Metamorfism senzorio-motor și transcendență, partea întâi

Experiența subiectivă psihogenă a sinelui și alterității, a diferențierii fenomenologice a conștiinței din informa realitate ce este dată simțurilor în vederea integrării și transcenderii de către subiectul trăitor poate fi însoțită sau nu de formarea unei reacții active, care ea însăși e inclusă într-o substanță pasiv gânditoare.

Există o ierarhizare a pasivității, în funcție de multiple niveluri integrative. Pentru a explica de pildă relația de comensalism sau mutualism dintre două organisme putem privi organismul mai mare sau mai dezvoltat ca fiind gazda pasivă, locul în care se petrece jocul biologic al organismului mai mic, care pare activ din cadrul său propriu de referință și pasiv din cadrul de referință al organismului mare care îl cuprinde. Pentru o companie comercială multinațională activitatea uneia dintre componentele sale este pasivă, subordonată legilor sistemului care o include, dar din punctul de vedere al subsistemului luat în considerare, legile de care ascultă el includ o componentă activă de aparent liber arbitru.

Pot fi imaginate modele matematice și filozofice care pleacă de la metafora incluziuniii, ca în mitul lui Iona, cel înghițit de balenă. Aceste succesive includeri și autoincluderi care clădesc alte și alte suprasisteme sau subsisteme pleacă de la concepțiile atomiste asupra experienței, deci de la studiul cantitativ al fenomenelor și obiectelor. Noile modele integrative combină studiul cantitativ cu studiul vectorial, adesea cuantificat, al variabilelor calitative asociate. Ceea ce este mic este inclus în ceea ce este mare și reciproc, dar, la finalul unei analize spectrografice detailate, anumite calități ale anatomiei și fiziologiei unui sistem oarecare se dovedesc a fi supuse și ele unor relații de subordonare sau supraordonare, care permit trecerea de la mare la mic și apoi în sens în invers, către ceea ce e mare, trecând printr-o răsturnare calitativă atunci când dimensiunea studiată își atinge limita matematică, adică tinde la zero sau la plus sau minus infinit. Punctul zero este deci un punct abstract de inflexiune cantitativă, ceea ce permite trecerea la altă dimensiune calitativă. Acest fapt pleacă de la realitatea abstractă a conceptului de număr, de la pragul forțat al conceptului de zero sau a reversului său – infinitul, care reprezintă în plan calitativ conceptele de unic, individual sau punct precis delimitat în spațiu (nimicul), respectiv multiplicitatea, multiplii, spațiul întreg multidimensional, ca loc al situării unor obiecte sau fenomene.

Fenomenele limită, parapsihologice, cum ar fi de exemplu psihokinezia, au fost consemnate adesea pentru schițarea unor teorii comprehensive asupra continuumului senzorio-motor al individului, în care ele ar constitui nu o excepție, ci un fenomen liminar sau elementar, care permite explicarea fenomenelor normale și complexe ale psihicului omenesc, precum și punctele de inflexiune care permit variații calitative ale acestora. Folosesc sintagma de continuum senzorio-motor, care permite, prin trecerea la limită prin punctul zero, o definire și fundamentare a conceptului de transcendență, atât de des uzitat în filozofie.

La fel cu alți gânditori idealiști, și eu consider că omul contribuie, prin psihicul său, la conturarea și delimitarea realității cognoscibile dintr-un continuum senzorio-motor dat pentru a fi oglindit în funcție de limitele continuumului senzorio-motor uman și parauman, respectiv datorat proprietății reflexive și autoreflexive a substanței nervoase din întreaga lume vie, dar și a obiectelor sau substanțelor lipsite de viață, care posedă și ele proprietatea de amprentare a mediului înconjurător. Amprentarea mediului înconjurător se realizează prin diverse mecanisme specifice, între care un loc aparte îl au simțurile omenești, care oglindesc lumea cu un hiatus temporal, datorat vitezei limitate a transmiterii influxului nervos, hiatus ce permite și transformarea în timp a realității datorată componentei motorii a fiecărui proces psihic senzorial. Afirm deci că orice proces psihic are ambele componente – atât senzitivă, cât și motorie, în procente variabile. Creierul omenesc este ca un disc compact, citit de o rază de laser performantă. Aceeași rază poate reda discul sau poate înscrie modificări în substratul material și energetic al sistemului nervos, fapt ce explică memoria și uitarea sau modificarea infinitezimală a întregului continuum senzorio-motor dat spre a fi cunoscut, redat cu o anumită imprecizie.


Acest continuum senzorio-motor al lumii omului are deci proprietăți metamorfice, tocmai datorită existenței unor mecanisme complexe de amprentare, care antrenează componente senzoriale și motorii la nivelul întregului sistem al lumii cunoscute și trăite de om. Posedând con-știință, așadar o cunoaștere lucidă, concomitentă cu conștientizarea acesteia de către o terță parte, situată în afara continuumului senzorio-motor individual, delimitat deci de un individ al speciei – omul poate să intervină activ și conștient în modificarea mediului înconjurător. Pentru a fi validă și personală, paradoxal, conștiința desemnează alteritatea și obiectivează lumea, se rupe de obiectul cunoașterii, așadar se așază în scaunul unei terțe părți, situată în afara individului. Afirm că această terță parte este fie o altă substanță gânditoare, fie o anumită proprietate a unei alte substanțe gânditoare care transpare în viața individului, cu ajutorul căreia individul poate cunoaște și recunoaște lumea. Așadar conștiință sau gândire proprie omului fără existența unei alte conștiințe nu e posibilă. Datorită proprietăților intrinseci ale sistemului nervos, omul se află încă de la naștere și chiar din viața intrauterină într-o stare de comuniune cu restul indivizilor speciei sale și cu celelalte ființe vii, deoarece cu toții împart același continuum senzorio-motor în spațiu și timp.

Rămâne de văzut dacă acea rază care citește CD-ul ce conține informații – deci realitate cognoscibilă individualizată – despre propriumul individual este o parte dintr-o altă mai mult sau mai puțin complexă conștiință sau doar o parte din alte mecanisme biologice și/sau nonbiologice de amprentare a mediului. Acea rază are posibil și ea o parte pasiv-senzorială și alta activ-motorie, chiar dacă nu intenționată, deci e parte a unui alt sistem de cunoaștere, dotat cu proprietăți de oglindire și de autooglindire. Prin funcția pasivă, asemenea deprinderilor automate, individul uman își perfecționează prestația senzorio-motorie în lumea reală, iar prin funcția activă el însuși contribuie la pasivitatea altor subsisteme sau sisteme. Este vorba de jocul dintre yin și yang al unor diverse mulțimi sau sisteme de mulțimi care au între ele diverse relații de intersectare sau incluziune sau nonrelații în raport cu anumite proprietăți ale lor.

Fie că privim realitatea cognoscibilă drept sfere concentrice incluse una în alta, fie că adoptăm un alt model explicativ, rămâne subînțeles faptul că obiectul real este doar o imagine reală a unui alt obiect, eventual virtual, prin diverse jocuri de lumini și umbre. Lumea așa cum o vedem sau o simțim este o imagine tranzientă, iluzorie, căci geometria este și ea o știință abstractă, iar punctul și infinitul, linia perfect dreaptă sau planul perfect neted pot fi definite abstract, dar în mod real sunt fenomene probabilistice, care pot apărea sau dispărea în același moment. Astfel, lumea percepției noastre este delimitată de proprietățile sistemului nostru nervos, în care sarcina electrică este inegal repartizată și transmisă prin contiguitate, nu prin continuitate. Pe interfața acestui continuum senzorio-motor diversele conștiințe și simțuri individuale sunt inegal și inconstant performante, dar, odată cu pierderea unor proprietăți neurofuncționale ale unui individ, sistemul nu suferă disrupții și rămâne același din punct de vedere al proprietăților sale senzorio-motorii, deoarece orice slăbiciune individuală e acoperită, compensată, de restul sistemului, care își manifestă astfel proprietatea de continuum.


Acest continuum senzorio-motor, înzestrat cu proprietăți catoptrice, are un corespondent, o copie la indigo, o traducere aproximativă în limbajul verbal natural.

Pădurea – imagine și semnificație în lirica lui Lucian Blaga

Motto: În pâlnia muntelui iezerul netulburat/ ca un ochi al lumii, ascuns, s-a deschis. (L.Blaga)

Pădurea care se dezvăluie în poezia lui Blaga îndeplinește mai multe roluri semantice propriu-zise sau de organizare a semnificațiilor în rețeaua semantică a operei sale poetice.
Astfel, putem enumera:

  1. Funcția reflexivă, de vehicul purtător al patosului și pătimirii omenești, prin personificare. Aceasta se înscrie într-o tradiție expresionistă, în care simbolul funcționează augmentativ și centrifug, plecând de la eul liric.
  2. Funcția de spațiu sacru și rolul de pepinieră a plăsmurilor mitice.
  3. Funcția de peisaj oniric și fantast și de facilitare, prin ispitire și tăinuire, a jocului erotic.
    Prin îndeplinirea acestor funcții, pădurea din lirica lui Blaga are totodată o finalitate axială, coagulează universul semantic al poeziei lui Blaga în diade noționale polare, precum viață-moarte, orizontal-vertical, primăvară-toamnă, lumină-umbră, tăinuire-dezvăluire, teluric-celest, sine-alteritate, unu-multiplu, păgân-creștin.

