Metafizică și genetică

Suntem cu toții familiarizați cu teoria sistemelor, mai mult sau mai puțin. Este cât se poate de clar că diversele subsisteme psihosociale – adesea cu proprietăți de cosmoid, după cum spunea Blaga – , au capacitatea de ”autoorganizare”, fiind subproduse ale sistemului în ansamblu. Ele se con-struiesc deci prin participarea celorlalte subsisteme, conform legilor probabilistice, adică permit apariția în lumea obiectuală a celor mai probabile forme ale fenomenelor sau obiectelor virtuale sau materiale.

Dintr-o perspectivă a antirealismului metafizic și științific, sistemul alcătuit din structuri și funcții ale aparatajului genetic nu este determinant pentru realitate, fiindcă entități inobservabile precum genele și electronii nu au consistență reală, nu pot fi plasate în opoziție cu psihicul omenesc, nu sunt acceptate ca reale, psihicul fiind singurul arbitru în delimitarea conceptuală a acestor entități, pe care le include în sine.

O poziție asemănătoare, chiar dacă nu identică, susțin și eu. Anume că genele, cu toate caracteristicile lor morfofuncționale pot fi doar invenții omenești obținute pe calea analizei – a scindării corticale a substratului matcă psihointelectual în entități ireale, dar susținute sistemic prin participarea tuturor factorilor spirituali și materiali care susțin lumea ca imagine și ființă. Genele și fenomenele genetic determinate sunt doar o parte mică din întreg sistemul universal, dar acest sistem genetic funcționează după aceleași legi universale, ca un fel de cosmoid, fiind o clasă de obiecte care corespund biunivoc unei clase supraordonate de determinanți.

Să ne amintim de faptul că behavioriștii considerau că psihicul unei persoane nu poate fi studiat – adică își bazau teoria pe binecunoscutul model al cutiei negre – ceea ce se petrece în mintea individului nu poate fi studiat, fiindcă nu poate fi obervat direct. Este adevărat că tehnologia recentă susține că e posibil studiul activității psihice prin analiza activității bioelectrice a creierului și altor țesuturi. Dar, în condițiile în care e posibilă și cuantificarea fenomenelor de mediu asociate activității psihointelectuale a omului, ne punem întrebarea ce este cu adevărat propriumul psihic al individului? Cum putem delimita – și oare putem delimita – acea perfect opacă și protectoare cutie neagră? În ce măsură sentimentele și ideile noastre ne sunt cu totul proprii, personale? Nu sunt ele, cel puțin parțial, obiete ce ni se dau și sunt ulterior apropriate? Conștiința individului este acel arbitru și reflector care domină la un moment dat prerechizitele realității construite de om. Conștiința ca atare e proprie, dar sentimentele și gândurile sunt puternic ancorate în și suprapuse peste realitatea psihosocială. Propriu cu adevărat este doar modul lor de articulare cu conștiința și modul propriu lor de autoorganizare în sistem psihoindividual.
Același lucru e valabil și pentru alte subsisteme ale psihicului omenesc, precum sistemul limbajelor verbale existente la un moment dat în memoria omenirii, care se articulează în mod propriu de conștiința unui individ, având un mod de funcționare propriu individului. Asemenea e și sistemul cauzelor și efectelor genetice. De-a lungul istoriei a existat un număr mare de indivizi unici și irepetabili. Însă putem constata că există asemănări între oameni aparent fără nicio legătură unul cu celălalt, separați și diferiți pe continuumul spațiotemporal, la fel cum sunt două clipe separate, care nu seamănă niciodată perfect una cu alta, dar se pot asemăna mult.

Pentru a avansa una din explicațiile posibile ale acestui fenomen morfogenetic, m-am gândit la rolul epigenetic al spiritului, plecând de la opoziția axiomatică dintre spirit și materie. Evident, există anumite linii de forță în structura și funcționarea societății în ansamblu (natură și cultură, biologic și psihologic, date spirituale și date materiale) astfel încât ceea ce e vizibil emergent la un moment dat e cel mai probabil lucru și poate fi asemănător cu ceea ce a existat și a funcționat în trecut. De exemplu, chipul unui individ, despre care știm că e determinat de factori ”genetici” dar în combinație cu alți factori din mediul social și natural, poate fi considerat drept rezultantă a unei singure categorii de factori, de natură spirituală, care modelează materia posibilă ca substrat. Teoria genentică susține că există gene pentru toate caracteristicile morfofuncționale ale omului, și mai ales pentru înseși controlul și inițierea funcționării acestor factori genetici. Ipoteza nu poate fi verificată cu ochiul liber și deci, de pe opoziție antirealistă pot spune că e mai fructuoasă și mai simplă desemnarea acestui perpetuum mobile genetic prin ansamblul factorilor de natură spirituală care modelează aluatul material, de facto, al societății în ansamblul ei, într-o anumită albie socială și istorică. Chipul unui om e și el modelat asemenea unor tipare preexistente ( numite de alții factori genetici), de anumiți factori spirituali. Când există linii de forță ale unor subsisteme care includeau diverși indivizi, când aceste proprietăți ale subsistemului se perpetuează, există o probabilitate mai mare ca chipul unui individ să fie modelat după aceleași linii cu chipul unor oameni incluși în sisteme similare. Desigur, contraragumentul pe care îl puteți găsi e determinarea strictă a trăsăturilor chipului de către factori genetici familiali, care e aceeași, verificată eventual de dvs. prin creșterea separată a unor gemeni identici, ceea ce eu, un gânditor sceptic nu am verificat eu însămi. Dar aceasta nu exclude ipoteza mea de fapt, la o privire mai atentă. Copiii seamănă cu părinții, dar există foarte multe opțiuni de combinare a celor două seturi de cromozomi ai progenitorilor, și astfel poate să fie aleasă acea combinație de gene cea mai probabilă, date fiind determinările de natură spirituală ale sistemului. În acest fel ajungem la paradoxul că anumite structuri social-istorice viabile și foarte probabile se reproduc, în sensul în care se reproduce ADN-ul, și determină apariția unor progenituri care păstrează proprietățile celor din trecut, cu alte cuvinte copiii pot da naștere părinților sau străbunilor lor, ceea ce este analizat științific și tălmăcit în limbaj specific, drept bagaj genetic, transmitere, gene recesive etc.

