Epitalam

Să facem un foc mic
în soba cu lemne a unei biserici vechi,
și tu să murmuri Ave Maria, cântecul să îți crească de pe buze
repede și abia auzit, precum iarba crescând peste noapte.
Pe tine, femeie cu rochie împletită ca bobul de orez,
propășită pe malurile râului cel lung,
nu te cunosc, nici ochii nu ți i-am citit,
ego tecum sum.

Și să facem rugăciune
să nu ne ridicăm la ceruri fără să le fim mormânt
acestor veacuri de tandrețe în doi,
acestor plimbări prin răstoacă și miriști înspumate dimineața,
când ochii tăi străini alunecau pe gâtul lebedelor
visate de mine
și tresăream amândoi, uzi de rouă sau de ploaie.

Treceau anii și știam că tu erai una
dintre cele care îmi poartă vorbele sub frunte,
o parte din numele meu între oameni,
numele meu de cuțit, de cazma, de creion, de cămașă albă
așa că te-am recunoscut
după urma rămasă în ochii tăi când priveai lebedele.
Pădurea de bambus înflorise în albia zorilor,
și noi am aprins un foc mic de cununie,
așa cum se cuvine,
așa cum doar prin foc inelele copacilor se contopesc.
Și tu erai o parte mai mare din numele meu printre oameni.

măceșele

pe cînd era măceșul în floare, cu glezne subțiri
alergam căutîndu-te
și pașii mei vălureau pămîntul, tu erai ascuns
într-o zare mai albă, mai înaltă, unde ninsoarea strălucea
și vorbele mureau neauzite

la început toate erau la fel –
zboruri, tristețe, lumină,
doar sorii se schimbau, se nășteau alții din miazănoaptea lumii,
doar oamenii triști erau altfel și păsările învățau altă limbă

da, toate se rupeau în două, în patru, în opt, ca merele necoapte
silabele curgeau înapoi de la coada cuvintelor
ca atunci cînd strigi într-o prăpastie,
numai mama era tot mama și tata era tot tata –
oare cine a inventat istoria, spuneam eu, și dacă ne-am născut
în veacul acesta
oare cum de s-a rupt viața de moarte ?

și poate că te voi mai căuta
acolo unde cerul greu tescuiește pămîntul și apa iese,
tîrziu și fără geamăt în ochii căprioarelor –
pînă cînd bruma va fura mireasma frunzelor,
pînă cînd din pumnii tăi vor crește stejarii

 

(foto: free image)

 

 

Incognito

Îmi plac oamenii care preferă să ierte decît să uite,
oamenii care preferă să înțeleagă decît să știe.
Ei nu întreabă niciodată nimic, doar privesc lumea
cu jumătate de ochi și o ascultă cu jumătate de ureche
chiar dacă au murit demult. Viața lor e prea vie.

Printre ei erai și tu, incognito, cu ochelarii tăi de soare
cu lentile verde închis, model de damă.
Credeam că erai la fel cu ceilalți,
credeam că rămîne ceva în locul de unde pleci,
precum umbra de cerneală tipografică în jurul literelor,
după ce ediția se perimează și ajunge la anticar.
Credeam că după ce iubești o femeie rămîne ceva din tine în urmă.
Ca aburul deasupra hulubilor albi, doar a unora.

Credeam că, după ce părăsești o femeie,
și în tine rămîne ceva, cum ar fi boala bronzului
pe buzele de pe esplanada cu statui a îndrăgostiților,
lacrimile negre din ochii de marmură ai unui oraș
cu sîngele tulbure.

Mi-ai spus că nu are rost să păstrez pliculețul de ceai
după ce l-am scufundat o dată în apă clocotită. Cineva cînta
sonata Patetica pe corzile creierului meu.
În geantă mi-ai lăsat ochelarii de soare. Erai gol și cred că erai bărbat.

Idilă

Iubita mea are umbra sfioasă și ușoară
în zori de zi ea se îmbracă în mireasă, soarele o pătrunde
la subsuori și în mijlocul ei subțire.
Ea se lasă pe iarbă ca un văl, abia dacă acoperă
păpădiile pufoase care sclipesc de rouă.
Iubita mea este ca cremenea nearsă, o străbat razele
din cap pînă în picioare și din ea rămîn pentru mine doar ochii,
mari și blînzi sub fruntea netedă, doar platoșa sînilor arămii,
tălpile cu filigran de praf
și buzele ca din întîmplare umede pe care nu le pot atinge
niciodată.

Iubitul meu e drept și alb ca lemnul de fag,
el crește departe de pădurea atîtor ierni grele, străbate cerul
cu ramuri înalte și îndrăznețe, fură norii de furtună
și mă fulgeră cu privirea la rădăcina tîmplei
pînă cînd încep să strălucesc.
De sub pielea mea el scoate la iveală vinișoarele albastre palpitînd,
mă ascultă cum tac pînă cînd îmi simte inima toată
sub degetele lui mari că bate în ceas de minune și de noroc,
își desprinde haina de fiară sălbatică de pe piept
atunci cînd mă îmbrățișează
din cap pînă în picioare cu gust de coacăze negre,
și numai buzele lui umede nu le pot atinge
niciodată.

În dragostea lor el acoperă cu umbră trupul ei străveziu.
În dragostea lor ea aduce scînteia în ochii lui ascunși de soare.

bloom-1853920_640