  1. Funcția reflexivă și personificatoare.
    Poetul care afirmă în poezia Melancolie din Poemele luminii că întreaga durere nu o simte în piept, ci în picurii ploii care curge, care trece așadar, se prezintă pe sine în raport cu lumea pădurii: „Om de pădure sunt și-mi place frunza.” (Soare iberic) Totuși, poetul specifică clar că nu i se poate odihni inima în pădurea de pini de la Estoril, unde umbrele sunt rare. El este ancorat peren de solul pădurii din patrie, în dumbrava Vlahiei, reavănă, primitoare și plină de sevă vie. Înclinația sa expresionistă către supradimensionare spațială sau temporală, adverbe sau adjective puternice se manifestă în mod centrifug, prin intropatie, după spusele filosofului Blaga, adică prin proiecție a propriilor afecte peste și în diverse fenomene sau făpturi ale naturii. „Sufletul, însuflețind obiectul, se însuflețește”, afirmă poetul. Tot oameni de pădure erau și dacii, despre care Blaga afirmă că venerau pădurea ca stihie vegetală și divinitate maternă, ale cărei rămășițe arhaice se regăsesc în folclorul românesc, care include și pe muma-pădurii.
    Există un dor al poetului de a înflori ca pomii, dar cu ochi de om, ceea ce duce la căutarea unui pământ sacru în care pot exista asemenea făpturi hibride: „ochi ca oameni să deschidem,/ dar ca pomii să-nflorim”. (Focuri de primăvară) Hibridizarea se produce și în ce privește peisajul – fagii, care au chip și amintiri ca oamenii, imită înaltele coloane din antichitate (Grădiște). Sub pași răsună acoperite bolți, bolțile din adânc, fiindcă ne imaginăm că pomii nu au doar coroana vizibilă, ci cresc totodată rădăcini arborescente și adânci. Lutul e roșiatic, precum veverițele, noianul de frunze este aproape mereu roșu. Culoarea aduce un plus de sălbăticie și vitalitate exuberantă în imaginea pădurii, asemenea unei mantii roșii sau unei draperii dintr-o pictură de Rubens. Se mai întâlnesc și alte culori pure – albastrul muntelui în vârf, albul norilor și al inorogului.
    Printr-un alt autoportret, poetul își revelează obârșia și felul de a fi. Gorunul din margine de codru, simbol al omului cu destin singuratic și excepțional, este un colocutor tandru, personificat drept ființă jucăușă care îl dezmiardă pe poet. Acest tablou idilic e umbrit de prevestiri despre sicriul propriu, care ar crește în trupul copacului („ascult cum creşte-n trupul tău sicriul,/sicriul meu”- Gorunul). Tot în creștere este și slova copilului incrustată în scoarța copacului, ceea ce desemnează din nou relația de corespondență și conexiunea dintre cele două vieți – cea a omului și cea a pomului (Cresc amintirile). Supradimensionarea jocului copilăriei e și un mod de semnalare a naturii adictive a jocului. Copilul din propria ființă, de care adultul nu se îndură să se despartă, crește gigantic în lumea virtuală, a sufletului, și devine obiectul dorului și invocării: „numai sângele meu strigă prin păduri/ după îndepărtata-i copilărie,/ ca un cerb bătrân/ după ciuta lui pierdută în moarte” (În marea trecere). Astfel, Blaga e asemenea lui Eminescu, care ascultă și el fără speranță (fiindcă trecutul are ecou sonor), chemarea copilăriei pierdute. Însă Blaga adaugă duioșie și candoare în amintirile copilăriei, încă o dată o copilărie aurie și caldă, în care există plopi, sălcii și ariniști, o simfonie în care se armonizează esențe vegetale subțiri, rare, mlădioase, timide asemenea faptelor din universul copilăriei, laolaltă cu stângăcii ale bobocilor de gâscă și cu imaginația copilului care, mai mult decât alții, simte compasiune și mirare în fața lumii (Din copilăria mea).
    Ca și Dumnezeu, copacul singur, copacul ales de poet, mocnește și înflorește în martie (Trezire). Un rol de strajă are și bradul bătrân care stă în picioare de veacuri și poartă semnele trecerii timpului, iar fulgerul care îl preschimbă în scrum îi redă totodată tinerețea, ca unei păsări Phoenix (Cântecul bradului).
    Odată cu vârsta, vuietul plin de vrajă și viață al pădurii se stinge lent. Tot ce mai rămâne este „un singur plop și umbra, fremătând” (9 mai), imagine care sugerează prin inefabil și fragilitate înseși slăbiciunile vârstei senectuții. Pâlcul de cinci plopi a căror soartă poetul o plânge au singura vină de a le tremura frunzele precum inima în oameni (Elegia plopilor).

  1. Funcția mitizantă și hierofanică
    Peisajul montan al liricii blagiene, de la sacru până la profan, adeseori cuprinde și pădurea. Pe patru vânturi adânci/ Pătrunde somnul în fagi bătrâni. Cele patru vânturi, cu atributul hiperbolizant al adâncimii au, ca și în Metamorfozele lui Ovidiu, o funcție de transmitere a forței demiurgice. Însuși Dumnezeu, mocnind sub copaci, se face mai mic, pentru a lăsa loc suficient freamătului și coloritului pădurii (În munți). Multe creaturi fabuloase, făpturi între vis și poveste, își află lăcașul în pădure (fluturii cât buhele, duhul mușchiului umed, caii galbeni, bălaurul), fiindcă, după cum spune însuși Blaga, „fără o gândire mitică nu ia ființă, din păcate sau din fericire, nici o poezie”.
    Dar ”în ceasul verde-al pădurii/ otrăvuri uitate adie”, așadar pădurea e un loc cu multe pericole, în care bisericile din trecut s-au pierdut (Septemvrie). Pădurea cuprinde și alte creaturi fabuloase, precum unicornul înalt sau cel fără glas, care trăiesc sub bolțile adeseori adânci ale pădurii, adâncimea ei fiind în contrast cu mușchiul și brândușile cu viață târzie. Un alt personaj de legendă e haiducul care ar vrea ”să desferece duhul pădurii/ și șipote negre cari cântă”(Haiducul). Duhul mușchiului umed adastă prin văgăuni, duhurile de pădure medievale sunt stinghere în oraș și tânjesc după pădure de pe streșinile catedralei. Pădurea își iubește creaturile magice, plânge lacrimi de chihlimbar când ultimul alb unicorn se stinge. Invocarea inorogului îl aduce din lumea păduratică, de unde el apare ca ispita, în lumea omului, de unde se va întoarce în mod sigur pe tărâmul magic al pădurii, fiind o creatură care are nevoie de un spațiu sacru, fără pericole sau expunere (Îndemn de poveste). Legendă este și nașterea în primăvară a noului voievod, fiul pădurii, puiul de cuc (Veste).
    Iarna însă, într-o iarnă grea a țării, 1959, desfrunzirea pădurii pare să fi arestat zeii verii, închiși în adâncul pădurii, încât poetul o conjură, în lumina solstițiului: „pădure restituie-mi zeii,/ pe care ți i-am dat cu împrumut” (21 decemvrie).
    În poezia Tăgăduiri, peisajul ne este familiar – o pădure toamna. Arborii au „crengi tăgăduitor aplecate” – într-un gest de negare a dumnezeirii sau a transcendentului. Odată ce crengile se întorc spre pământ e ca și cum moartea s-ar apropia, iar creșterea mai departe ar fi improbabilă. Crengile se întorc spre pământ, în timp ce Cristoșii sunt înalți și se răstignesc singuri în arini.
    Rânduiala naturii și cea creștinească se oglindesc reciproc, astfel încât În copaci, prin vechi coroane,/ Seve urcă în artere:/ S-ar părea că-n evi de orgă/ Suie slavă de-nviere.” (Înviere). Ursul, ajuns lângă biserică, are calități omenești, îndeplinind, ca un mare preot, un rol apotropaic și hierofanic: „Cu mâinile – în stânga și-n dreapta – pare că veșnic/ și-ar împărți pădurile ce le are în țara de sus”. (Ursul cu crin)
    Semințele au și ele calități antropoide, fiind fiecare câte un mic zeu. Semințele visează „un veac pădureț,/ popoare de frunze/ și-un murmur de neam cântăreț.”(Mirabila sămânță) Sanctuarul este inima codrului, un fel de navă a catedralei pădurii, locul unde toate cresc (Inima pădurii), prin consonanța și confluența forțelor aflate în echilibru. Astfel, pădurea este un spațiu embrionar, care generează viață, asemenea unei semințe gigantice.
    Atitudinea religioasă a lui Blaga este înclinată spre împăcarea contrariilor și sare ca prin joacă peste granițe între diverse contexte spațio-temporale – de pildă mitul biblic al genezei devine actualitate creștină când mărul ce a crescut din sâmburii mărului din rai devine crucea de lemn pregătită pentru răstignirea lui Hristos (Legendă). Mai mult decât atât, viața pomului e înglobată în ritualul de înmormântare când lemnul său devine sicriu, după cum am menționat mai sus (Gorunul). Viața perenă a pădurii sau a pomului este așezată în antiteză cu moartea omului și este prilej pentru meditația asupra deșertăciunii lucrurilor lumești.
    Din punctul de vedere al filosofiei lui Blaga, pădurea este un spațiu cu rădăcini în transcendent, unde se află ascuns și Dumnezeu, unde se găsesc duhuri și făpturi magice. Populată de cerbi, ciute, mistreți, lupi și urși sau haiduci, inorogi, vietăți care participă indirect la viața oamenilor, pădurea este locul mitic al creșterii și descreșterii, al morții și învierii.