Asemenea, desigur, este acest lucru tradus și în limbajul sociologiei, chimiei etc.

Dieta neurolingvistică

I.
Presupun că toți gânditorii cunosc anumite lucruri simple, de bun-simț rațional și cugetător, cum ar fi relația dintre înțelepciune și echilibru, uneori prin abstinență și alteori printr-un simplu simț al ceea ce e bine, moderat și curat.

Așa precum există un bun obicei al dietei alimentare, e bine să ne formăm din timp o conștiință lucidă asupra regimului caloric și compoziției dietei noastre lingvistice, prin urmare și asupra procentelor diferitelor părți de vorbire din hrana noastră verbală.


Mă refer în particular la dieta sintactică și a părților de vorbire. Filozofia de pildă poate să fie corpusul de cunoștințe perfect indicat pentru funcționarea mea neurolingvistică, dar, pe termen lung, lipsa unor indicații concrete, lipsa unui suflu proaspăt substantival poate duce la anemierea unor funcții și chiar structuri. Astăzi de pildă, am rămas ușor amețită și surprinsă în fața substantivului cinabru, a cărui semnificație o uitasem parțial, astfel încât am simțit o stare de aerisire și bucurie când am căutat în dicționar și am recunoscut vechea mea cunoștință. Lumea nu poate fi – la modul extrem – doar aserțiunea ”ființa este”, oricât de înțeleaptă ar fi ea. Alți oameni au nevoie vitală de verbe, alții de adjective sau chiar adverbe.

De-a lungul vieții, oamenii pot să se deformeze din punct de vedere intelectual, pot să devină personalități accentuate în anumite direcții ale profilului lor cognitiv. Prin urmare, diverse personalități cu deficit să spunem adjectival vor căuta să suplinească această lipsă și vor găsi persoane cu care să interacționeze și activități cu recompense în ce privește procentul de adjective din recolta neurolingvistică (outputul) rezultată. Aceste activități vor fi complementare activității de bază, care prin sine însăși este o vreme gratifiantă. Inițial, copilul consumă nediferențiat toate părțile de vorbire, dar anumite înclinații pot exista din naștere. Cu vârsta, unele procente pot crește mai mult decât media dintr-un eșantion lingvistic la un moment dat. Sporturile minții pot ajuta la obținerea echilibrului și introducerea unei diete echilibrate, a unui echilibru al discursului ființării noastre, bine articulat și flexibil.

II.

În timp ce cugetam la necesitatea aerisirii și cumpătării în ce privește funcționarea neurolingvistică, mă gândeam la logica sistemelor și brusc am virat la gândul că, dacă pare evident că omul trăiește într-un univers articulat lingvistic și că structurile inconștiente ale limbajului vorbit sau scris ca fenomen socio-lingivistic sunt guvernate de o logică implacabilă, așa cum a se însumează tot cu a și se obține 2a, totuși s-ar putea bănui un fenomen similar în cu totul alt domeniu.

Anume liniile, mișcarea și culoarea diverselor mici particule ale acestui tot în care există omul ca ființă gânditoare, reflexivă și activă, par să conveargă logic spre un anumit centru sau logică a acțiunii sau fenomenului pe care ele îl reprezintă. Mai concret spus – dacă apare un braț îmbrăcat în roșu al cuiva, ridicat la 45 de grade – atunci ne putem aștepta să se coboare altceva cu doi metri mai încolo, de culoare alb, sau să înflorească un nufăr de exemplu și poate că aceste mișcări și fenomene nu le putem trasa logic din punct de vedere al propriei determinări. Poate că nu întotdeauna aceste sincronicități sunt explicabile prin logica limbajului verbal, deși adesea ele pot fi explicate astfel. Este posibil să fie implicate și alte limbaje logico-matematice, creând un model complex de analiză factorială. Să nu uităm că sistemele biologice, inclusiv omul, sunt guvernate și ele de atotputernicia logicii.

Astfel, pentru ochiul unui vultur, de la distanță, lumea ar părea lipsită de farmecul spontaneității și ar părea doar logică și precisă, ca un fel de puzzle.

Relația cu universul din perspectivă holistică, drept origine a semnificației

Într-o vreme a incursiunilor filozofice holistice și integrative, a încăierării dintre sensuri care exclud simple dihotomii, trihotomii sau ramificări oricât de laborioase, prin afirmarea tot mai vociferantă a unor discipline teoretice și arte care prespun inter-, multi și pluridisicplinaritate, o vreme în care, trecând în alt mileniu, au fost reinterpretate temerile și erorile rațiunii și imaginației, inclusiv cele care aparțineau mișcării New Age, unele spirite confuze au readus în discuție noi întretăieri de idei la intersecția dintre ezoterism, misticism, gnosticism cu origine în doctrine neoplatonice ș.a.

