și așa, încălecai pe o ghiulea ca baronul Munchausen, ca să mă arunc în mările Lunii să mă răcoresc. Poate chiar în mare serenitatis…

Zăpezi…

îmi aminteam cum am crescut – poate cei tineri nu mă înțeleg – erau ierni adevărate, luminoase și mari și liniștea era adevărată și zăpezile și ele…apoi am venit în orașul cel mare acum vreo 33 de ani…și de atunci toată vînzoleala lumii m-a luat pe sus ca o viitură și iernile au fost mereu cu agitație socială, așa cum era scris (și este încă poate) că iarna crește mercurul pe scara mișcărilor sociale … continui să cred că acele ierni se vor întoarce, fiindcă există niște cicluri mari în natură și fiindcă oamenii sînt doar o părticică… ori poate ele sînt prezente într-o lume a basmului undeva, pentru copii cuminți și zîne bune… așa se cuvine, așa e frumos, faptul că solstițiul de iarnă ne cuminecă într-un anume fel e spre cinstea și evoluția speciei umane, din perspectiva limitată a unei femei septentrionale

Cetatea moartă (Lucian Blaga)

Ce gol în toamnă mi-e Sibiul!
Printre câte turnuri sânt
aș mângâia atâtea drumuri,
ce-ar fugi de pe pământ –

Aș mângâia-ntr-un loc o frunză
ce mai sună în urechi –
și soarele mâncat de greieri
pe sub zidurile vechi.

(1943-1946)
zid1

Lucian Blaga este poetul meu preferat, datorită unor întâmplări din viața mea: la a 12-a aniversare am primit cadou un volum de poezii al lui, iar de-a lungul vieții am locuit, în afară de București în Cluj și am călătorit adesea la Sibiu, orașe cunoscute și lui. Nu în alte orașe. Mai mult decât atât, poeziile lui mi se par fenomenal de cunoscute, adică îmi spun lucruri despre mine foarte simplu și limbajul a fost și al meu – și eu am avut grui și șipot cu mare importanță pentru mine în sat și alte obiecte cunoscute lui și de asemenea mi se pare câteodată că poeziile lui (unele) au vibrații copilărești pe care le știam din copilărie.

(desenul meu)

Psihanaliza reinterpretată cu alte instanțe

Oare sînt de ce Everestul e mai scurt decît adîncimea Gropii Marianelor? M-a întrebat Alter-ego-ul.

Nu vreau să înțeleg, a răspuns Eul meu.

În noapte Inconștientul îți va da răspunsul contrar adevărului, spune calm Conștiința mea.

(Bine, dar deja înțelesesem singură mai demult, spune Eul meu,  ofensat puțin).

Așa face bietul înțelept sau bietul diavol, care dintre ei este Alter-ego-ul tău?, întreabă Conștiința.

Pur și simplu nu mă interesează, răspunde Ego-ul.

Cine este mai puternic, prietene? Întreabă Alter-ego-ul. Eu sau Tu?

E evident că Unul nu e mai puternic decît mulți, răspunde Conștiința mea.

Cine înțelege mai mult, Eu sau Tu, întreabă Alter-ego-ul meu?

E evident că amîndoi, fiindcă încă sîntem împreună, răspunde Eul meu obosit. Încă sînt eu însămi.

Mda, spun Eul meu simultan cu Supra-eul meu (Conștiința), și Inconștientul meu cu un sentiment de armonie și acceptare senină, bucuroși de revelație, acum știu ce fel de hibrid sînt sentimentele superioare sau cele josnice în viața mea.

(Notă: interpretare laxă a binecunoscutei teorii a lui Freud, cu care nici nu m-am împrietenit, plus introducerea diavolului în persoana unui Alter-ego inchizitor, altul decît Supra-eul sau Inconștientul / Id-ul. Id-ul a fost traducerea termenului das Es printr-un cuvînt din latină, dar consider că putea fi tradus și drept Ceva-ul sau Ce-ul, în definitiv pulsiunile inconștiente se leagă de Ceva)

Id est.

Despre țigani

foto:  Cristina-Monica Moldoveanu, colibe de țigani iarna

Tabloul cu şatra cu corturi încă mai atârnă în casa noastră. Când a murit, unchiul meu a lăsat moştenire tabloul celălalt, cel cu ţiganca tânără cu sâni dezgoliţi, unei alte rude. În copilărie mi-era frică să mă uit la el. Femeia aceea tânără avea o privire sălbatică, care aluneca parcă peste pielea ei cafenie şi ieşea afară din ramă, ţintind vizitatorii. Adesea țigăncile au fost pictate ca fiind obraznice sau de o senzualitate șmecheră sau vinovată, poate ceva mai mult decît celelalte modele feminine.