  1. Funcția ludică și erotică
    Vânătoarea printre roșii frunzare și chemări de corn este pusă în scenă pentru femeia cu ochi de pădure. Protagoniștii idilei se sălbăticesc în visul lor ce se petrece în pădure, însă în viața zilnică sunt străjuiți de „severii plopi de lângă drum”. În poem poetul așază în vis un iepure ucis sub capul iubitei – gest de adorație mută amintind de farmecul vetust al trubadurilor și minnesängerilor (Andante). Toamna, în pădure, brândușele și culoarea roșie a spinului apar din nou în tabloul viu colorat al poeziei Poveste, unde reîntâlnim tipizarea prin imagini semnificative și construirea unui mit personal al pădurii, ca și în poemul Corn de vânătoare, unde poetul pictează peisajul viu colorat al unei vânători mitice, în care la sfârșit vor fi săgetați doar norii, așa precum odinioară daco-geții săgetau cerul.
    În Pëan pentru o tânără, poezie prin care e admirată o creație a sculptorului Romul Ladea, Blaga ispitește femeia tânără să umble dezbrăcată prin rariști de veac, prin holdele coapte, prin crâng, la izvor. Acest îndemn, aparent pentru ca ea să fie văzută de către copaci prin frunzele lor ca niște ochi, aduce în primplan sinele de copil al poetului, vremea când el însuși intra în picioare în cada cu grâu, gol până la buze (Mirabila sămânță). Este deci o glorificare a lumii senzoriale, reprezentată de zeul Pan, alături de nimfe și duhuri, zeu care de altfel apare distinct în poeziile lui Blaga. Magda Isanos scria cu același elan euforic, de glorificare a senzualității și amiezii, despre scalda „în zi ca un copil în râu”. Iubirea la Blaga se apropie de elemenul vegetal și prin disponibilitatea către ardere a lemnului, iar iubita are crengi în loc de brațe, pentru a fi cuprinsă de o flacără mistuitoare (Cântecul focului). Portretul femeii este înfrumusețat și scos în lumină prin detalii ale peisajului: „O frunză de fag ca o flacără-n păr ţi se-oprise.” (Văzduhul semințe mișca)
    Adeseori poeziile de dragoste mai lungi, cu colorit baladesc, ale lui Blaga includ și participarea pădurii la peisaj. În Pădureanca întâlnim aceleași motive din restul tablourilor de toamnă cu păduri: ghinde care pocnesc sau sunt strivite, mirosul și foșnirea frunzelor roșii, prezența unor vietăți (aici ursul și albinele) care apar mărite și hiperbolizate ca semnificație, cu valoare mitică. Poezia creează o stare de tensiune erotică între cei doi protagoniști. Ispitirea și adorarea femeii prin metafore pădurene seamănă cu un ritual magic păgân.
    În anotimpul cald pădurea e prilej pentru aceeași diferență de potențial erotică, exprimată uneori ca tânjire după o înflăcărată și magică idilă: ”Pe sub brazi, pe sub bătrânii,/ nici o zână nu-și aprinde/ măcar coapse, măcar sânii,/ cum fac verzii licurici?” Tabloul pictat de Blaga prezintă o lume senzuală și îndrăzneață, care alunecă înspre oniric și fantastic (Creaturi de vară).

*
Pădurea lui Blaga se înfățișează adesea cu „bolți adânci”, o figură de stil amintind de psihologia abisală și de abordarea filosofică a misterului sau a tainei prin care ne recunoaștem drept oameni care trăiesc întru mister și pentru revelare. Bolțile adânci tăinuiesc, așa cum tăinuiesc și mormintele sau rădăcinile copacilor. În cazul lui Blaga acest motiv e abordat filosofic, prin introducerea ideii de cenzură transcendentă, care, deși inhibă elanul de cunoaștere și acțiune al omului, e necesară pentru bunul mers al lucrurilor, pentru menținerea acestora în serviciul organizării sistemice a universului. Bolțile pădurii par a se adânci în cer, fiind prin urmare înalte, dar Blaga introduce un oximoron pentru a sublinia poziția intermediară a pădurii – un spațiu de purificare și transfomare între pământ și cer, unde caracterul sălbatic al vietăților se revelează și unde unirea mistică cu transcendentul e firească. Astfel, Blaga vorbește despre bolțile adânci ale pădurii, operând o inversare asemănătoare cu cea din poezia lui Rilke, în care coroanele copacilor sunt ca niște rădăcini ancorate în cer.
„Ce ne-nvață pomul sfânt?/ Cine are în adânc/ pe la morți vreo rădăcină/ să și-o țină sub pământ,/ neatinsă de lumină.”, spune Blaga în poezia Înțelepciune de grădină.
Această tăinuire e bogată în sensuri și proteguitoare, premergătoare răsăririi vlăstarelor tinere și înfloririi, în timp ce lumina expune tainele și nu lasă loc pentru creșterea în liniște a viitorilor copaci. Motivul acesta al protecției înalte, al sacralității spațiului pădurean, e adesea invocat de Blaga. Într-un distih cu melodicitate populară, Blaga descrie nevoia de tăinuire a bolii grave: „Stă în codru fără slavă/ Mare pasăre bolnavă”. Pasărea nu s-ar putea vindeca decât prin rouă și cenușa stelelor, dar bolta cerului este prea mică, precum o lucarnă, în pădure. Pasărea e prizonieră tocmai prin dimensiunea sa, fiind astfel limitată în mișcare și aspirații și greu accesibilă pentru alții (Stă în codru fără slavă).
Pădurile poetului Blaga sunt uneori cu cetini negre, cu bolți adânci și multă umbră. Însă, pe ici pe colo, apar și rariști și pajiști și grădiște, uneori în jariștea unor stele năzdrăvane. Aceste substantive, specifice toponimic poetului, în afara efectului muzical asemănător liniștii sau unui susur stins, liniște descrisă de Blaga într-un binecunoscut poem, țes lumina împreună cu întunericul și descriu un univers destrămat pe alocuri sau din când în când, ca o veche scoarță țărănească. În jurul bătrânilor și a unor poeți, precum însuși Blaga, pot să existe, ca și în păduri, niște spații în care cuvântul e rostit cu moderație și liniștea e firrească.
Primăvara în pădure e mai rar descrisă de poet. Apare mai degrabă ca un zvon, ca o înviere a întregii naturi, în care copacul suferă și se trezește din somn, mugurii îl podidesc de parcă ar fi lacrimi (Trezire) sau cresc asemenea unghiilor și părului morților (Echinocțiu). Vântul cântă printre ramuri. Semințele, simbol al puterii regeneratoare și modelatoare a spiritului, ridică povara lespezilor de pe morminte (Înviere).Toamna însă, pâlcul de plopi, înfrățiți cu nori și stele, este un prilej de meditație elegiacă, având în vedere viitoarea lor dispariție sub secure. Din nou, plopul vorbește prin frunzele sale, ca și cum frunza ar „tremura ca inima-n oameni” (Elegia plopilor).
În ritualurile naturii omul este uneori prezent, dar cu respectul momentelor în care, în mod magic, doar atunci, se petrece căderea tuturor coroanelor, „surd și dintr-o dată”. Copacii sunt priviți într-o lumină magică, ca și cum ei sunt cei care guvernează mersul anotimpurilor, iar căderea coroanelor lor toamna este cauza unei schimbări bruște și drastice pe întregul glob pământesc (Brumar). Aceeași idee apare în altă poezie, Valea regilor, unde poetul se identifică cu pomii cărora le-a căzut podoaba de frunze și acceptă sentimentul de renunțare.
Una dintre cele mai frumoase metafore ale lui Lucian Blaga este imaginea pădurilor ce ar putea să fie și niciodată nu vor fi, din poezia Risipei se dedă florarul. Și aici apare asumarea renunțării. Aceste păduri ipotetice, simple potențialități sugrumate, ne duc cu gândul la un spațiu interior, spiritual, unde se revarsă și abundă ideile generoase și la fermentul emoțional luminos, care nu poate rupe barierele realității și nu găsește mranița fertilă unde să încolțească. Pădurea e un spațiu plin de posibilități, dar și de incertitudine, un loc unde ceea ce apare poate dispărea pe negândite, asemenea sanctuarelor zeilor păgâni.
Blaga, prin opera sa lirică, oferă un îndemn de a ne bucura de momentul prezent, fără a cădea pradă nevoii de cunoaștere și înțelegere a ceea ce va rămâne oricum o taină, un mister. Poetul și creatorul de fapte culturale în general, consideră filosoful, revelează misterele într-o formă metaforică. Prin plăsmuiri artistice sau mitico-religioase, omul face un salt ontologic imens, de fapt apare o ruptură, o transformare în psihicul individului, ceea ce îl face pe om cu adevărat om.
Zicalele populare transmit mai departe, ca un mesager al spiritului pădurii, legătura strânsă dintre om și pădure și amplasează omul pădurean sub imperiul fatalității sugerate de asemănarea vieții omului cu pomul cu frunziș căzător, dar și a firii sale mândre cu brazii demni și impasibili în nemișcarea lor, veșnic verzi și drepți.