Deoarece misticismul e considerat a fi o credință în atingerea uniunii cu divinitatea prin comuniune sau participare la adevăruri sacre revelate sau revelatorii, participare la ființa divină în anumite manifestări perceptibile sau intuitive ale sale, eu consider că misticismul este o săgeată care nu își atinge ținta, ci are o traiectorie parabolică cu vârful aproape la jumătatea distanței către țintă. Deoarece, în ultimă instanță, toate școlile filozofice reiterează pe termen lung aceleași adevăruri despre univers și oameni, misticismul face acest lucru doar într-un mod mai puțin nuanțat sau direct. Dar ceea ce urmează să scriu se referă la o experiență oarecum mistică a participării mele la formele universale ale diverselor manifestări ale naturii sau creațiilor omenești în mediul citadin, unde densitatea populației transformă în bun public multe experiențe intime.

Odinioară, mai înainte ca toamna să muște cu adevărat din frunzele livezii din deal a bunicului, situată într-o regiune unde vara întârzia prin păduri ascunse printre dealurile ocolite de râul Olt, în Țara Făgărașului, am urcat și eu pe deal cu un aparat foto mic să mă împărtășesc din frumusețea pământeană a naturii lui Dumnezeu, fiindcă relația mea cu divinitatea a fost dintotdeauna trăită în miezul lucrurilor vii, contemplând cu ochii treji, dar fără efort de gândire și în tăcere, cum stau sau cum trec norii, cum se duc frunzele și zăpezile sau cum apare în lume un vițel și reflectam la simțeam eu ca fărâmă a lumii în acele momente. Adesea simțeam că trebuie să merg mai ales într-o direcție în care îmi dădea inima ghes. În ziua aceea de sfârșit de vară bătea vântul și am zărit un obiect mișcător, care, astfel, atrăgea atenția asupra lui, într-un pom destul de tânăr. M-am apropiat și am filmat câteva minute cu aparatul foto legănarea unei frunze uscate timpuriu, gata de a cădea din pom, dar fără să cadă, în ciuda vântului, fiindcă era prinsă puternic de un fir de păianjen, abia vizibil. Nu știu cum s-a întâmplat – oare păianjenul avea casă acolo, și dacă nu, atunci cum prinsese în drumul lui singura frunză uscată din pom? Această imagine mi s-a părut poetică și am scris o mică poezie inspirată de acea frunză.

După ani, mi-am reamintit de imaginea aceea, rămasă în memoria cardului foto. Și de poezia de demult. Am hotărât să scriu o altă poezie, mai bună decât cea inițială, de fapt am încercat să scriu o altă poezie, în care să existe și imaginea acelei frunze, dar frunza să nu fie motivul principal al poeziei. Apoi am plecat la plimbare pe străzile din apropierea locuinței mele și, tot întâmplător, am mers pe o stradă care exista demult în memoria mea, fiindcă acolo locuisem mai demult. Am hotărât în mod conștient să intru în spațiul verde din spatele blocului de odinioară și m-am așezat întâmplător pe o bancă. Am ridicat privirea și am descoperit deasupra mea o frunză care se legăna, prinsă într-un fir de păianjen. Era deja septembrie, erau și alte frunze uscate, dar, oriunde întorceam privirea, nu era niciuna asemănător captivă pe un fir de păianjen, cum era cea pe care o fixasem din primul moment.

Adeseori am trăit genul acesta de întâmplări în care am descoperit repetabilitatea unor fenomene sau obiecte aparent la voia întâmplării și legătura dintre lumea mea mentală, subiectivă, cu aceste fenomene și obiecte. Este vorba de un fel de experiență mistică, în care individul este angrenat, cu voința sa conștientă cu tot, într-un întreg logic din mediul care îl înconjoară. Se poate vorbi despre conectivitate cu restul lumii ca întreg și despre sincronicitate ca teorie a cauzalității. Un alt exemplu dintre numeroase de acest fel este următorul. Mergând întâmplător pe stradă aproape de o stație de taxiuri, s-a distins drept ceva ciudat un taxi de la firma Nicolae Bălcescu, care s-a desființat, sau nu venea în zona mea sau funcționa sporadic. Cu puțin înainte sau după această întâmplare, am deschis absolut întâmplător un dulap vechi cu câeva rafturi cu cărți pe care le aeriseam rar de tot și am început să fac curat. Dintr-odată am luat la întâmplare o carte și era de la editura Bălcescu, care nu mai prea funcționa, la fel ca firma de taxiuri cu același nume. Am luat la întâmplare altă carte din cele câteva zeci care erau pe acelea rafturi și era o carte de Iris Murdoch – Mașina de iubit, cea sacră sau profană. Am deschis-o la întâmplare și s-a deschis exact la numele unui filozof la care tocmai mă gândisem cu puțin timp mai înainte. În viața mea, cuvântul descoperit întâmplător scris din cărți fie a urmat unei experiențe deja trăite, fie a fost un preambul al acesteia. Cele două fapte care apar sincronizate – nu neapărat în același cadru spațio-temporal, ci în lumea semnificațiilor anumitor indivizi. Ele pot fi cuvinte sau structuri propoziționale, dar și cuvinte urmate sau precedate de un avatar concret, obiectual. Despre sincronicitate nu se poate vorbi decât în raport cu lumea psihică subiectivă a unui individ oarecare. În experiența mea am întâlnit și asocieri întâmplătoare de evenimente concrete, obiectuale, care șuntează altfel medierea prin cuvinte – de exemplu privesc o floare undeva lângă drum din întâmplare și apoi, mergând pe stradă, văd o floare similară imprimată pe tricoul unei fete.

