Venus din Willendorf

Cu brațele încrucișate la spate și obrazul ostoit de lacrimi, ca într-un soften more la photoshop, ea tace în picioare. Ceasul electronic picură de pe masă, cînd mai tare cînd mai încet, secundele, ca pe niște pui abia ieșiți din găoace.

Ea stă la pândă, vînează cu tot corpul fiecare sunet, de parcă inima ei bate tihnit după legea mecanicii lui Newton, de parcă ea îmblînzește momentul pe limba ceasului și îl împinge ca pe o lopată în brutăria timpului civilizat de om, pe acest planetariu unde noi am îndrăznit să visăm prea mulți cerbi imperiali cu coarnele înstelate, lepădate pe pămînt primăvara.

Dar ne-am gîndit cu bună cuviință să le dăm tuturor nume de legendă, pînă cînd mai avem nume, fiindcă numele date de noi se nasc la fel de greu ca stelele.

Pe măsură ce ea se odihnește, tăcerea se propagă împrejur. Ea, dacă stă pe loc, de fapt merge mai departe. În orice direcție. Este atîta seninătate, încăt nici orb cu orb nu se mai poate certa, zîmbetele viitoarelor mame capătă catifelare, orchestrele cîntă perfect armonii niciodată dirijate, părul fecioarelor este blînd și netezit, nivelul apelor se ridică.

Deodată, din aer va crește un zid în fața ei, și ea tot cu brațele la spate.

567px-willendorf-venus-1468

(Venus din Willendorf, 28 000 – 25 0000 î.e.n., oolit din calcar) 

Senzualitate și simbol

Nudul feminin, atât de ades reprezentat în toate formele artei – latente sau manifeste – apare adesea asociat unor produse cu altă finalitate dominantă (în afara scopurilor pur artistice), cum ar fi industria ceasurilor sau porțelanului, memorialele dedicate figurilor politice sau monumentele funerare. Am spus în afara scopului pur artistic – dar e subînțeles că orice formă artistică viază prin conectarea cu formele vieții sociale, fie că e un tablou într-o galerie sau în casa vreunui personaj supus publicității, fie că e o sculptură venerată de o congregație religioasă activă sau dedicată turismului sau e o sculptură care impresionează trecătorii dezorientați în parcuri sau piețe citadine.

În colecția Muzeului ceasului din Ploiești veți găsi mai multe piese care includ trupuri de femei idealizate și sculptate ca ipostaze ale senzualității alături de instrumentul măsurii timpului, care își cere dreptul să tindă spre perfecțiune. Iată așadar femeia  și timpul îngemănate prin forța erotismului.

Mai jos o fotografie  a ceasului numit al prieteniei din acest muzeu, unde două figuri senzuale (una sigur feminină, cealaltă voi mai cerceta) tind una către cealaltă pe deasupra orelor – inscripția care ne lasă nedumiriți este AMICITIA VINCIT HORAS – cum ar putea prietenia să înfrângă temporalitatea? Îmi amintesc de prietenia dintre Enkidu și Ghilgameș și de visul de nemurire al celui din urmă, deci de victoria asupra timpului. Este totuși o victorie iluzorie.

muzeul-ceasului-14

În parcul grădina Icoanei din București există un monument dedicat politicianului George C. Cantacuzino-Râfoveanu, la picioarele efigiei sale întunecate aflându-se o tânărăr cu sânii sumețiți. Se spune că acea femeie dedicată bărbatului ar reprezenta presa (mass- media vremii).

În cartea din mâna femeii se citește cuvântul ”patrie”, ceea ce mă duce cu gândul la tabloul România revoluționară al lui Constantin Daniel Rosenthal, inspirat, conform anumitor surse, de Maria Rosetti, prima femeie ziarist din România. Pe ambele file ale cărții din sculptură sunt notate nume din generația pașoptistă.

monumentul_lui_gh-_gr-_cantacuzino

În cimitirul Bellu din București se poate admira un frumos simbol al feminității la căpătâiul mormântului familiei Cârlova.  Monumentul funerar al Mariei Carlova, comtesse de Reillane, este opera in bronz a sculptorului Johannes Hottart, realizata in anul 1908. Este îndoielnic dacă această femeie care a înțeles așa bine rostul unui trandafir este chiar contesa decedată – este evident în primul rând un simbol al vieții care depune ”armele” la un nivel majestic în fața ruinei unei coloane sfârâmate.

hpim0036