Spațiul-matrice al lui Blaga ar fi universul inconștientului, cu rol plasticizant și modelator. Spațiul-matrice tipic românesc este orizontul mioritic. Totuși, pădurea, prin însăsi natura ei, este ca o derivare prin multiplicitate a unei idei – ideea de copac, care guvernează, ca și ideile platonice sau neoplatonice, apariția în primplan fie a arborilor ca indivizi, fie a pădurii, prin jocul dintre fundal și obiectul percepției. Astfel, ne amintim de ideea emanației succesiv degradate a lumii dintr-un Unic în filozofia neoplatonică marcată de misticism a lui Plotin.

Pădurea este și locul de revelare a lui Dumnezeu, care se pogoară de sus, care arde câteodată suav prin tufe, fără să mistuie, ori mustește sub copaci și se face mai mic, pentru a respecta drepturile creaturilor mărunte. Numai copacii singuratici, marginali, sunt ca niște oițe rătăcite, care se distanțează de spațiul-matrice și par să câștige harul divin prin virtute și muncă asiduă. Întocmai după cum Blaga crede că biserica răsăriteană (ortodoxă) se bazează subiacent pe ideea tainei revelate și a dobândirii grației din înalt. Dumnezeu e mai degrabă ca un duh arhaic al pădurii, intim legat de toate făpturile. Arta însăși este pentru Blaga un mod specific de revelare a misterelor, printr-o mutație existențială, iar magicul, care abundă în pădure, este unul dintre elementele la care recurge, după spusele lui Blaga, „poezia mare a tuturor anotimpurilor”.

Bibliografie:
Blaga, Lucian, Luntrea lui Caron, București: Ed. Humanitas, 2006
Blaga, Lucian, Opera poetică, București: Ed. Humanitas, 1995
Blaga, Lucian, Trilogia culturii, București: Ed. Humanitas, 2018
Blaga, Lucian, Trilogia valorilor, București: Ed. Humanitas, 2014

(Trimis la Concursul NAȚIONAL DE CREAȚIE LITERARĂ ȘI ARTĂ PLASTICĂ „LAUDĂ SEMINȚELOR, CELOR DE FAȚĂ ȘI-N VECI TUTUROR”, SEBEȘ – LANCRĂM, ANUL 2021, premiul al treilea)

Poeziile cu rimă

În epoci anterioare celei moderne ritmul și rima erau mai des uzitate în poezia lirică sau epică, în teatru și cu alte ocazii, din mai multe motive. Lanțurile de reacții posibile alcătuiesc un fel de ciur rotit cu mare viteză; diverse efecte psihofizice sunt determinate de diverși factori de natură psihică sau fizică. Stimulii și efectele lor cad prin sită simultan, devin o realitate percepută datorită unor factori de mare complexitate, legați de psihismul global al întregii noastre specii, fiindcă omul nu e determinat doar individual, mai ales în această eră a globalizării informației. Astfel, un cuvânt anume este implicit legat preferențial în aria corticală legată de auz cu alt cuvânt care rimează cu el, care se pronunță ca întreg în mod asemănător (paronime) sau chiar identic (omonime).

Uneori forma similară a cuvintelor determină înțelesuri sau sensuri aproximativ asemănătoare între ele. Ritmul și muzica poemului au astfel impact mai puternic aspra cortexului auditiv și pot duce la o stare de punere în acord a creierului individului – acesta fiind atât mare cât și corabie pentru sinele individului – cu colectivitatea, adică cu acei indivizi din colectivitate care percep aceleași sonorități. Este cât de poate de clar de ce se scriu marșuri militare sau pentru ocazii festive cu rimă. Aceasta explică parțial efectul de amplificare a emoției și percepția ușor modificată a muzicii într-un spectacol cu mulți spectatori. E ca un efect de seră.

Prin legea transmiterii saltatorii – asemenea cu transmiterea impulsului nervos prin teaca neuronului – mecanismele psihice aduc aproape unul de celălalt evenimente aparent izolate, așa precum un om valid merge pas cu pas, nu folosește șenile, patine sau tălpici ca să alunece pe tot drumul. Mersul e o activitate contiguă, nu continuă. Datorită modei trotinetelor cu sau fără motoraș, oamenii par că se deplasează și ei în mod continuu, fără salturi. Așadar poezia cu rimă și ritm se imprimă mai ușor și mai trainic în memorie, fiind fiziologic mai eficientă și are o funcție evidentă de socializare. Un alt exemplu edificator e sunetul unor instrumente tradiționale din orientul îndepărtat, care se asemănă ca sonor cu limba asiaticilor.

Există deci o atracție logică între vocabule similare, se formează adevărate constelații de cuvinte asemănătoare din punct de vedere fonetic, ceea ce poate să însemne că scoarța cerebrală a oamenilor care percep un anumit cuvânt este stimulată în mod similar la mai mulți indivizi. Chiar dacă nu ar fi așa, oricum sunetele asemănătoare facilitează comunicarea. Mulți dintre noi au trăit bucuria, chiar plăcerea citirii unei poezii cu rimă, lucru evident și la copiii preșcolari. Apoi am crescut și am devenit serioși și snobi, crezând că e un lucru prea primitiv să ne bucurăm de poezii cu rimă, din moment ce putem citi poezii fără ritm și rimă, cu ideea că doar sensul subiacent contează în crearea emoției artistice! Lucru evident fals, fiindcă există o proprietate de agregare a cuvintelor cu formă sonoră similară, chiar dacă nu aparțin unor poeme, ele se atrag între ele precum picăturile mici de apă într-o picătură mai mare. Acea bucurie a rimei apare probabil prin faptul că un cuvânt anume stimulează o anumită zonă corticală și astfel cuvântul care urmează, fiind asemănător cu primul, coincide așteptărilor induse de forma sonoră a primului cuvânt. Între un cuvânt și celălalt există o discontinuitate, ceea ce permite memorarea și apariția efectelor primului stimul, fapt care facilitează perceperea celui de-al doilea.

În lipsa unei poezii cu rimă și ritm în sens clasic au existat formule hibride, cu rimă dezordonată, mai puțin elaborată, care pare mai firească, naturală și vine ca o proptea în ajutorul ideilor și emoțiilor din poem. Dacă și aceste rime lipsesc, atunci poetul poate să folosească pleroma cuvintelor fonetic asemănătoare, care conectează sensuri diverse printr-un fel de salt de la o idee la alta. Astfel de lucrătură au de exemplu și poemele lui Lucian Blaga sau Nichita Stănescu. Alți poeți par să folosească doar ritmul și asemănările semantice, în poeziile lor fiind expuse conexiuni de semnificație puternice – cititorii merg subconștint pe cărări bătătorite, astfel încât plăcerea estetică apare datorită stimulării unor zone corticale aflate de obicei în corelație, datorită lanțurilor cauzale sau de semnificație, formate de-a lungul vieții. Totuși dedesubtul unor sensuri logice ca înțeles poate să existe o corelație datorată exclusiv foneticii. Ceva ce sună familiar pare să fie mai adevărat sau mai bun. Copiii învață să vorbească prin repetiție, în mod mecanic, și tot astfel se fixează în memorie cuvintele, mai înainte să fie racordate conștient la o definiție sau semnificație în propria conștiință.

Cu alte cuvinte, când citim poezii, ele par poezii bune sau frumoase în măsura în care satisfac așteptările noastre, se asortează sau se potrivesc cu engramele cortexului cerebral pe segmente mai largi din populația vorbitoare a unei limbi. Din această cauză și poeziile se uzează moral, chiar și capodoperele, chiar și ele pot fi troienite de vreme prin schimbarea lentă a fondului lingvistic și altor semne și simboluri prezente în societate și determinate istoric. Valorizarea estetică a unui poem e evident legată de un anumit mod de percepție specific unei epoci anume – iar odată cu transformările sociale mai mari se produce o redefinire a liniilor directoare ale perceperii operelor artistice.

Metafizică și genetică

Suntem cu toții familiarizați cu teoria sistemelor, mai mult sau mai puțin. Este cât se poate de clar că diversele subsisteme psihosociale – adesea cu proprietăți de cosmoid, după cum spunea Blaga – , au capacitatea de ”autoorganizare”, fiind subproduse ale sistemului în ansamblu. Ele se con-struiesc deci prin participarea celorlalte subsisteme, conform legilor probabilistice, adică permit apariția în lumea obiectuală a celor mai probabile forme ale fenomenelor sau obiectelor virtuale sau materiale.

Dintr-o perspectivă a antirealismului metafizic și științific, sistemul alcătuit din structuri și funcții ale aparatajului genetic nu este determinant pentru realitate, fiindcă entități inobservabile precum genele și electronii nu au consistență reală, nu pot fi plasate în opoziție cu psihicul omenesc, nu sunt acceptate ca reale, psihicul fiind singurul arbitru în delimitarea conceptuală a acestor entități, pe care le include în sine.