Când eram copil poposeau adesea pe strada noastră caravane de şatră cu căruţe cu coviltir în boltă, aşa cum rar întâlneşti azi. Sau deloc. Bunica încerca în zadar să îi alunge din faţa porţii noastre. Uneori le dădea câte ceva de pomană, ca şi cum se temea de energiile ascunse în acele trupuri şi capete străine, rătăcitoare. Dar nu scăpam de ei. După mai mulţi ani, veneau ţigănci la cerşit din sat în sat, inclusiv la poarta noastră. Bunica parcă se temea şi parcă se simţea obligată să le dea ceva şi să le alunge. Aceste femei veneau cu linguri sau mături, încercând să facă schimburi avantajoase pentru ele. Nu era chiar cerşit, deşi valoarea obiectelor lor era mică, era un fel de troc. Existau graniţe între noi şi ei, niciodată trecute. Ţiganii sunt şi ei de mai multe neamuri, uneori nu se acceptă unii pe ceilalți, dar graniţele dintre noi și ei erau pentru oricare. Dar, copil fiind, simţeam o oarecare ipocrizie, de pildă în faptul că bunica, născută la începutul secolului douăzeci, încerca să mă înveţe să adopt o viziune sentimentală, dulceagă, încărcată de poezie nostalgică, legat de viaţa ţiganilor. Ceva similar cu poezia „La ţigănci” a lui Topârceanu, care era una dintre poeziile ei favorite. Această viziune este de fapt cea pe care unii oameni o au față de copii săraci sau oameni neputincioși în general, descriși sau pictați drăgălași, parcă uitînd de realitatea nevoilor crude.  Părinţii, ca şi mulţi alţii, după ani, erau fascinaţi (în aparență) de muzica din filmul „Şatra”. Apărea un fel de lanternă magică asupra realităţii, o realitate marcată adesea de sărăcie și lipsuri evidente.

Ţiganii de la oraş, ocupaţi cu micul lor comerţ ilicit, erau în anii optzeci de altă natură. Locuiam într-un apartament situat lângă o circă de miliţie, la etajul nouă. Chiar şi acolo, unde oricum traficul de autoturisme era mai rar, mă trezeam în miezul zilei în zgomotul neplăcut al surlelor şi trâmbiţelor care vesteau trecerea periodică a vreunui ţigan în lumea veşniciei. Dar începuseră să umble zvonuri în familie că aş fi fost un copil foarte precoce, deoarece, privind la mai puţin de doi ani pe fereastră, în poalele străbunicii, ascultam: „uite asta a doamnă, asta e ţigancă”. După mai multe clasificări de genul acesta, se spunea că eu aş fi întrebat: „da’ ce? Ţiganca nu e tot femeie?”.

În 2011 am mers împreună cu familia la piaţă într-un orăşel micuţ. Rătăcită pe străzi şi foarte amărâtă, am găsit-o acolo pe Floare, o ţigancă bătrână din satul bunicilor. Umbla zvonul că ar fi fost alungată de familie sau de ţiganii din sat. Biata femeie, aproape că a plâns când am dat cu toţii mâna cu ea şi i-am dat ceva de pomană. Lacrimile i se opreau în ridurile foarte adânci, ochii ei străluceau, vii pe chipul întunecat. Îmi aminteam de murele sălbatice acrișoare sau ciupercile delicioase de la pădure (bureţi sau gălbiori, urechiuşe galbene), pe care ţigăncile le aduceau în sat. Și de ţigăncile care împleteau coşuri de răchită contra cost, sau îmbrăcau în împletitură ulcioarele sătenilor. Sau de țiganii plătiţi cu ziua să ne ajute la muncă în câmp, care mâncau alături de noi la umbra vreunui măr pădureț pe hotar.

În anii 90 am reușit să surprind pe peliculă cîteva imagini frumoase cu țiganii corturari, fiind zi de târg. În altă vară le-am luat interviuri despre tradițiile și obiceiurile lor, ascultînd povești interesante despre deportarea lor în Transnistria și trecerea Bug-ului (veche denumire a Nistrului) și multele lor peripeții ulterioare din partea unei bătrâne, explicații ale obiceiului logodnei de mici a copiilor și prețului mireselor și nunții lor, ale portului caracteristic cu fuste roșii sau înflorate și năframă și pălării negre și chimir lat la bărbați. Vă invit și pe dvs. să priviți fotografiile.