Asumpția mea e că universul e în întregime organizat logic, adică elementele sale componente se relaționează logic între ele. Dar e vorba de o logică în care atât simbolurile – care au de fapt corporalitate odată ce apar scrise sau gândite într-un sistem logic -, cât și operatorii abstracți care conectează aceste simboluri, au corespondent în lumea concretă și substantivată prin această logică simbolică. Astfel, universul este în întregime logic, dar semnificația sa, dacă există, nu este umanoidă – adică nu e adaptată pentru sistemul cognitiv al omului. Există categorii de obiecte similare și între obiectele unui subsistem există relații de interdependență, de participare continuă la crearea sau eliminarea altor subsisteme. Categoriile universului sunt totuși cognoscibile, apte de a fi descrise sau acceptate, dar unele nu au semnificație verbală universală, așa cum e în cazul similitudinilor. Sunt aspecte care evadează din corsetul conceptelor și prin urmare a sensurilor, ca atuncă câd ne gândim că e o coincidență fantastică, dar nu găsim niciun motiv rațional ca acea coincidență să existe.

Similitudinile pot lega prin relații logice diverse fenomene sau obiecte, care sunt similare ca formă, în sensul de tipar sau matriță. Relațiile acestea au diverse componente care sunt ințiate de logica sistemului în aproape același moment, fiind deci sincrone. Dacă sunt satisfăcute anumite condiții de manifestare a unor relații între obiecte și fenomene prin similitudine, atunci va exista și sincronicitatea de apariție a altor obiecte și fenomene în câmpul conștiinței subiectului uman: propriu-zis subiectul percepe și conștientizează legătura miraculoasă dintre sinele său individual și univers. Așadar, eu afirm că similitudinile – adică apartenența în psihicul individului a unor obiecte sau cuvinte la anumite categorii, poate conduce la fenomenul sincronicității, adică la un efect aparent straniu. Alții gândesc că ”contrariile se atrag”, tot așa cum e evident că între doi poli electrici poate să circule un curent electric. Eu afirm că în cazul acestor fenomene de sincronicitate cauza ar fi similitudinile. Dar ce sunt aceste similitudini?

La nivelul sistemului reprezentat de incluziunea omului în lumea exterioară sieși, comunicarea între părțile sistemului se face prin existența lucrurilor, nu prin esența lor, adică nu prin semnificația atribuită de subiectul conștient. Iar această existență este mai degrabă un concept transcedental, care poate fi încadrat simbolic în teorii filozofice, precum cele platonice, dar și prin numeroase alte teorii, chiar mai recente. Formele sau ideile platonice exprimă cel mai simplu conceptul de similitudine. Comunicarea între părțile sistemului se actualizează în lumea perceptibilă conștient, în contingent, odată ce s-a realizat participarea unor fapte transcedentale la aceeași relație de similitudine.
Astfel, atât cuvintele, cât și obiectele sau fenomenele desemnate de ele, prezintă similitudini cu alte obiecte sau fenomene, uneori ele par chiar superpozabile, identice, dar acest lucru nu e posibil în lumea reală. Două sau mai multe părți din sistemul psihic inconștient al individului comunică între ele fără știrea persoanei respective (uneori pot fi parțial conștientizate). Contextul obiectual și lingvistic permite astfel de apropieri între îndivid și lume, până la comuniune, identificare cu obiectul sau altfel de experiențe mistice. Aceste relații pot părea mistice, adică insuficient clarificate, cu toate că ele apar simbolic și asemănătoare și în teoriile celor care resping misticismul, care iau în considerare altfel de premise, dar ajung la același rezultat de cunoaștere integrativ.
În mod real, similitudinile sunt de ordin material, fie că e vorba de lucruri similare, fie că e vorba de cuvinte, caz în care ceea ce contează pentru apariția relației este forma obiectuală, sonoră, a cuvântului – omonimiile și paronimiile sale. Transformările în lumea sensibilă sunt antrenate de similitudini formale, materiale și sensibile în același timp. Apariția industriei de serie, a culturii de masă și a tiparului sau internetului (globalizare și interconectare culturală) sau a altor metode de comunicare a informației facilitează realizarea unor rețele de funcționare neurolingvistică care includ din ce în ce mai mulți oameni bogați în ceea ce privește posesiunile intelectuale și numărul sporit de ferestre deschise către energia transformatoare a similitudinilor.

În acest tip de comunicare între sine și lume nu există loc pentru semnificație ca forță a schimbării. Semnificația, adică transmiterea unui sens, este cheia înțelegerii în cazul unei comunicări protejate de zgomot, între doi sau mai mulți locutori, și chiar și în astfel de cazuri nu poate fi transmisă cu adevărat semnificația mesajului către destinatar, fiindcă semnificația este bazată pe miriade de experiențe subiective, legate de un anumit cuvânt sau de un bloc coerent de propoziții. Dacă sensul se transmite – parțial – aceasta se petrece numai când colocutorii împărtășesc aceeași semnificație sau o semnificație similară, așadar dialogul este aparent inutil, fiindcă nu aduce nimic nou. Cu toate acestea, oamenii percep dialogul ca având noimă sau înțeles, datorită faptului că, prin comunicare directă cu alți oameni, pot fi clarificate intrapersonal, în forul interior al individului, diverse semnificații sau pot fi adoptate noi semnificații, care pot fi contrare sau asemănătoare celor inițiale, desigur nu identice. Acesta e rolul de catalizator al comunicării.