O poziție asemănătoare, chiar dacă nu identică, susțin și eu. Anume că genele, cu toate caracteristicile lor morfofuncționale pot fi doar invenții omenești obținute pe calea analizei – a scindării corticale a substratului matcă psihointelectual în entități ireale, dar susținute sistemic prin participarea tuturor factorilor spirituali și materiali care susțin lumea ca imagine și ființă. Genele și fenomenele genetic determinate sunt doar o parte mică din întreg sistemul universal, dar acest sistem genetic funcționează după aceleași legi universale, ca un fel de cosmoid, fiind o clasă de obiecte care corespund biunivoc unei clase supraordonate de determinanți.

Să ne amintim de faptul că behavioriștii considerau că psihicul unei persoane nu poate fi studiat – adică își bazau teoria pe binecunoscutul model al cutiei negre – ceea ce se petrece în mintea individului nu poate fi studiat, fiindcă nu poate fi obervat direct. Este adevărat că tehnologia recentă susține că e posibil studiul activității psihice prin analiza activității bioelectrice a creierului și altor țesuturi. Dar, în condițiile în care e posibilă și cuantificarea fenomenelor de mediu asociate activității psihointelectuale a omului, ne punem întrebarea ce este cu adevărat propriumul psihic al individului? Cum putem delimita – și oare putem delimita – acea perfect opacă și protectoare cutie neagră? În ce măsură sentimentele și ideile noastre ne sunt cu totul proprii, personale? Nu sunt ele, cel puțin parțial, obiete ce ni se dau și sunt ulterior apropriate? Conștiința individului este acel arbitru și reflector care domină la un moment dat prerechizitele realității construite de om. Conștiința ca atare e proprie, dar sentimentele și gândurile sunt puternic ancorate în și suprapuse peste realitatea psihosocială. Propriu cu adevărat este doar modul lor de articulare cu conștiința și modul propriu lor de autoorganizare în sistem psihoindividual.
Același lucru e valabil și pentru alte subsisteme ale psihicului omenesc, precum sistemul limbajelor verbale existente la un moment dat în memoria omenirii, care se articulează în mod propriu de conștiința unui individ, având un mod de funcționare propriu individului. Asemenea e și sistemul cauzelor și efectelor genetice. De-a lungul istoriei a existat un număr mare de indivizi unici și irepetabili. Însă putem constata că există asemănări între oameni aparent fără nicio legătură unul cu celălalt, separați și diferiți pe continuumul spațiotemporal, la fel cum sunt două clipe separate, care nu seamănă niciodată perfect una cu alta, dar se pot asemăna mult.

Pentru a avansa una din explicațiile posibile ale acestui fenomen morfogenetic, m-am gândit la rolul epigenetic al spiritului, plecând de la opoziția axiomatică dintre spirit și materie. Evident, există anumite linii de forță în structura și funcționarea societății în ansamblu (natură și cultură, biologic și psihologic, date spirituale și date materiale) astfel încât ceea ce e vizibil emergent la un moment dat e cel mai probabil lucru și poate fi asemănător cu ceea ce a existat și a funcționat în trecut. De exemplu, chipul unui individ, despre care știm că e determinat de factori ”genetici” dar în combinație cu alți factori din mediul social și natural, poate fi considerat drept rezultantă a unei singure categorii de factori, de natură spirituală, care modelează materia posibilă ca substrat. Teoria genentică susține că există gene pentru toate caracteristicile morfofuncționale ale omului, și mai ales pentru înseși controlul și inițierea funcționării acestor factori genetici. Ipoteza nu poate fi verificată cu ochiul liber și deci, de pe opoziție antirealistă pot spune că e mai fructuoasă și mai simplă desemnarea acestui perpetuum mobile genetic prin ansamblul factorilor de natură spirituală care modelează aluatul material, de facto, al societății în ansamblul ei, într-o anumită albie socială și istorică. Chipul unui om e și el modelat asemenea unor tipare preexistente ( numite de alții factori genetici), de anumiți factori spirituali. Când există linii de forță ale unor subsisteme care includeau diverși indivizi, când aceste proprietăți ale subsistemului se perpetuează, există o probabilitate mai mare ca chipul unui individ să fie modelat după aceleași linii cu chipul unor oameni incluși în sisteme similare. Desigur, contraragumentul pe care îl puteți găsi e determinarea strictă a trăsăturilor chipului de către factori genetici familiali, care e aceeași, verificată eventual de dvs. prin creșterea separată a unor gemeni identici, ceea ce eu, un gânditor sceptic nu am verificat eu însămi. Dar aceasta nu exclude ipoteza mea de fapt, la o privire mai atentă. Copiii seamănă cu părinții, dar există foarte multe opțiuni de combinare a celor două seturi de cromozomi ai progenitorilor, și astfel poate să fie aleasă acea combinație de gene cea mai probabilă, date fiind determinările de natură spirituală ale sistemului. În acest fel ajungem la paradoxul că anumite structuri social-istorice viabile și foarte probabile se reproduc, în sensul în care se reproduce ADN-ul, și determină apariția unor progenituri care păstrează proprietățile celor din trecut, cu alte cuvinte copiii pot da naștere părinților sau străbunilor lor, ceea ce este analizat științific și tălmăcit în limbaj specific, drept bagaj genetic, transmitere, gene recesive etc.

Asemenea, desigur, este acest lucru tradus și în limbajul sociologiei, chimiei etc.

Lebăda

Lebăda apare ca o creatură feminizată, gracilă și delicată, în conștiința publică, în imaginarul colectiv.


Ne este mai greu să ne imaginăm lebăda ca un animal mascul. Substantiv feminin în limba română, lebăda mascul apare ca o excepție, în timp ce păunul, vrabia, fazanul sau rața, sunt substantive care admit variații de gen, care acceptă și perechea mascul sau femelă, după caz – respectiv vrăbioiul, păunița, făzănița, rățoiul. Substantive fără variații, fie masculine, fie feminine, sunt și cocor, stârc, lăstun, rândunică, ciocârlie. Însă lebăda ne apare eminamente feminină, asociată cu imagini tandre sau delicate, în mare parte datorită formei trupului său, prelungirii delicate a gâtului și plutirii sale aproape fără efort, pufoasă și mare, ca o crino-lină de demult.


Cu toate acestea, ne amintim și uimitoarea legendă a Ledei, regina spartană care este sedusă de însuși Zeus, care luase înfățișarea unei lebede, dând apoi naștere gemenilor Castor și Polux, dioscurii. Însuși cuvântul lebădă în limba română pare să indice o plutire și o oglindire a grațioasei păsări pe luciul apei.


Mitul și imaginea lebedei au inspirat numeroși pictori, sculptori, poeți și alți artiști.
Binecunoscută este imaginea din baletul lui Ceaikovski – Lacul lebedelor, devenită emblematică și reprezentativă pentru grația balerinelor în general, fiind aici de amintit și dansatoarea Swanhilda din baletul Coppélia de Léo Delibes. Substantivul Swan – lebădă în limba engleză, apare și în romanul fluviu al lui Proust prin numele lui Swann și în numele castelului Neuschwanstein asemănător cu o lebădă – clădit în secolul 19 de un rege căruia îi plăceau operele lui Wagner. Lohengrin, operă de Wagner, introduce motivul lebedei fantastice, în care un cavaler misterios apare și dispare apoi, plutind într-o barcă trasă de o lebădă.


Amintindu-ne și de substantivul în limba franceză pentru lebădă – cygne – putem spune că și poezia ”Pentru a face portretul unei păsări” de Prévert ascunde în sine, în mod mascat, cuvântul lebădă – ea fiind o pasăre de asemenea, în finalul poeziei, anume pasăre bună sau rea, după cum cântă sau nu, ”mauvais signe” sau ”bon signe”. Aici aluzia este, în același timp, la ”cântecul de lebădă” – performanță de neegalat și care acompaniază trecerea întru altă lume a unei măiestre. Există desigur corespondențe și tangențe între diferite limbi vii sau moarte. Acestea au propria lor funcție de intrferență cu restul unei limbi.


În poezia românească ar fi de amintit identificarea poetului Blaga cu lebăda care, prin excelență, tace, tăcerea pârînd să fie însuși luciul sau oglinda apei, care permite astfel reflecția luminii și apariția imaginii grațioasei necuvântătoare.

Făpturi de lumină

Motto: Mire-te, dezmire-te. (Lucian Blaga)

Și iată-ne cu toții în acest lumen mundi, iată-ne, spre mirarea și minunarea noastră, supuși creșterii și decăderii, repausului aparent și veșnicei transformări a lumii… Călătorim ani-lumină prin observarea lucrurilor și ne încântă simțurile care mereu se adaptează la mediu, și vedem totul ca și cum lumea ar fi fost creată prin frângerea luminii albe, la trecerea ei printr-o prismă, așa precum mănunchiul de culori ale curcubeului ar fi fost primordial legat laolaltă și apoi desfăcut printr-o frângere abruptă între roșu și violet – astfel Dumnezeu creat-a poate lumea și rosturile ei. Dintr-o ființă de lumină primordială, și apoi din frângerea ei, s-a ajuns la diferențierea spectrografică a tuturor nuanțelor culorilor și a fost pusă baza ontologică a lumii tranziente a simțurilor noastre.