Mă sinucid altădată

Ştiţi când m-am gândit prima oară să mă sinucid? Când priveam odată turnul catedralei din centrul Clujului. La nouăsprezece ani. Îndrăzneaţă construcţie, mă gândeam. Nu ştiam atunci nimic nici despre secolele în care se clădesc catedrale mari, nici despre îngerii de la Chartres ori lupta dusă de Gaudi. Şi chiar în acel moment un bărbat m-a privit drept în ochi, insistent, şi parcă cineva spunea să nu faci asta…în rest în viaţa mea niciodată nimeni nu părea să spună ceva. Era unul dintre acei bărbaţi interesanţi, despre care te întrebi dacă se plimbă ori dacă într-adevăr au vreo întâlnire cu o persoană interesantă. La fel ca bărbaţii singuri din parcuri care citesc ziarul sub copaci în floare. Ei de obicei poartă pălărie. Cel puţin azi pot spune că eu am fost mereu anostă şi nici un bărbat nu m-ar fi invitat într-un sangrila al lui cu pian demodat şi ceai aburind în ceşcuţe de sticlă. Atmosferă vintage peste iarba verde de acasă, cam aşa am fost eu. Ca un martini cu piper în loc de lămâie. Nu contează numai faptul că eram dintr-o familie săracă, mai contează şi faptul că îmi plăceau pălăriile şi proza lui Barbey d’Aurevilly. După ce am rătăcit prin Cluj căutând în zadar o intrare liberă la vreun concert de orgă, am intrat în librăria din centru şi mi-am cumpărat o biblie. Eram aşa fericită încât am lipit pe coperta interioară timbre cu madone de Rafael. După 30 de ani aproape, ele au lăsat o urmă stranie pe fila următoare, deși fila era groasă ( ele fiind lipite pe coperțile interioare ale Bibliei).

Când un sinucigaş nu mai vrea să îşi poarte crucea groparii bat clopotele, brutarii bat aluatul mai tare, mamele îşi bat copiii şi în general toţi, lume bună sau nebună, bat toba. E ştiut că unii au vorba că bat încă un cui în sicriu. Uneori viaţa chiar mi se părea închisă într-o cutie (imagine prea demodată pentru o minte competentă), dar încă transparentă. Un lemn străveziu, nu o cutie de sticlă. Nici cutie de iluzionist. Astfel că eu am ajuns să bat mereu în lemn, chiar şi după ce îmi spun rugăciunea la culcare. Nu m-am rugat pentru duşmanii mei fiindcă nu am crezut vreodată că am duşmani. Dar ce fraged amăruie era încă lumea când eu mai spuneam iartă-i Doamne că nu ştiu ce fac. E scris că îngerii nu ridică sinucigaşii la cer, eu îndrăznesc numai acum să fiu eretică să spun că nu e aşa. Uneori îi ridică, alteori nu. Depinde cât pământ a răbdat omul în spinarea lui. O cruce de lut cleios care creşte ca luna pe spatele unui elefant împovărat. Nu-i plâng oamenii pe sinucigaşi fiindcă nu se iartă pe ei înşişi. Şi mai îndrăznesc să spun: eppur non si muove. De ce oare Doamne au revoluţionat sistemul nostru solar amărât? Şi de la cine a luat arginţii Galilei?

Duceţi-mă la cinemateca din nou, să văd iar corabia Calypso şi aventurile bătrânului Cousteaud, să navighez iar cu corabia lui Onedin ori cu vreo altă arcă. Orice, dar nu Corabia nebunilor sau Titanicul. La teatru nu mai pot merge demult, fiindcă spiritul meu histrionic inhibat refuză să se autoaccepte. Şi dacă mor nu-mi lipiţi timbru pe frunte, nici măcar cu madonă.

(aprilie 2014) 

 

300px-Albrecht_Dürer_-_Praying_Hands,_1508_-_Google_Art_Project

Imagine: mîini în rugă, Albrecht Dürer

Consoane

Sunetele limbii trezesc adesea în vorbitori și auditori senzații sau impresii paralingvistice. Există o aromă aparte a fiecărei îmbinări de sunete și a sunetelor pure. Consoanele potențează sau diminuează atmosfera sugerată de vocale. Rimbaud a scris celebrul său poem despre vocale în tradiție simbolistă. Este greu să fim cu toții de acord cu impresiile sale care pulsează datorită propriei lui percepții, sînt imagini cu care nu sîntem cu toții familiari.

