Muzica clasică în viața mea

Deschid ușa către grădină. Lumina intră cu totul, cu trupul ei de forma unei uși tăiate în zid. Lumina umple camera cu adevărat doar pe mijloc, restul e penumbră sau umbră. Muzica umple întreg trupul omului, deci și prelungirea sinapselor lui cu restul universului – acel trup eteric cu rămuriș dendritic, acel copac metafizic crescând dinspre spiritele de demult, precum crucea de pe Golgota peste craniile altor condamnați, ale primilor oameni, către norii pe care îi suflă mai departe aceeași muzică, la fel cum vântul suflă în vela unei iole.

Închid ușa către grădină. Muzica este cu mine, în casă, și umple fiecare colțișor, toate cele văzute și nevăzute. Lăcașul în piatră al sufletului e despicat de sunetul ce prinde forma expresiei instrumentelor muzicale. Încerc să cânt în gând – dar nu pot decât să imit pianul sau vioara și ceva din propria mea voce, fără cuvinte. Nu pot cânta fără un sunet.

Din ce în ce sunt mai conștientă că muzica se aseamănă cu lumina, face loc luminii printre alte miracole. Trupul meu e ca mușchiul pădurii, ca mranița umedă și rece unde cresc ferigi și ciuperci, iar muzica primește influxul nediferențiat al vieții și îl transformă în produse finite, frumos cizelate. Trupul meu e pământ, muzica îl face să fie pădure. Muzica e hrana trupului prin darul luminii care îi dă cheia și prin corpul omului, cutia de rezonanță.

Am crescut fără muzică, dar, când am descoperit-o, mi-am amintit de mine. De ce? Este oare muzica singurul limbaj al sufletului? Singurul care urmărește dinamica vieții afective, la fel cum cartograful urmărește linia principalelor forme de relief, înălțimea munților, adâncurile mărilor? De ce oare mă recunosc, de ce am impresia că muzica punctează exact ceea ce am simțit și eu mai mult în trecut?

În timp ce literatura se adresează intelectului verbalizant, iar pictura și sculptura imaginației care receptează forme, în general abstracte, simbolice sau emblematice, muzica se adresează direct sufletului, acelor combinații indicibile de cald și rece, dulce și amar, duios și violent, colorat sau cenușiu, tuturor necuvintelor și nespuselor patimi sau clipe de grație, într-un discurs magistral, ca o rețetă magistrală prin actul dirijoral, orchestral sau solistic, care se individualizează, ca orice obiecte artistice, prin receptarea lor de către public. Interpretul prepară rețeta magistrală, iar auditoriul o adaptează propriilor nevoi.

Ca și celelalte arte, și muzica a fost destinată publicului alcătuit din mai mulți spectatori, nu doar pentru unul singur. În prezent aparatele de redare a muzicii pot funcționa în absența interpreților și pot fi adresate doar unui singur receptor, uneori adaptate gusturilor acestuia, prin egalizatoare de sunet, prin redare stereo sau mono etc. Chiar dacă aceasta duce la o individualizare a experienței artistice, care fusese, originar, mai ales o experiență de comunalitate și împărtășire, chiar și în public obiectul artistic prezintă variații de receptare de la un spectator la altul. Sala de spectacol și spectatorii, oriunde s-ar afla ei, în mediul fizic sau virtual, constituie un tot inseparabil, muzica însăși are nevoie și de urechea celor care ascultă pentru a deveni un act artistic. Ca și în celelalte arte, rezultatul e diferit de la spectator la spectator. În ultimele decenii am asistat mai degrabă la o dezvoltare pe orizontală a muzicii, prin globalizarea accentuată a experienței artistice, ca un fel de efect-cascadă al obiectelor artistice, receptate de întreaga lume cu preocupări artistice.