Mulți mistici au gândit despre interacțiunea omului cu lumina. Știm cum culorile depind de formula chimică a feluritelor substanțe. Știm că sfinții și Dumnezeu aveau aure, iar limba, generoasă ca întotdeauna, ne oferă cuvinte meșteșugite care ne ajută să circulăm pe firele cu sinapse și procesări informaționale. (De exemplu lumen – lumină – lume.) Dumnezeu, în prima parte a Genezei, oferă curcubeul oamenilor, după potop, drept chezășie a legământului dintre ei și divinitate.
În Evanghelia după Ioan se menționează:

*Toate lucrurile au fost făcute prin El; şi nimic din ce a fost făcut n-a fost făcut fără El.

*În El era viaţa, şi viaţa era lumina oamenilor.

*Lumina luminează în întuneric, şi întunericul n-a biruit-o.


Ca oameni, suntem făpturi bio-electro-magnetice, în măsura în care, fiind în viață, avem potențiale de acțiune și de de repaus măsurabile pe membranele celulelor noastre nervoase, miocardice, musculare etc. Viața înseamnă și electricitate, iar electricitatea e canalizată în organismul nostru prin diverse mecanisme, inclusiv prin comenzi verbale. Circulăm astfel zilnic pe firele unei rețele imense, unde există și cuvântătoare și necuvântătoare, și oameni treji și oameni adormiți. Dar ce este această alcătuire a minții noastre, astfel încât oglindim în noi, așa-zis pe scoarța cerebrală, lumea din exteriorul nostru? Cum se face viață, cum se face lumină în noi înșine? Cum putem fi alcătuiți și din ”spirit” și din ”materie”? Ce este spiritul, înțeles ca miez al vieții, cel de viață dătător duh?


Problemele care țin spirit au fost atinse și studiate atât de filosofie, cât și de teologie și de științele ”pozitive”, prin instrumentarul lor propriu. Misticii au vorbit adesea despre lumină. Unii oameni au fost martori ai unor fenomene de natură paranormală legate de lumină.
Lumina este haina sfinților. Din păcate, sfinții au fost mereu martirizați, încât ne întrebăm care este natura lor specifică – lumina ori suferința. Lumina e asociată cu puritatea și culoarea alb. Lumina face să danseze lumea și să se învârtă, prin diverse fenomene de inducție electromagnetică. Prin laser și diverse alte forme de lumină, oamenii folosesc internetul, ascultă muzică înregistrată pe CDuri, memorează diverse lucruri pe diverse suporturi materiale. În lumea virtuală, a gândirii omului, se procesează, se transmit și se memorează informații variate, în formaturi diverse, pe internet. Tot prin unde electromagnetice se transmit ”emisiuni” la radio și la televizor.


În ceea ce unii antici numeau ”eter” se întretaie felurite surse de energie electromagnetică și de lumină. Lumina se răsfrânge prin diverse lentile sau prisme și alunecă de pe diverse oglinzi. Întreaga lume vibrează de lumină. Se consideră și azi că lumina are natură duală – atât undă, cât și corpusculi – adică fotoni. Lumina nu poate fi întrutotul îmblânzită, astfel încât să se comporte exclusiv ca o undă, ci are și o natură corpusculară, ceea ce o corporalizează în reprezentarea pe care o avem despre ea.


Adesea am văzut că unele reacții chimice au nevoie de condiții specifice pentru a avea loc – unele au nevoie de întuneric, altele de lumină. Lumina e un fel de catalizator sau inițiator al reacției chimice respective. Noi putem citi CDuri cu ajutorul unei aparaturi complicate, pe care nu toți utilizatorii o înțeleg, dar nu ne punem problema dacă Dumnezeu însuși nu ne citește de la sine, așa precum într-un sistem logic organizat unele lucruri sunt citite, adică oglindite de altele, iar acestea înseși sunt și ele citite de altele. În interorul trupului nostru se petrec reacții chimice esențiale vieții – iar lumina care scapără în noi are rolul unui fel de revers transcriptază sau unui ARN mesager în biochimia celulelor noastre. Totul se oglindește, se citește, iar spirala de ADN se reface prin replicare – adică se creează o replică, un negativ, prin intermediul unui mesager, ca și cum am obține o matriță în modul în care se tipăreau odinioară cărțile sau ziarele. Această operație de imprimare s-a simplificat prin apariția rețelelor de calculatoare, fiind acum vorba de o imprimare instantanee în memoria oamenilor, o oglindire directă în eterul care ne este mediu (”comun”, înconjurător) – adică placă de bază comună pentru oamenii care comunică între ei.


Fiind adepta unor orientări de gândire idealiste și raționaliste, consider că, în ultimă instanță, nu putem renunța la dreptul de copyright al omului viu, chiar dacă multe lucruri pot fi create de roboți, cărora tot oamenii le-au dat comenzile și programul necesar. Pentru ca unele lucruri să funcționeze, este necesar să existe o memorie ”vie”, nefiind suficientă memorarea pe suporturi ultrarezistente și durabile. Consider că o lume în care calcultoarele să funcționeze la infinit în gol e posibilă doar în coșmare SF de doi bani.


Substratul pe care îl imprimă și îl citește lumina trebuie să aibă proprietatea de plasticitate și aceasta o are creierul viu, și al omului cu predilecție. În întregul univers există infinit de multe combinații posibile de elemente și ele sunt mereu în transformare. Aceste subsisteme au proprietatea de a se oglindi și a de a oglindi la rîndul lor. Acest complicat sistem de reflecție sau reflexie (cuvinte cu același sens) este una din proprietățile de bază ale eco-sistemului nostru. Chiar și limba ne arată adevărul în mod logic. Sunetele, ca și lumina, se oglindesc și ele, iar simțul pipăitului ne oferă oglinda lumii din apropiere.
Lumina facilitează toate circuitele și oglindirile neuropsihice, inclusiv cele strict materiale, de hard-core.
Am introdus așadar trei instanțe de gândire:

*Universul ca oglindă – prin natura luminii care ne bate în geamul conștiinței și a celei care apare pe cer sau lângă foc.

*Lumea ca imitare și oglindire activă – toate fenomenele de mimesis, atât în natură, cât și în cultura și civilizația omenească – caleidoscop de culori și lumină.

*Oglinda ca prim stadiu și substrat temporar al proceselor mnezice, de memorare voluntară sau involuntară.


Așadar trăim într-o lume miraculoasă, mirabolantă, mirabilă – în care și mirabilele semințe sunt oglindiri în prototipul genetic ale întregului organism reprezentat de ele. Rădăcina mir- apare și în cuvintele mirror (oglindă), sau în verbul francez mirer (a oglindi), inclusiv în românescul mir, uns pe fruntea mirilor și a credincioșilor, căci și aceste paronimii și asocieri lingvistice globalizante sunt caracteristice epocii noastre și ne revelează adevărul despre noi înșine, ca oameni.
Ochii sunt oglinda sufletului – spune o vorbă binecunoscută. Nu are rost să explic această zicală – prezentă în cultura mai multor popoare. Sufletul este viața, iar viața se oglindește pe sine pentru a se perpetua.

Moara cu vorbe, partea a treia

Să executăm un mic exercițiu intelectual – o întoarcere pe cale etimologică în rețeaua de sensuri și forme lingvistice ale poeziei lui Lucian Blaga.

Ne amintim că mama gemenilor care au întemeiat cetatea eternă, Romulus și Remus, se numea Rhea Silva, femeie cu nume de ”pădure” și tatăl acelor doi frați era însuși zeul Marte. Un salt mare peste timp și ne aflăm în Transilvania noastră, tărâmul de dincolo de pădure.
Într-una dintre poeziile sale, Blaga mărturisește că este om de pădure și că îi place frunza. Blaga este, printre altele, un om cu obârșie transilvăneană. Prin urmare, în creuzetul unde se limpezește lamura lingvistică a poeziei lui, întâlnim un strat fecund de cuvinte cu circulație regională sau locală. Blaga însuși menționează în Hronicul și cântecul vârstelor că vorba dodoloț se folosea în satul lui pentru a desemna adjectivul rotund. Un ușor zâmbet ne poate umbri chipul amintindu-ne de cuvintele care ne amuzau sau ne fascinau în copilărie în povești cu motive și discursuri populare sau în vorba bunicilor, dacă aveam bunici prin sate dincolo de munți, în Ardeal.

În ce privește poezia lui Blaga, mă opresc acum asupra unui sufix buclucaș – anume ”iște”. Cuvintele care alcătuiesc grupul de vorbe – în cazul liricii lui Blaga substantive – nu sunt multe și pot trezi o stare de stranietate și o bucurie greu de înțeles, poate și ușor amuzament. Motivele sunt diverse, legate de inserția acestor cuvinte în lexicul românesc ca întreg și în lexicul blagian în particular. Totodată contează și inserția acestor vorbe în rețele morfologice și semantice mai largi. De pildă, într-o țară vecină, Ungaria, a cărei limbă este înrudită cu mai puține limbi ale Europei, Dumnezeu este desemnat prin cuvântul Isten, foarte aproape deci de acest sufix românesc.

La prima vedere, într-un periplu poetic blagian întâlnim adesea aceste cuvinte, deoarece, ieșind în evidență prin format, ele par să aibă o mai mare pondere. Această pondere este de natură emoțională mai degrabă. Aceste vorbe exprimă mai mereu locuri, desemnează spațiul blagian, anume natura atotcuprinzătoare, în care ne amintim de Dumnezeu mereu, dar mai ales de prezența sa ubicuă în mijlocul naturii.