Voi repeta greșeala lui Rimbaud și voi scrie ce senzații sau impresii îmi trezesc mie consoanele, ce fel de forță văd eu în asocierea lor cu diferite vocale. De multe ori am fost uimită de potrivirea sunetelor cu ceea ce pare a fi înțelesul, de minunata alcătuire formă-fond a unităților lingvistice. Aici este vorba de experiența mea intimă, subiectivă.

  • consoanele H, F, Ș și J îmi par că încălzesc, ard, aburesc, transmit emoție și libido sporit în matricea cuvîntului, uneori chiar o indignare sporită, o pasiune oarecare, un sentiment sau o stare înfocată. De exemplu: foc, fustă, înjosire, hotă, havană, jind, etc. Frigul chiar e un cuvînt care ține în sine dorul de căldură. Cuvintele cu aceste consoane exprimă pentru mine lucruri drăguțe, amuzante, frumoase chiar, răsfățate, etc.
  • V-ul este oarecum diferit, fiindcă urcă sau coboară puțin ștafeta spre lucruri pe care oamenii le controlează în oarecare măsură, față de care oamenii vibrează conștient, spre lucruri pe care le dorim cu înfrigurare sau am dori să le posedăm sau să le schimbăm, cum ar fi: vînt, vaier, vină, voință, vin. V-ul aduce profunzime emoției. Viață e exemplul cel mai bun. Nu sînt nici lucruri calde, nici lucruri reci.
  • S, Ț, X și Z sînt consoane reci. Aproape oriunde unde ele apar, cuvîntul dobîndește o răceală aparte, o detașare emoțională către latura conștientă a intelectului.
  • M și N sînt consoane e legătură și au o oarecare blîndețe, în timp ce D și C sînt consoane de separare, mai aspre. T-ul e mai suav decît D-ul. G-ul e mai suav decît C-ul. R-ul atenuează efectul de separare, prelungește cuvîntul și înțelesul: a iubi – iubire. L-ul are același rol, fiind un prelungitor mai blînd decît R-ul.
  • P-ul e o consoană mai exclusă, mai neplăcută – mie cuvintele care conțin P mi se par lucruri nedorite, neînțelese, respinse ori disprețuite – chiar cuvîntul copil reprezintă ceva nedesăvîrșit, încă neterminat și oarecum inutil. B-ul este cam la fel, dar cu efect mai blînd, mai atenuat decît P-ul.
  • Ce-ul și Ci-ul sînt chiar lucruri mai ciudate, ciuperci lingvistice sau sarea și piperul unei idei.

Iată spre exemplu cuvîntul FLOARE – emoție frumoasă, căldură prelungită și suav și integrator. Ori GRAȚIE – separare dar și legătură față de cele lumești printr-o răceală a sfințeniei. Sînt doar impresiile mele, ca vorbitoare a limbii române. Impresia mea vagă e că aceste rezonanțe sonore imprimă fondul emoțional al semnificației limbii, în mod inconștient și arhaic, dincolo de sensurile acceptate fățiș.

Casă de piatră

Bărbații singuri care nu au găsit încă femeia dinăuntrul lor obosesc de lunga lor perioadă de gestație, prin urmare Dumnezeu i-a făcut mai puternici decît femeile.

După ce un bărbat își alege femeie, el o absoarbe în sine cîte puțin, pînă cînd ea ia locul ei meritat înăuntrul bărbatului, în locul pregătit pentru ea în sinea lui, născîndu-se ca femeie. Bărbatul nu poate oferi altceva femeii decît o cușcă croită pe măsura lui, nu a ei. El rămîne tot singur și relația sa cu femeia este, primordial, autoerotică. Astfel am înțeles și eu oarecum viața homosexualilor. Ei preferă să se raporteze erotic la alteritate.

Pînă cînd înțelege, dar și după aceea, bărbatul preferă să se joace cu femeia pentru a atenua monotonia și pentru a o feri pe ea de deziluzii sau neplăceri care ar deteriora relația lor. Astfel am conchis eu că bărbații se joacă toată viața cu păpuși vii, iar jocul fetițelor cu păpuși e o dulce ipocrizie a civilizației actuale, în aceeași ordine de idei.

Dar cît de bună unealtă e femeia pentru bărbat, și ce frumoasă jucărie este ea pentru soțul ei, și cît de bine gătește ea și ce frumos coase la mașină după ce s-a măritat, încît nici mamei soacre nu îi vine să creadă.

