culori

într-o cameră goală, doar eu
cu degetele îndoite ciocăn în peretele rece din stânga inimii mele
e ceva mai bine, sunt regizor și actor în această unică piesă
în care mă găsesc
nu voi dezamăgi decât publicul de lari și penați,
de paingi și acarieni și praf

sunt vie, inimă într-o inimă dormind,
în visul că e ceva mai mare dincolo de mine,
precum cerul ar înconjura pământul,
sau invers, câteodată mai uit cum este,
dar, fiind singură, mă tem să nu devin o balenă adevărată
uitând ce sunt și ce nu sunt,
atât de singură
cu pași repezi peste nisip, cu bucuria de a asculta noaptea,
de a mirosi iarba udă, busuiocul și sarea din pletele
femeii scăldate în mare

aici înăuntru, încălziți de aburul mărilor
printre mulți pești sclipitori și scoici gigantice,
horbote de rouă sau de chiciură
și alte amănunte delicate, buze și cuvinte,
fragmente dintr-o roată a ideilor,
noi și ceilalți oameni, câteodată cântând,
ca și cum vorbele noastre sunt viers de pasăre
și înțelesul lor se pierde repede,
noi doar zburăm cu pene roșii către macii din deal
cu pene galbene către floarea soarelui

căci tot la fel vorbim cuvinte care se cuvin, care ne sunt date
precum scutecele și giulgiul,
rotunjim silabe care sună bine împreună
și El ne aude pe toți deodată și uneori ne tace,
ne scrie pe portative
ne desenează și ne redesenează pixel cu pixel,
cu vârful curbat fin al penelului
și noi dansăm pe vârfuri sau călcăm pe toată talpa,
care uneori ne doare adânc de atâta onestitate

după câteva decenii, am învățat cel puțin
ce înseamnă teama de a fi singur, teama
de visele din spatele ochilor

Cetatea moartă (Lucian Blaga)

Ce gol în toamnă mi-e Sibiul!
Printre câte turnuri sânt
aș mângâia atâtea drumuri,
ce-ar fugi de pe pământ –

Aș mângâia-ntr-un loc o frunză
ce mai sună în urechi –
și soarele mâncat de greieri
pe sub zidurile vechi.

(1943-1946)
zid1

Lucian Blaga este poetul meu preferat, datorită unor întâmplări din viața mea: la a 12-a aniversare am primit cadou un volum de poezii al lui, iar de-a lungul vieții am locuit, în afară de București în Cluj și am călătorit adesea la Sibiu, orașe cunoscute și lui. Nu în alte orașe. Mai mult decât atât, poeziile lui mi se par fenomenal de cunoscute, adică îmi spun lucruri despre mine foarte simplu și limbajul a fost și al meu – și eu am avut grui și șipot cu mare importanță pentru mine în sat și alte obiecte cunoscute lui și de asemenea mi se pare câteodată că poeziile lui (unele) au vibrații copilărești pe care le știam din copilărie.

(desenul meu)

antifeminism

doamnele mele
de ce v-ați lăsat masculinizate de bărbați
nu mă refer la berea consumată cot la cot cu ei
nici la volanul mașinii pipa păcii sau noi elemente chimice
descoperite
dar mă refer la pantaloni sutiene comfortabile
și tunsoare băiețească
pentru numele lui Dumnezeu
până și tenul și ochii nemachiate

știu ce veți răspunde
că bărbatul e cruce întreagă
că progresul omenirii nu poate fi încetinit
că într-o bună zi chipul din oglindă e altul
fie că ești albă ca zăpada fie că ești regina rea
dar pentru numele lui Dumnezeu
doar ei câștigă
nu dumneavoastră

femeie

desen: femeia-semafor

La noi în sat (pentru copii)

Mai din jos de Făgăraș,
Printre dealuri răsfirat,
Dar departe de oraș
Satul nostru-i așezat.

Dacă urci pe dealul mare,
Pe cărarea dintre vii,
Poți zări în depărtare
Curți și case și copii.

De acolo tot se vede:
Merele de vară-s coapte.
Și în luncă crește verde
Grâușorul nou de lapte.

La pășune o cireadă,
Bivoli, vaci și cățeluș,
Iar la buna în ogradă
Este-n grajd un vițeluș.

Azi mă duc trifoi să-i duc,
Poate că și lui îi place.
Stă acolo singur cuc,
Ar vrea și el să se joace.

15397018765_9c442575de_o

(desenul meu)

Flori de primăvară

(pentru copii)

Prin fereastra mea plină de culoare,
Lumea este astăzi ca un flutur mare.
Cerul tot e bleu, ca ochii păpușii
Care stă acuma în spatele ușii.