Astfel întâlnim pe ici pe colo iniști (loc de creștere a inului, ca și cânepiștile), miriști, pajiști, ariniști, rariști, zariști, jariști, grădiști, capiști. Capiștea la Blaga este tot locul sacru, dar prăbușit, al venerării zeilor păgâni, cărora poetul le deplânge soarta, dar crede că ei încă trăiesc, fără a mai fi venerați.
În aceste vremuri de restriște ne putem aminti și de alte cuvinte care se leagă de originea daco-romană a poporului nostru de care pomeneam la început – cum ar fi grădiște (vezi Grădiștea Muncelului), săliște (vezi orașul Săliște) ori braniște.

Astfel, pe acest ax morfologic și logic al etimologiei mai trebuie să amintim și cuvinte mai simple cum ar fi păduriște sau oiște – ultimul nefiind derivat prin intermediul sufixului, ci originar în limba bulgară, conform dicționarului.
Iată că și sensul se atașează firesc și simplu de forma cuvântului, fiindcă atât rariște, cât și braniște și păduriște, dar și celelalte se referă la lucruri rarefiate, rare. În afara cuvintelor formate prin sufixare, celelalte se spune că sunt originare în limba bulgară sau în slava veche. Este posibil să existe o legătură indirectă sau directă cu acele cuvinte bulgărești.

Dar, peste toate aceste neliniști și rarefieri ale toposului, se așterne uitarea și liniștea, cea atât de cântată de poetul Lucian Blaga. ”E-atâta liniște în jur…” spune el. Acest cuvânt atopic reprezintă totuși o imagine topică a sunetului – rarefiat prin liniște. Așadar, menționăm că el e considerat a fi cu origine în limba latină, format prin adăugarea sufixului -iște. Posibil, dar atâta liniște a existat de veacuri, încât nu putem trasa cu certitudine drumul sinuos urmat de fiece silabă.

Dieta neurolingvistică

I.
Presupun că toți gânditorii cunosc anumite lucruri simple, de bun-simț rațional și cugetător, cum ar fi relația dintre înțelepciune și echilibru, uneori prin abstinență și alteori printr-un simplu simț al ceea ce e bine, moderat și curat.

Așa precum există un bun obicei al dietei alimentare, e bine să ne formăm din timp o conștiință lucidă asupra regimului caloric și compoziției dietei noastre lingvistice, prin urmare și asupra procentelor diferitelor părți de vorbire din hrana noastră verbală.


Mă refer în particular la dieta sintactică și a părților de vorbire. Filozofia de pildă poate să fie corpusul de cunoștințe perfect indicat pentru funcționarea mea neurolingvistică, dar, pe termen lung, lipsa unor indicații concrete, lipsa unui suflu proaspăt substantival poate duce la anemierea unor funcții și chiar structuri. Astăzi de pildă, am rămas ușor amețită și surprinsă în fața substantivului cinabru, a cărui semnificație o uitasem parțial, astfel încât am simțit o stare de aerisire și bucurie când am căutat în dicționar și am recunoscut vechea mea cunoștință. Lumea nu poate fi – la modul extrem – doar aserțiunea ”ființa este”, oricât de înțeleaptă ar fi ea. Alți oameni au nevoie vitală de verbe, alții de adjective sau chiar adverbe.

De-a lungul vieții, oamenii pot să se deformeze din punct de vedere intelectual, pot să devină personalități accentuate în anumite direcții ale profilului lor cognitiv. Prin urmare, diverse personalități cu deficit să spunem adjectival vor căuta să suplinească această lipsă și vor găsi persoane cu care să interacționeze și activități cu recompense în ce privește procentul de adjective din recolta neurolingvistică (outputul) rezultată. Aceste activități vor fi complementare activității de bază, care prin sine însăși este o vreme gratifiantă. Inițial, copilul consumă nediferențiat toate părțile de vorbire, dar anumite înclinații pot exista din naștere. Cu vârsta, unele procente pot crește mai mult decât media dintr-un eșantion lingvistic la un moment dat. Sporturile minții pot ajuta la obținerea echilibrului și introducerea unei diete echilibrate, a unui echilibru al discursului ființării noastre, bine articulat și flexibil.

II.

În timp ce cugetam la necesitatea aerisirii și cumpătării în ce privește funcționarea neurolingvistică, mă gândeam la logica sistemelor și brusc am virat la gândul că, dacă pare evident că omul trăiește într-un univers articulat lingvistic și că structurile inconștiente ale limbajului vorbit sau scris ca fenomen socio-lingivistic sunt guvernate de o logică implacabilă, așa cum a se însumează tot cu a și se obține 2a, totuși s-ar putea bănui un fenomen similar în cu totul alt domeniu.

Anume liniile, mișcarea și culoarea diverselor mici particule ale acestui tot în care există omul ca ființă gânditoare, reflexivă și activă, par să conveargă logic spre un anumit centru sau logică a acțiunii sau fenomenului pe care ele îl reprezintă. Mai concret spus – dacă apare un braț îmbrăcat în roșu al cuiva, ridicat la 45 de grade – atunci ne putem aștepta să se coboare altceva cu doi metri mai încolo, de culoare alb, sau să înflorească un nufăr de exemplu și poate că aceste mișcări și fenomene nu le putem trasa logic din punct de vedere al propriei determinări. Poate că nu întotdeauna aceste sincronicități sunt explicabile prin logica limbajului verbal, deși adesea ele pot fi explicate astfel. Este posibil să fie implicate și alte limbaje logico-matematice, creând un model complex de analiză factorială. Să nu uităm că sistemele biologice, inclusiv omul, sunt guvernate și ele de atotputernicia logicii.

Astfel, pentru ochiul unui vultur, de la distanță, lumea ar părea lipsită de farmecul spontaneității și ar părea doar logică și precisă, ca un fel de puzzle.

Buftea, bufnițele, bufonii

Este mult timp de când am înțeles că, dacă omul e confruntat cu mistere, cu lucruri pe care nu le înțelege, adesea răspunsul îi poate fi dat sau sugerat de definiția din dicționar a cuvintelor sau de traiectul etimologic presupus al cuvintelor.

Iată de pildă cuvântul Buftea – nume de oraș. Acolo nu m-a lăsat mama să merg în copilărie, când aveam de interpretat rolul procurorului din piesa pentru copii Procesul apei, unde o fată – care era de fapt Apa – era acuzată, învinovățită fără rost, când, în mod real, viața oamenilor și a planetei nu era posibilă fără apă și apa nu avea nicio vină.
În anii de după moartea tatei m-au dus la Buftea pentru o problemă legată de moștenire, fiindcă așa a spus o rudă, care spunea că e mai ieftin prin judecătoria de acolo. A trebuit să merg ca figurantă.

Buftea – ce ne mai sugerează acest cuvânt? Spre ce revelații ne duce? Am căutat în dicționar – buftea înseamnă copil sau om gras, buhăit – ca exemplu faptul că eram grasă încă din copilărie, datorită condițiilor de mediu, și acum fiindcă am fost otrăvită în timp în multe moduri sau stresată, buhăirea datorată cirozei etc. Buftea mai amintește de opera bufă – mie îmi plac operele bufe ale lui Mozart. Și de mâneci bufante, cum erau la ia țărănească din satul bunicilor.

Buftea mai îmi amintește de a bufni, a răbufni – chestiuni clar înțelese, ca și intrerjecția buf!.
Mai amintește de bufniță/buhă – sau cucuvea/cucu-vaie – pasăre legată de simboluri nefaste – de lumea morților, de rea prevestire etc. Iar bufnițele își merită numele, au chiar și un aspect care amintește de ceva umflat, de fața unui om puhav. Dar și alte simboluri. Cucuvea mie îmi amintește chiar de cuvântul cu-vînt. Când m-au internat la psihiatrie în 2016 erau foarte multe cucuvele în jurul pavilionului psihiatric.

Desigur că nu trebuie să uităm bufonii – notez aici și versuri dintr-un cântec vechi – ”visăm frumos aceeași moară/ascunsă-n tragicul bufon”.
Am impresia că aceste concluzii și exemple ale mele aduc în minte anumite confluențe dintre filozofie și lingvistică – dar insistând pe latura pragmatică a proceselor de învățare a limbii și chiar de fragmentare sau diferențiere – puteți înțelege ce credeți dvs. de cuviință.

Datorită naturii psihicului uman, eu cred că toate răspunsurile la felurite întrebări ale omului există în dicționare, prin combinarea sau aprofundarea sensurilor/semnificațiilor cuvintelor sau grupurilor de cuvinte și prin cooptarea unor alte simboluri cum ar fi cifrele sau imaginile – iar dacă răspunsul nu există, atunci se pot descoperi noi cuvinte sau noi sensuri – prin omonimie și polisemie – ale cuvintelor.

Satul – de la ancestral la cultural

Acolo unde aerul e limpede și albastrul munților lasă o amprentă puternică pe retină, se află un sat, cu numele de poveste, care nu trebuie menționat, fiindcă se leagă de povestea vieții trecătoare a unor oameni. Satul e o organizare a materiei sub regnul unui spirit centralizator, înlănțuind amintirile cu clișee fotografice pure și monumentale, ca niște grupuri statuare în iarnă, sub un cer senin. Copiii, fermentul prolific al legendei rurale, se joacă în tina uliței, unde soarele întărește urmele vitelor și căruțelor de-a valma într-o crustă a lutului galben-auriu, păstrând amintirea vie timp de zile și săptămâni.

