Inuendo 40

în geam 40 de flori de gheață și una de flacără, albastrele palate ale fecioarei Geraldine, pielea de caramel a zînei Vespera, 40 de iepe sure și un armăsar murg înstelat, coamele cailor galopînd înspumați pe țărmul mării, grădina elizee cu meri Ionagold în pîrg și pletele negru-violet ale copilei Dariana,

în vis 40 de ani în deșert și un an în Tierra del Fuego, pașii desculți domoli în ploaia de seară, imbroglio de flori de cîmp intricate în glazura coșului de porțelan, gestul dificil de a ține mîinile împreunate la spate după 40 de ani de la școala primară, clipocitul valurilor peste acordurile harpei dintr-un disc vinil vechi pe balconul alb acoperit de tamarinzi, domnișoara Eulalia cîntînd despre vița ruginită toamna,

în carte 40 de poeme triste și unul anost emoțional, anii și doamna Dalloway, prăjitura Amarige și nucșoara pisată în mojar, zahărul candel și halvița caldă încă, 40 de prințese fără nume și regina Fariza a amazoanelor cu arcul sprîncenelor adumbrind ambra privirii încercănate și podul dintre frunțile adormite a doi îndrăgostiți

Efemeride

spune și tu: nu era frumos când aveam bunici? pășeau încet din piatră în piatră, aveam și noi poarta vopsită verde, nu ți se pare normal? era cutia de scrisori verde și banca de la intrare verde – ce mare lucru să fii mic spuneau toți, erau ai mei, bunicii nu erau nici mari nici mici, iar eu trăiam cât un an într-o zi, pur și simplu îmi plăcea să suflu în păpădii și îmi făceam brățări din lanțuri de tulpină de păpădie za lângă za și lanțuri de atârnat la gât din macaroane ca melcii vopsite, toate lucrurile intrau frumos unele într-altele, stiloul în călimară, aluatul în tavă, bunicii în cămara cu povești

desigur nu mă gândesc la moarte fiindcă toți ne așezăm cumva de-a dreptul după ce am învățat tot ce putea să încapă în inimă, toate vechi și nouă toate, sau după ce toți ceilalți din jurul nostru ne-au învățat pe de rost obiceiurile lor de zi albă, neagră sau de sărbătoare

poate că știi că, dintre toate lucrurile care m-au păcălit, cel mai tare îmi pare rău după tabla neagră și creta albă, așa de mult credeam că totul e ca albul pe negru încât am aruncat și eu zăpadă din curtea școlii – bulgărele s-a spart și apa a înnegrit tabla mai tare la mijloc, apa care este mereu liberă până într-o zi anume…

pietrele trec și apele rămân până când prundișul se macină

nu-i așa că mă crezi când îți spun că azi noapte m-am speriat? eram singură și erau două stele mari pe cer una lângă alta, erau ca doi păianjeni albi, ca pe vremea când bunica spunea că păianjenii albi înseamnă că primim o veste, era o amintire frumoasă în care laptele țâșnea din ugerul vacii proaspăt ca stelele de ieri, dar eu

mă gândeam ce păcat că am omorât cu o zi înainte încă un păianjen mic dar negru sub fereastră, de ce doamne trebuie să omorâm ce nu ne place?

15215452839_d972799063_o

(foto: Cristina-Monica Moldoveanu)