Dacă muzica e sunetul și căldura focului din sobă, reflexul flăcărilor pe pereții unei case vechi, atunci muzica urmează liniile sentimentelor și emoțiilor subiective, alcătuind ”păduri ce-ar fi putut să fie și niciodată nu vor fi”. Muzica sunt eu, ești tu și suntem noi, dar pentru fiecare pronume personal ea inventează altă casă și alte păduri. Generozitatea și versatilitatea muzicii sunt imense, ea oferă spalierul necesar pentru creșterea oricărui soi de viță-de-vie suitoare. Ea devine punctul și contrapunctul vieții sufletești la purtător, fiecare om se poate regăsi pe sine așa cum este și fiecare poate fi încântat să descopere valențele până atunci neștiute ale dinamicii sale afective. Muzica îmi deschide poarta acolo unde oamenii o închid, muzica îmi populează cu flori și mireasmă grădinile, cu grația Spiritului bisericile, ea mă poartă prin rozete cu vitralii și mă strecoară prin ușile întredeschise într-o lume magnifică și calmă, o lume vie și năvalnică, un ocean cu țărmuri rupte din stâncă, un cer albastru și limpede, curat.

Muzica mă cheamă prin armoniile pianissimo și mă alungă prin cele fortissimo. Mă face să tremur și să simt că delicatețea fragmentelor adagio este un fel de îndumnezeire care mă copleșește, iar pauzele dintre sunetele picurate îmi opresc respirul sufletesc într-o întoarcere la frumusețea unor clopote de ghiocei înghețate de timpuriu. Molto vivace este lupta, bucuria de a trăi o singură dată fiecare clipă de împărtășire cu lumina cerului, de furtună cu fulgere ce brăzdează acoperișul lumii. În casă e liniște, muzica tace. Acum am încuiat ușa spre grădină.

Eu nu sînt fluture

Am ochii foarte triști și mîinile foarte albe.
Copilul meu se va naște fericit.

Peste pîinea pămîntului va cădea ștergarul cerului,
botezul fiului meu între oamenii care ca și mine iubesc
munca și patria, bucuria de a dărui, frumusețea de a fi om,
sfințenia brazilor înalți, apele care susură, sămînța vie din brazdă.
Peste lacrima durerii din trup va cădea cîntecul,
acela nevăzut scris pe un portativ vîrstat de stele.

Pentru noi plouă adeseori mult,
cineva adună în corfiță albăstrele și le răstoarnă pe pat.
Cînd îmi privesc copilul în ochi sînt tot mai mică,
sînt tot mai caldă și am o casă a mea
cu sobă și jucării,
cu geamuri simple prin care seninul intră cu totul
după ce copilul meu șterge aburii.
Toate florile au căzut între noi doi și sîntem împreună.

Copilul meu se joacă cu degetele mele fără să le numere.
Pentru el sînt tot mai multe în timp ce le atinge.
Ca și mine și el s-a născut fericit.

Am uitat, dar cred că mă chema Eva

 

Ședeam singură pe o bancă
în orașul cu suflete pustii și case care putrezesc de vii,
îmbrăcată prea bine pentru o cerșetoare
și prea sobru pentru un clovn,
în orașul fără milă sau aduceri-aminte
unde actorii încă joacă tragedii seculare,
nesimțiți și reci,
așa cum se cade pentru orice maestru
care nu-și judecă adepții.

Ici-colo cădea cîte o mînă, cîte un picior,
mai flutura vreo fustă roșie,
preoții acopereau cu sutana lor copiii,
se numărau apocalipsele și copacii care se uscau peste noapte.

După ce am murit fără voie,
după ce nu mai puteam lupta pentru bucuria vieții celorlalți,
după ce nu ne mai puteam bucura la gîndul fericirii altora
și nu mai eram ochii și urechile lui Dumnezeu
și nu mai eram înfrățiți cu iarba plină de miresme de sîn de fecioară,

ne-am trezit fericiți că existăm
pentru ca pămîntul unde ieri și azi vorbesc din fuse orare diferite
să rămînă rotund în atlasele școlare,
o clipă de echilibru a eternității,
fiindcă eternitatea e necesar să existe dincolo de oameni.