Asemenea, toate locurile și obiectele, păstrează timpul încremenit precum cuiele unei roți dințate – timpul se macină cu salturi, sare din rost în rost, se hodinește pentru a porni din nou la drum.

Satul a fost în viața mea prototipul și leagănul unui mod de existență – acela al copilului cu bunici țărani, cutreierând țara, trecând printre munți și printre văi către albia unui râu, tulbure și înspumat, mai înainte ca nisipul să fie așternut cuminte în jurul unui lac de acumulare și al unui baraj.

”Printre munți și printre văi” era un cântecel dintr-o carte pentru copii – lucrurile toate treceau ca prin urechea acului și apoi dispăreau, în moara cu aripi negre a diferenței potențiale dintre sat și oraș. Munții și văile și dealurile – acel orizont ondulat specific al spațiului mioritic, conform lui Lucian Blaga – funcționează ca o zonă tampon, ca o poartă a trecerii dinspre ființare spre neființă, dinspre prezentul simplu spre uitare, spre perfectul compus. Satul este epicentrul sacralizării și prelucrării faptelor de cultură emergente, turnate în forma durabile, în crusta intelectului rotitor de stele și aștri conform logosului care îl locuiește. Între tină și stelele numeroase și cu strălucire vie se țese o formă proprie a logosului, un primordiu al poveștilor limbii române în general, ca pretutindeni unde organizarea aceasta a formei embrionare a spiritului atinge și îmbrățișează întregul. Un holomorfism spiritual care vorbește prin amprente tari și stabile.

Numele lucrurilor sunt așezate în bună rânduială și pace bună cu toată vecinătatea, de la numele hotarelor până la numele părților componente ale unei căruțe lucrate la rudar și la fierar – toate trecând printre munți și printre văi. O magie bine temperată care ascunde nestemate uitate sau abia descoperite – un bunic – care face schimbul cu un lord John de spiță veche, dacă e să ne ghidăm după poezia lui Coșbuc, un Ioan ca toți Ioanii din sat, într-o ureche și el în urma unui accident domestic, botează, fiind și descendent al Sfântului botezător, locuri precum Mlăcile, Podul, Chiscul Secăturii, Crucea din deal, Higii, Cetețeaua, Vărtoapele (nu Hărtoapele), Părăuțele, Răstoaca, părăul lui Achim – o parte din acestea reunite cu drumul citadin al copilului, ca într-o schimbare de tablouri într-o piesă de teatru. Și mai presus de toate, Coasta – loc mitic de preschimbare spirituală, de creare a unei Eve cu specific mioritic dintr-un Adam local. Drumurile pe hotar sunt numite căi conform termenului latinesc, și se regăsesc în viața urbei bucureștene în forma Căii Moșilor unde copilul locuiește, amintindu-și de moșul sau bunul său din sat. Toate aceste corespondențe se petrec firesc, pe negândite, într-o perioadă a disoluției unui sat fantastic, a unei lumi aparte, unde bunicul aruncă și el vechiturile într-un loc magic – la scorbura unei sălcii, loc numit Făuriște, unde te aștepți să apară în miez de noapte pitici sau elfi făurari de obiecte fantastice. ”Pustii sunt lanuri și câmpii, pustii sunt horele din sat.” În satul cu hore se învârte focul orașului, precum și în oraș e conținut satul, între cei doi termeni ai acestei inegalități circulând entități noetice în ambele sensuri.

Pusă față în față cu un eveniment trist, fetița de odinioară – eu – gândea că satul se va destrăma după ce mor bătrânii din generația bunicului, născut în 1925, bărbați și femei care creșteau viță-de-vie și cucuruz, vaci și bivole și își lăsau oile în grijia ciobanului. Copiii lor plecaseră toți la oraș, din câte se spunea. Era, se pare, un fenomen de migrație și deruralizare, specific pentru anii 60-70 din secolul trecut. Aceasta a fost înaintea nașterii mele, iar eu, timp de 50 de ani, am fost martora unori schimbări care au lăsat brazde adânci în viața socială – cum a fost, de exemplu, trecerea spre o altă formă de educație și economie a psihicului – așa numita ”a doua alfabetizare”, la trecerea în era digitală. Bunicii mei în schimb, erau marturie vie a școlii de odinioară, povestind că învățau să citească și să scrie pe tăblițe – precursoare ale tabletelor electronice și cărților în format electronic.


Erau gospodării greu de întreținut, dar nici cei foarte bătrâni nu renunțau la vaca lor. Satul s-a șters încet din amintire și a alunecat în altă dimensiune odată ce moșu ne-a părăsit. Psihologic a existat o ruptură față de alteritate a mea – lumea mirifică dar și nefamiliară a satului, zonă cu oameni cu temperament năvalnic și învățați să muncească și cu plugul și cu boii la car, unde femeile își țeseau lâna singure, iar bărbați trăgeau la coasă din zori de zi, vara. Satul mi-era oarecum străin, ceva mă făcea să cred că lumea citadină e mai aproape de felul meu de a fi. Dar nimic nu m-a impresionat mai mult decât aerul și liniștea din satul copilăriei, ori decât pădurile rar umblate de picior de om. Adesea, întors cu carul plin de fân de după dealuri, bunicu trăgea înhămat singur de loitre, pentru a duce carul mai adânc în șură, ca un Sisif ridicând bolovanul, sau asemenea lui Hristos, dar ducând după sine întreaga lume a satului, care apunea lent, ca un miracol, în acel colț de pământ făgăduit, sub cornul abundenței greu de stele precum holdele de grâne.


La fel cu fagurii unui stup părăsit, casele bătrânilor rămâneau goale una câte una, dar rândunelele și berzele încă mai găseau o vreme rost pentru cuiburile lor. Lumea de muște roind și zumzăind în jurul vitelor și grajdurilor a fost înlocuită de o lume de urzici și păianjeni veninoși, care parcă erau acolo de veacuri, dar nimeni nu îi chemase acasă. Copacii bătrâni se rupeau despicându-se, smulgându-și din coajă fâșie după fâșie. După moartea bătrânului, via a fost scoasă din rădăcini, lăsând gol pământul din lumea din spatele curții. Precum via, și cimitirul era loc sfânt, situat tot din sus, pe dealul din spatele caselor. Biserica la fel. Sătenii au trăit mulți ani aproape toți, născuți fiind în coaja unui pământ curat, crescuți cu hrană simplă și curată și pită de casă, bând apa de la șipotul de gheață din capul satului, alunecând în moarte precum frunzele căzătoare și grăitoare de șoapte în fiecare toamnă.


Timpul era în mod cert dislocat față de lumea citită în cărți și hărți, amintea de povestiri fantastice, precum cele ale lui Gala Galaction sau Mihail Sadoveanu. Ceva magic și nostalgic precum astmosfera din cartea Le grand Meaulnes sau din scrierile despre bunici și copii ale lui Ionel Teodoreanu. Vreau să spun că timpul era ritmat de clopotul bisericii situată tot în deal, care trăgea de ieșire duminica pe la prânz. În rest timpul trecea pe furiș. Dar orice urmă de nostalgic se ștergea sub puterea prospețimii și jocului vesel de arome dintre grădina de zarazavat și flori, cu cimbru, busuioc și dalii grena generoase și soba neagră și veche pe care se coceau scoverzi sau clătite. Era atât de multă vitalitate și foc, încât aproape că nu mai credeam că vor dispărea toate. Încă și acum cred că dictonul ”Verba volant, scripta manent” refuză să spună adevărul, fiindcă, fără memoria vie, lucrușoarele săpate în piatră sau scrise pe hârtie, sau, încă și mai clar, memorate în mediul virtual, nu pot să se perpetueze. Există o lume vie a satului care ne cunoaște amprenta mâinii și tălpii, care ne știe mirosul, o lume de păduri mereu tinere, cu vietăți sălbatice, care se întrețese cu experiența milenară a omului viu, cu obiceiurile și izbânzile lui. Această lume e ca o carte deschisă spre cer, prinsă în coperți de Calea Lactee și noi scriem în ea după puterea noastră și o învățăm bob cu bob, pe de rost, cum se spunea în sat. Memoria vie a lucrurilor articulează lumea valorilor culturale și civilizatoare de hard-core, oferindu-i programul sau partea de soft, precum într-o limbă sensul e dat de declinarea sau conjugarea feluritelor verbe sau altor părți ale vorbirii, dar regulile gramaticale stabile mențin osatura întregului mecanism, astfel încât o parte fără cealaltă nu poate exista, nu poate fi întreținută, menținută. Mecanismul gol, ca o carcasă, e lipsit de semnificație și suferă uzură morală și fizică accentuată.


În momentul distanțării accentuate a lumii rurale față de oraș, momentul când cele două ipostaze păreau să fie două lumi distincte, bătrânul meu a murit, lăsând în urma lui același Hristos de tinichea pictată prins de troița din uliță, și poate o ușoară pată de rugină ca o lacrimă pe obrazul lui.