Ceea ce se transmite, chiar și în cazul comunicării directe, face-to-face, este forma sonoră, vizuală sau pipăibilă (în alfabetul Braille) deci Ideea, tiparul fizic al cuvintelor care poartă semnificații. Oamenii percep semnificația drept lucrul care se transmite și nu invers. Prin enculturație, omul învață limba, prin urmare devine purtătorul unor foneme asociate cuvintelor pe care le învață. Această formă sonoră a cuvântului este imprimată în memoria individuală și apare pe harta auditivă a altor indivizi care vorbesc aceeași limbă, unele foneme apărând similare în limbi diferite. Cuvintele acționează ca intermediari între diferite arii corticale auditive ale oamenilor, iar ariile vizuale sunt interconectate prin perceperea obiectelor similare și prin lecturarea cuvintelor. Prin aceste afirmații eu descriu societatea drept una televizată – adică o lume în care proprietatea de conectivitate a creierului permite o anume comunicare cu alte creiere inteligente, prin forma sonoră sau vizuală a cuvintelor și prin forma obiectelor ca atare. Astfel și indivizi care aparțin unor popoare sau etnii diferite pot fi incluși în diferite rețele neurolingvistice comune, în cazul în care sunt percepute forme sonore asemănătoare sau aparent identice ale cuvintelor, care pot să aibă sensuri diferite în două sau mai multe limbi. Sunt în mod sigur implicate și ariile corticale care deservesc alte simțuri – care comunică informații similare, împărtășite ca în religia creștină, despre mirosuri, gusturi, atingeri. În ceea ce privește semnificația dobândită de oameni prn comunicare cu alți oameni sau cu mediul înconjurător, ea este un rezultat sinergic, care implică asocieri corticale, unice și personale, ale răspunsurilor la stimuli din memoria imediată sau din istoria vieții individului. În mod cert oamenii comunică și prin transmitere instinctuală, nu doar prin sensurile și semnificațiile incluse în computerul personal. Aceste gen de comunicare nonverbală arată că rețelele neuronale ale oamenilor sunt acordate la ritmul, forma și sunetul lumii care îi înconjoară, o lume în care există și alți oameni, de asemenea acordați în modul lor personal la ritmurile cosmice și biologice din univers. În aceste sens se poate aminti zicala ”Surdul nu aude, dar le potrivește.”, fiindcă, deși oamenii nu comunică între ei sensuri și idei identice, totuși, prin simplul fapt de a fi biologic înzestrați cu substanță nervoasă corticală și subcorticală, ei participă la comunicarea inter și intrapersonală a altor oameni, la fel cum solul hrănește pădurea. Prin aceasta, indivizii, care vorbesc diferite limbi, nu aud ceva prin cortexul lor auditiv, dar potrivesc, adică organizează informațiile aflate în lumea terestră, dar și în propria lor lume mentală, la un moment dat. Deoarece aparținem și lumii biologice, nu putem avea pretenția unei comunicări precise, precum cea dintre două sau mai multe computere, și chiar și aceea nu e o oglindă perfectă. Oamenii trăiesc însă într-o galerie de oglinzi alcătuită din diverși alți oameni, fiecare dintre ei cu alt intelect propriu.

Acest câmp de informații comune – prin informații mă refer strict la stimuli (cuvinte sau proprietăți ale obiectelor sau fenomenelor), care activează în mod similar ariile corticale ale indivizilor și duce la răspunsurile lor similare – este, în opinia mea, cauza sau originea creării sensului sau semnificației pentru un individ în mediul său intra și interpersonal, datorită unor multiple, dar idiosincrazice, coordonări ale activității diverselor părți ale sistemului lui nervos. De asemenea, aceleași similitudini între formele și proprietățile fizice ale cuvintelor sau obiectelor, deci apartenența la același tipar sau Idee virtuală, pot facilita apariția fizică în mediul individului, în mod aparent misterios, a unor obiecte sau cuvinte legate de forma sonoră sau vizuală etc. a stimulilor inițiali, apariție interpretată drept coincidență, noroc, ghinion, experiență mistică sau magică, sincronicitate ș.a., sistemul nervos al individului fiind factorul intermediar sau mediator.

Propriu-zis există două lumi diferite în viața psihică a omului – a cuvântului și a lumii obiectuale, cu mențiunea că, uneori, aceste lumi se unesc în conștiința omenească, dând sens sau semnificație. Această concepție nu contrazice identificarea cuvintelor drept factori mediatori.

Eu nu consider sincronicitatea sau altfel de forme de cauzalitate drept îngrădire a libertății sau liberului-arbitru, ci drept factor constitutiv, inerent condiției umane.

Psihanaliză și misticism partea I

În prezent, prin psihanaliză se înțelege teoria sau metoda terapeutică psihanalitică, introduse în știința psihologiei de către medicul austriac Sigmund Freud la începutul secolului douăzeci. Sensul etimologic propriu-zis, de analiză a psihicului, nu mai apare evident, fiindcă se referă explicit la analiza psihicului prin pretenția de explorare a proceselor psihice inconștiente. Acest lucru mă aduce într-o stare de mirare imediată, în primul rând pentru că nu înțeleg ce ar putea fi aceste procese sau fenomene psihice inconștiente și în al doilea rând fiindcă mi se pare un demers iluzoriu această cercetare a unor procese psihice de care posesorul nu e conștient.

Ce înțelegem prin inconștient? O acumulare de fapte – să spunem într-o albie anume, care le împiedică revărsarea în câmpul conștiinței posesorului – care se sustrag controlului conștient sau reflectorului conștiinței. Deci lucruri pe care nu le trăim psihic, cum ar fi procese psihice legate de funcționarea automată a organelor interne. Lucruri care nu au halou psihic conștient, despre care nu știm nimic. Există oare aceste fenomene sau procese psihice și, atunci, pot ele fi atribuite unui posesor anume, unui pacient sau unui om sănătos psihic? În ce sens reprezintă ele un proprium al individului?