În multe limbi străvechi femeia este numită după numele bărbatului (nu doar la ofițerul stării civile. În Transilvania de Sud și alte zone rurale femeilor li se spune ”A lu’ Cutare”. În limba rusă Ahmatov devine Ahmatova. În engleză substantivul ”woman” s-a format dintr-un ”wif” (femeie) plus ”man” (bărbat, om). Consider că această origine a cuvîntului simbolizează chiar faptul că femeia e de fapt femeie ca parte din bărbat, cel puțin potențial. De fapt nu parte, ci, din punct de vedere psihologic, ea e o anume funcționalitate masculină.

Prin urmare mitul lui Adam și al Evei ar însemna o uniune privilegiată – fiindcă numai ea poate exista pentru el și ea se potrivește plenar cu locul din sinea lui, fiind trup din trupul lui.

Unii dintre cei mai onești artiști care tratează imaginea femeii sînt George Bernard Show (Pygmalion),  și Shakespeare – primul fiindcă arată clar cine este maestrul care dăruiește viață unei femei și al doilea fiindcă exprimă clar esența relației bărbat-femeie, atît în Îmblînzirea scorpiei, cît și în regele Lear, Hamlet, etc. și poate doar în Neguțătorul din Veneția – o piesă mai degrabă asemenea basmelor pentru copii, cu trei cufere mereu – se contrazice pe sine. Nu toți bărbații își descoperă adevărata lor superioritate ușor, unii sînt prea tolomaci pentru astfel de înțelegere deoarece trăiesc în prezența unor femei ceva mai educate și cu ceva rațiune.

Numai bărbații știu să mintă și le mint pe femei (și uneori pe bărbați) toată viața. Dacă ar fi să aleg, aș prefera să aleg bărbatul care știe să mintă mai frumos – fie că ar minți clădind un pod, scriind un roman, descoperind un nou vaccin, etc.

.

Mai înainte de Euterpe

Cum aș putea uita sfîșierea din muzica lui Enescu pe care am ascultat-o de Anul Nou, în timp ce priveam pe fereastră același peisaj întipărit în sufletul meu în fragedă copilărie?

Cu o zi mai înainte era un cer mare, întins ca un așternut alb țesut în casă pentru trupul unei fecioare. Pe cer abia lumina luna, un crai nou imens, subțire și auriu precum arcușul gigantic al unei mari simfonii. Euterpe se juca, renășteau zboruri și soboruri, ritmuri și timpuri. Deasupra, fidel legii inimii, doar un luceafăr asemenea unei fiice care nu-și poate părăsi mama. Lumea toată cobora în mine pe scara muzicală a unui univers în sine nepătat de capriciile spectacolului. Totuși pașii m-au dus spre un mic magazin deoarece căutam steluțe pentru bradul de Crăciun. Mă durea capul, aveam nevoie de mișcare și aer. Nu aveam brad sacrificat, vroiam doar să aprind bețișorul cu steluțe. Ce obicei barbar, mă gîndeam – ruperea din rădăcini tocmai a brazilor veșnic verzi, tocmai de Crăciunul oamenilor, de parcă primăvara pascală este cumpărată și consumată în întregime mai înainte de vreme.

Pădurile freamătă în depărtare. În micul magazin un vînzător bădăran și o chinezoaică pe măsură care îmi țipă în ureche vorbe necunoscute mie. Chinezii au inventat artificiile, așa mi se spusese mai demult. O cutie goală de bețișoare care ard cu steluțe era pe trotuar. Întorcîndu-mă spre casă, am văzut o altă stea, mică și tremurînd, născîndu-se pe cerul opus lunii mele. Însă Luceafărul singuratic a stat ore în șir aproape în același loc sau casa mea s-a rotit amețitor în jurul lui, fiind eu și ea precum talerele unei balanțe bine echilibrate.

Nucii din fața ferestrei lăsau umbrele lor dănțuind, asemenea copacilor din fața ferestrei din copilărie, aproape la fel. Muzica era cînd o coloană care sprijină universul, cînd o iederă care înfășoară coloana… În muzeul ceasurilor din Ploiești văzusem ceasuri cu privighetori de demult împăiate și închise în colivie. Muzica făcuse față lumii și veșniciei printr-o ființă cîntînd și murind protejată de gratiile unui timp nemilos.

Apoi desigur George Enescu. Și surorile lui Euterpe și timpanul muzical drept primordiu al instrumentelor. Prin grația firii, Dumnezeu mă lăsa să înțeleg bucuria de a fi un instrument muzical printre toate celelalte.

(ian. 2017)