După ce am înviat fără voie
ședeam singură pe o bancă
între oameni care uitau mereu de cîte ori au murit,
mă gîndeam ce privilegiu e să știu că totul e frumos
și mai ales o frunză prin care răzbate soarele
cît timp e crudă înainte să îngălbenească,
cu nervuri tot mai subțiri și celule descifrate la microscop
atît de magnific construite și simetrice și egale,
acea frunză care va să cadă,
în lumea în care zeul nu va fi nicicînd cunoscut de oameni
sau omul nicicînd cunoscut de zei.

 

Desene frânte

Am furat din sufletul unui copac atât cât să îl desenez în tuşe negre şi roşii în alfabetul nevăzătorilor pe un carton. Deoarece negrul şi roşul sunt bune pentru benzi desenate şi pentru sloganuri sau firmamente sau chiar vestimentaţie. Sunt culori care se rotesc pe roata olarului. Sunt culori care aleargă. Între timp orbii descifrează de-a lungul vieţii sensul negrului şi roşului şi Homer încă mai călătoreşte din cetate în cetate.

  • – I-am schiţat coroana rotundă ca şi cum aş da bineţe cu vorbă blândă unui cerşetor cu inma curată când mustesc stelele pe înserat la vremea mulsului.
  • – I-am desenat umbra la dreapta ca şi cum soarele răsare de partea inimii mereu sau ca atunci când îţi strigi numele într-o fântână săpată adânc în piatră.
  • – Am desenat câteva fructe între crengi şi unele căzute la întâmplare precum bucuria merelor în bradul de Crăciun, precum odihna cosaşului la prânzul mic să-i fie de haznă pita cu slană şi ceapă.
  • – Am desenat mai multe suflete de păsări dând roată pomului ca atunci când deretici în casa unui sărac sau speli rana celui mai sărac decât tine pe marginea unui pat vechi de spital.
  • – Am furat din sufletul unui măr auriu atât cât să nu îmi crească aripi, acele aripi neînsufleţite pentru cerurile albastre-reci unde cresc doar copii cu manşon de nurcă şi flori de gheaţă pe care nimeni nu le copiază la indigo.

Pun punct. Un punct foarte rotund. Cea mai sublimă abstracţiune a geometriei. Punctul.

Mai jos de acest nadir se trag linii în toate direcţiile. O ghindă îngropată. Libertatea voinţei pe deasupra fiindcă voinţa e numai omenească. Greutatea cerului creşte peste om o postată de timp.

Patruzeci de întrebări în pustiu. De ce scria Ion Barbu poezie? De ce scria Arghezi poezie? De ce scria Blaga poezie?

Imaginaţi-vă. Cântecul Imagine al lui John Lennon. Niciodată nu îmi plăcuse acel cântec şi e evident de ce. Am fost mereu un om prea sobru, pentru mine tradiţiile erau sacrosancte. Încă din fragedă tinereţe m-am gândit că acel cântec este prea anarhist şi pur şi simplu respingeam ideea dezrădăcinării religiilor şi abolirea oricărei forme de proprietate. Dacă într-o zi peste secole poate va fi realitate, aceasta nu ştiu. Dar consider, ca şi în tinereţe, că în momentul actual acele idei din cântec sunt o utopie. Iar în viitor nu pot fi decât o iluzie. Citeam deunăzi pastile inspiraţionale sau motivaţionale, cum se spune în vremea de acum. Sunt la modă în anumite reţele de socializare pe internet. De pildă ideea că dacă stingi flacăra lumânării altcuiva nu înseamnă că lumânarea ta va străluci mai tare. Cât de frumos; şi eu credeam la fel în tinereţe. Cât de frumos ningeau cireşii…

Peste petecul meu de iarbă, un petec de cer. Fericirea diafană a primilor fulgi de nea. Vremea când întrebi năuc cu buzele împleticite de ce Dumnezeu are barbă. Şi dacă are barbă de ce este albă.