Teoria psihanalitică postulează că există procese psihice – respectiv fapte stocate în memorie, emoții, motivații sau interese, percepții și automatisme inconștiente care pot influența desfășurarea proceselor psihice conștiente. Deși există gânditori care contestă existența acestor procese psihice inconștiente, psihanaliștii au dezvoltat o teorie complexă bazată pe ipoteza existenței lor și a importanței lor în evoluția tulburărilor psihice. Cu alte cuvinte inconștientul este o parte a psihicului normal al individului, și înseamnă, mai simplu spus, ceea ce este irațional, de negândit și simultan imperceptibil. E practic o lume în afara noastră și vizibilă la graniță prin diverse automatisme – utilizarea unor cuvinte sau expresii ininteligibile sau, dimpotrivă, încărcate de un sens care ne scapă, ori fapte de cunoaștere implicită, aparent de la sine înțelese, a căror explicație rațională nu poate fi dedusă conștient de individ. Ele apar de pildă în proverbe sau expresii standardizate din popor, obișnuințe, acte ratate cum ar fi lapsusurile, glume transmise în mod irațional sau semiconștient, percepții subliminale, diverse automatisme sau obișnuințe care nu sunt conștient actualizate, elemente trădate de visele din timpul somnului și altele.

În sensul unei logici simple, inconștientul nu ar putea fi fundamentat a priori sau ar exista și ar putea fi logic identificat drept mediul înconjurător, extern sau intern, al individului, mediu care este parțial comun anumitor grupuri de oameni sau familii. În mod paradoxal, termenul a fost folosit de filozofi raționaliști precum Leibniz sau Spinoza. Inconștientul este ad litteram ceea ce nu este și nu poate fi conștient, deci, dacă ne gândim la inconștient, e ca și cum ne-am gândi la viața pe altă planetă despre care nu știm nimic, la ceva inaudibil sau invizibil sau imposibil de imaginat sau de gândit. Ceva ce nu poate fi observat prin introspecție – adică prin atenția orientată spre propriile conținuturi psihice. Visele apar în stări de conștiință modificată, alterată, când controlul conștient este abolit total sau parțial. Dar visele sunt totuși conținuturi psihice conștiente, de care ne putem aminti uneori în stare vigilă. Atunci ce ar fi inconștientul și cum putem fi siguri că el există ca parte din psihicul individului ?

Ne amintim celebrele versuri eminesciene – ”Căci nu mă-ncântă azi cum mă mişcară / Poveşti şi doine, ghicitori, eresuri, //Ce fruntea-mi de copil o-nseninară, / Abia-nţelese, pline de-nţelesuri ”. Eminescu expune aici o evoluție firească a conștiinței individului aflat într-un anumit mediu cultural, care devine din ce în ce mai lucid, prin înțelegerea unor moduri de existență manifestă a culturii.

Pentru cei mai mulți, existența inconștientului pare a fi clar dovedită. Argumentul principal ar fi faptul că omul uită multe din conținuturile ce au fost prezente în conștiință la un moment dat și ulterior persoana nu le mai poate readuce prin controlul voinței proprii în memorie. Se spune că prin tehnici speciale, precum transa hipnotică, aceste conținuturi pot fi readuse în forul conștiinței terapeutului (fiindcă pacientul este inconștient) și recunoscute ulterior drept personale de către pacient. Freud introduce termenul refulare pentru acest tip de uitare, și a dovedit prin studiul tulburărilor psihice că refularea e un mecanism inconștient de apărare a eului persoanei, prin care sunt împinse în inconștient conținuturile neplăcute, nedorite ale vieții conștiente a individului. Aceste conținuturi pot influența uneori negativ viața psihică – fapt dovedit prin studiul nevrozelor. În aceelași mod poate fi argumentat că inconștientul influențează pozitiv viața psihică, facilitând fenomene adaptative sau creativitatea.

Următoarea întrebare logică e dacă inconștientul, ca un fel de rezervor închis, ce se deschide numai în anumite condiții pentru individ, conține numai conținuturi psihice refulate, care au fost prezente în trecut în viața psihică a individului și, dacă nu, atunci există inconștient încă de la naștere sau din viața intrauterină ?
E adevărat că unele studii psihanalitice demonstrează existența unei vieți psihice prenatale, cum ar fi scrierile lui Otto Rank sau Donald Winnicott.

Astfel, Freud ipostaziază două naturi ale vieții psihice – cea conștientă și cea inconștientă, de care nu putem să ne amintim nimic, aceasta fiind o rezultantă a întregii vieți psihice a individului, între care ar exista o zonă cenușie, ambiguă – subconștientul, care ar permite anumite fluxuri de conținuturi psihice între conștient și inconștient.

Datorită unei nevoi de punere în scenă a acestor categorii, de explicare a dinamicii vieții psihice a individului care au ca forță motrice procese afectiv-motivaționale și în special libidoul, ca energie legată de instinctele sexual și de supraviețuire (ulterior introducând conceptele de Eros și Tanatos, ca forțe motrice orientate spre viață, respectiv distrugere și moarte), Freud investește cu roluri specifice trei instanțe ale psihicului Eul (Ego), Supraeul (Superego) și Sinele (Id) – asemenea unor actori care există, fiecare, în personalitatea oricărui om. Această tentație de regizare a vieții psihice numind actorii responsabili este o tendință întâlnită și la continuatorii teoriei psihanalitice, un exemplu oarecare fiind teoria analizei tranzacționale a lui Berne, care împarte eul individului în trei instanțe : Adult, Părinte și Copil. Este arhicunoscut modelul ce prezintă teoria lui Freud prin imaginea unui ghețar plutitor, în care partea cea mai mare este sub apă, adică inconștientă – respsectiv Id-ul, o parte din Supraeu și o parte din Eu, în timp ce partea conștientă de la suprafață este reprezentată de Eul conștient și Supraeul conștient. Acest model a fost reinterpretat de multe ori, chiar de Freud însuși în timpul vieții sale.