Două vrăbiuțe iarăși povestesc.
De cafea cu lapte, penele-și zburlesc.
Caramel sau bej, mie mi-e totuna,
Ciripesc de parcă s-ar certa într-una.

A-nflorit liliacul lângă poarta noastră
Forile-s lila și-am adus și-n glastră.
Nici verde, nici bleu, cred că e trucoaz
Perna mea micuță ce stă sub obraz.

Ce culoare-ți place ?, mama mă întreabă.
Eu îi spun că toate și mă-mbrac în grabă
Cu rochița verde ca iarba-n april.
Am greșit, iertare. Rochia e vernil.

ciuperci

(desen personal)

Anatomie

oare ce există înaintea durerii
ce stă pe cruce de-a-ndoaselea între inimă ficat şi stomac
cînd ceea ce este mai jos se umflă ca biscuitul în lapte
iar ceea ce e deasupra strigă
cum o fi strigat sfântul Petru
cruce întoarsă la temelia bisericii

oare ce dăinuie mai mult între cele patru puncte cardinale
din carne vie şi sânge albăstriu
înaintea durerii este pace şi după durere linişte
ori este invers
înaintea durerii este cuvântul şi după durere doar umbra
nemişcată neclintită impotentă ca un steag în bernă
ca prapurii mortului pe drumul spre ţintirim

fie să fie al tău omule cu inimă mare
bobul de orez în care am sculptat
o mânăstire albă

este viaţa de femeie de vârstă mijlocie
între lobul stâng şi cel drept al ficatului e un ligament rotund
precum cerceii de la botez
totul străluceşte ca aurul cămătarilor nu mai e timp pentru falsuri
se caută ce este viu
se toarnă o placă peste inimă ca peste un mormânt proaspăt

se numără globulele roşii se cântăreşte fierul din sânge
magnetul de la vamă nu mai recunoaşte nimic
prin mine călătoresc fete tinere cu geamantane grele
nici dinţii nu mai muşcă din plin
merele sunt haşurate cu lama cuţitului până îşi pierd gustul
iată sunt zeci de ani tocaţi mărunt

între toate lucrurile de la mijloc
jumătate din mine iartă şi cealaltă jumătate uită

desene: Cristina-Monica Moldoveanu, de la orele de anatomie, după atlas

Gîndulețe despre copii

Copilul fără mamă clădește castele din vreascuri lîngă sobă. Desenează în cărbune zîmbetul soarelui pe prag.
Copilul sare pe urmele înghețate de ieri ale bunicii pas cu pas și nu lasă alte urme în zăpadă. Dacă zăpada e pufoasă, iese afară în papuci.
De Sfinții Mucenici, fetița îngenunchează în grădina rece să vadă cum răsar ghioceii. A doua zi, din nou.
Copilul învîrte iute globul pămîntesc de demult al tatălui său pînă cînd axul se rupe.

ochii

Însemne de creștere

Eram copii, cu lapte de alună necoaptă pe buze,
și ne mîncau genunchii și coatele mereu.
În colțul grădinii miroseam din picioare trandafirii,
aveam baloane mari și mici pe haine și uneori zburam
cu leagănul pînă la frunze.

Ce frumos stăteam pitiți cînd ne chemau la masă,
ne ascundeam țipătul în glasul mamei
și nu auzeam nimic, fiindcă vocea noastră creștea
ca picioarele încălțate cu pantofi care strîng.
Atît de rar treceau cocori pe cer și atît de des îi desenam
cu linii în caietul îmbrăcat albastru.

Fără să știm, mînjii cu stea în frunte ne cunoșteau limba
și chiar și iarna săream în pat printre perne
ca să adormim pe-o ureche
cu soarele cald în călcîiele noastre subțiri.

copila1

(desen: Cristina-Monica Moldoveanu)

Rupestră

Fericirea mea sfîrşeşte aici / într-o seară de duminică
după ce crucea de pe catapeteasmă s-a răcit.
După acest apus roșu calm
nu vor mai fi momente fără durere/ fără griji/ fără teamă
ci doar asfaltul gol şi sec pentru tălpile mele,
cutia de rezonanţă fără ecou a orașului.
Nimic altceva mai bun de făcut decît să rătăcesc pe străzi
să îmi pierd echilibrul.

Decît să fixez de-a dreptul în plin oamenii,
fără niciun gînd.

Doar umbra cotului meu se ia la braţ cu celelalte umbre,
en passant,
siluetă după siluetă,
femeile lui Modigliani/ măiestrele lui Brâncuşi/
la dolce morte della luce.
Toate curg în gînduri/ gîndurile în alte gînduri/
pînă şi luntrea lui Caron dispare
şi tocmai acum buzele mi-au paralizat ca să nu pot dovedi nimic.

batic1

(desen: Cristina-Monica Moldoveanu)