Femeia fără bărbat

În orice seară, pielea ei suav ridicînd nori albăstrii peste lume,
rufele cu miros de săpun de rufe prinse în umerașe,
neumblate de vreun deget, pufoase
în dulapul cu haine prea strîmte.

În pustiu
toate numele tainelor ascunse sub sîni
și stropul acelea de lună amară de pe cuțitul ruginit
cu care a fost jugănit un mînz arămiu.

În zadar toți sihaștrii care au jurat abstinență și
nevînare de umblet de femeie:
prin case bîntuite trupul ei beteag, văduv de mii de bărbați,
încă mai moare
ca un izvor.

Zefir

Așa precum ai lua amprenta unei măști mortuare, întru nemurire,
cerul primăverii iubește femeia și îi copiază trupul în mulaje:
din ochi cresc ouă în lăuntrul păsărilor, din unghii ies la lumină petale,
din degete penele aripilor, din păr toată suflarea ierbii de pe miriște.

În interiorul femeii lucrurile sînt calde și,
prin nări și sîni, ea transpiră nuanțe de verde fraged;
în lumea ei luna învolburează apa sîngelui ei,
și moare odată cu marea care vine înapoi în estuare,
În lumea aceasta mică a pămîntului învelit de pielea ei.

Cu mîna dreaptă ea deschide ecluzele și cu stînga vindecă de frig
straturile de trandafiri din lumea întreagă.
Pentru bărbat, ea culege izmă sălbatică și indrușaim, să poată intra
amîndoi mirosind frumos în locul de unde începe cîntecul.

Iar eu, cu inima mea de femeie, sînt copia altor primăveri,
coapsă după coapsă, umăr după umăr.