În unele scrieri ale sale, Freud are o imagine negativă asupra religiei și figurii lui Dumnezeu, care ar fi iluzie și rezultatul unei nevoi a copilului de protecție din partea unei puternice figuri paterne.

Jung, fondatorul psihologiei analitice, care se distanțează de Freud, îl identifică pe Dumnezeu drept inconștientul colectiv, noțiune introdusă de el, care include diverse arhetipuri și instincte inconștiente, pe care le au în comun toți oamenii. În sens strict, imaginea lui Dumnezeu se suprapune peste arhetipul Sinelui. Datorită moștenirii înnăscute a acestui inconștient colectiv, se poate ușor răspunde la întrebarea dacă, de ce și în ce formă există inconștientul încă de la naștere. Psihologia lui Jung a fost considerată aproape de unele concepții mistice și panteiste.

Plecând de la teoria freudiană, cea mai la îndemână asociere apare între Dumnezeu Tatăl și conceptul de Superego, instanța psihică care are drept atribuții controlul instinctelor sau comportamentelor nedorite, gratificarea sau pedepsirea conform cu anumite ghiduri morale impuse. Această asociere pare a fi facilă, superficială, prin urmare voi arăta în continuare un alt mod de interpretare a legăturii celor trei persoane divine cuprinse în Sfânta Treime cu teoria psihanalitică.

Bios și etos

Dacă încerc să concep lumea de la Geneza biblică, fiindcă e binecunoscută și a suportat multă hermeneutică, aș spune și poate și alții au mai spus, că există multe moduri frivole de a o interpreta, ceea ce suscită verva unora și ironia, mai ales dacă suferă de pe urma unor goluri existențiale, cum mi s-a întâmplat și mie. Îmi dau seama că și alții au gândit probabil la fel dintr-odată, dar îmi permit jocul copilăresc de a nota câteva idei mai crețe dar simple din coada condeiului, fără să le dezvolt. Interpretarea simplă a mea de mai jos vrea să spună în același timp că oamenii, în momentul în care percep un anumit mit sau motiv al unei culturi, se simt trași și atrași subconștient de încărcătura simbolică care plutește ca pilitura de fier în societate în jurul acelui motiv cultural, cu atât mai vizibil cu cât motivul este mai pregnant în acea cultură. Mereu avem tendința să fim ”normali” și să nu gândim lucid, să nu ne punem întrebări despre lucruri încetățenite și acesta e un lucru bun. Câteodată oamenii ca mine caută alte paradigme, alte mituri și, mai rar, chiar alte simboluri.

Ceea ce mi s-a părut de bun simț și foarte simplu legat de văzut la prima vedere legat de mitul lui Adam și Eva este întrebarea: ce sau cine era șarpele și de ce o ispitește pe Eva, ce interes are? Mi se pare simplu dacă ne gândim logic ce poate să ispitească o femeie să mănînce un măr – foamea – care e legată de starea organelor interne și pare a fi înrădăcinată în stomac sau undeva în burtă, deci sare în ochi similitudinea dintre șarpe și intestinul omenesc și știm că există în natură șerpi lungi. Când eram copil mi se spunea că îmi chiorăie mațele, când de fapt corect e să spui că chirăie, și cred că mai mulți au descoperit această micuță greșeală sau altele asemănătoare, prin care omul își afirmă lipsa de luciditate, normală dacă e vorba de lucruri mărunte sau habitudini.

Un lucru simplu e și faptul că diverse părți anatomice ale omului au denumiri legate de mediul său social sau natural – în ”cerul gurii” există ”omulețul”, omul are ”canini”, ”incisivi”, ”limbă” etc. Deoarece în limbajul intern – acele cuvinte care există inconștient la un moment dat, când omul percepe prin simțuri realitatea înconjurătoare, acel cuvinte care desemnează obiecte și fenomene diverse în gândirea încă neexteriorizată – , există referiri la multe alte lucruri prin omonimie , paronimie sau polisemie, atunci aș putea afirma o funcție integratoare a limbajului chiar prin aparența organismului omenesc ca atare. Organismul este un obiect plurisemantic care conectează realul intrinsec, la fel ca alte obiecte complexe sau mai simple. În momentul în care vorbim despre coșul pieptului cuiva sau doar îl percepem că există în mod conștient, potențialul de acțiune al fibrelor nervoase din creierul nostru va desemna indirect și coșuri cu rufe sau cu căpșuni și coșuri de fum de pe case etc. Ceea ce creează o mai mare coerență și continuitate a lumii reale, dublată instrumental de lumea ideală – interioară – din gândirea omului, este faptul că oamenii, prin latura instinctivă, primitivă, a ființei lor, sunt legați unul de altul prin diverse nevoi și interinfluențe biologice – nevoi sexuale, de hrană, temeri sau extaz colectiv.

O altă idee simplă este legată de embriogeneză și relația dintre om și alte specii – fie ea doar de organizare și vasalitate față de o ierarhie a unui biosistem, în care omul își ocupă locul predeterminat. Omul are apropiere față de diverse alte specii prin stadiile pe care le parcurge în cursul vieții intrauterine. Organele sale interne se aseamănă cu alte animale sau diverse creaturi vii ale lumii. Uneori ele se aseamănă cu creaturi abisale sau nocturne, care aparțin tradițional lumii ”întunericului” și sunt urâte dacă sunt descoperite, cum ar fi șarpele sau broasca. În facultatea de medicină se obișnuia ca studenții să disece broaște pentru a studia proprietățile mușchilor și rolul sistemului nervos central și al măduvei spinării. Mai e de amintit aici și ceea ce unii au numit lanț trofic, deși omul, datorită progresului civilizației și bunăstării materiale, are șansa de a își alege dieta renunțând la carne și organe animale, lactate etc. Prințul borscoi a fost sărutat de prințesa neascultătoare, ca și cum și-ar fi sărutat inima sau alt organ muscular și ritmic ”săritor”, fiindcă inima de exemplu este veșnic în mișcare și înoată în sânge venos sau arterial. În legătură cu acest aspect poate fi observată o apropiere între ritualuri voodoo și alte practici vrăjitorești, care încercau să lovească alți oameni printr-un mediu simbolic oarecare interpus – cum ar fi păpușa voodoo cu ace și, în mod asemănător, simbolistica ceaunelor magice cu cozi de reptile, broaște, șobolani, fanere omenești etc.

În primul rând suntem oameni, deci avem o poziție specială, privilegiată, în rândul sistemelor biologice. Omul, dacă e să îl privim ca specie dominantă sau inteligentă, e necesar să îl plasăm prin urmare în centrul lumii, într-o poziție centrală față de alte creaturi, care nu posedă darul limbajului inteligent. Probabil se vor inventa și alte limbaje în afara celor existente. Acest artificiu e necesar din punct de vedere metodologic, și e cu atât mai bine că ne aduce în rândul celor cu o viziune larg umanistă. Eu nu pledez pentru valorizarea mai presus de sine a omului, ci pentru demnitatea fără ifose a omului ca individ și ca persoană, tributară speciei sale.

Scurtă discuție cu o persoană

Adică vrei să spui că timpul e independent de spațiu, sau că nu se asociază mereu cu acesta? Posibil.

Într-un fel, timpul apare oarecum mai apropiat de ”spirit”, mai inefabil – pentru orice om, chiar fără cunoștințe de specialitate – în timp ce spațiul apare a fi mai concret, mai apropiat de ”materie”. Cunoaștem timpul numai prin măsurare cu diverse instrumente, dar și spațiul la fel, în esență. În dex, și în edițiile recente unde s-a renunțat la ideologia materialistă, totuși definițiile celor două dimensiuni sunt similare – vezi de exemplu dex 2009, timpul este: ”Mediu omogen și nedefinit, analog spațiului,” iar în dicționarele vechi din alt timp politic erau și mai apropiate. Dex 1998 – timpul este ”Dimensiune a Universului…”

În general, dacă nu înțeleg ceva, orice, caut în dicționarul explicativ sau etimologic. Toate neînțelegerile care există între colocutori apar datorită faptului că ei nu posedă aceleași concepte, cu aceleași înțelesuri.

Mă bucur mult că am discutat cu tine despre aceste idei. Dacă dorești, mă găsești la adresa mea de mail, Crismonimold1971@gmail.com, unde putem continua discuția și eventual îmi poți trimite o copie a cărții tale cu părerile tale personale din 2016.

Așa, eu nu pot înțelege ce înțelegi tu prin dinamicitatea spațiu-timp sau de ce timpul e ”mai puțin dinamic” decât spațiul. Sau prin influența reciprocă dar inegală dintre spațiu și timp. Eu mă gândesc că e de ajuns să existe transformări – fiindcă Universul nu e static, findcă există mișcarea browniană datorată mărimii fizice a temperaturii etc. – și atunci există și timp. Dar și spațiu, legat de timp. Dacă eu, ca om, mă plimb pe stradă, ceea ce este ceva dinamic, adică o transformare, am deci o viteză și deci există timp și spațiu.

În plus, eu consider că Universul e infinit, nu e finit cum spui tu. Dacă ar fi finit, ar fi și mai clar că timpul și spațiul sunt categorii analoge, așa cum scrie în dicționare de multe decenii, indiferent de schimbări ale orientărilor științifice. Chiar și într-un Unives infinit, acest lucru mi se pare clar. Dar poate privim alte realități și alte înțelesuri și de aceea nu ne înțelegem.

P.S. – dicționarele sunt baza și sunt mai importante decât ”informațiile generale etc.” la care te referi tu.
Duminică plăcută îți doresc.

Încă un ultim lucru esențial, de fapt o axiomă logică (fiindcă la baza oricărei teorii stă logica), este faptul că conceptele aparent simple – cum ar fi timpul și spațiul, par mai greu de definit sau de înțeles, datorită ubicuității sau universalității lor.
De aceea oamenii le pot prinde esența prin inducție, plecând de la cazuri particulare și acele cazuri particulare sunt mai complexe în aparență – cum ar fi viteza unui corp în mișcare față de spațiul străbătut în timp. Caută în dicționar cuvântul inducție.
O altă teorie a mea și mai mult ca sigur o explicație logică simplă pe care o înțelege orice gânditor, se referă la mecanismul bazal al cunoașterii sau fenomenologia cunoașterii. Acest lucru se obține, în general, prin trecerea repetată și succesivă de la inducție la deducție. Ceea ce mulți numesc sistemul teză-antiteză-sinteză, adică raționament prin reducere la absurd, este pentru mine sistemul inducție – deducție – adevăr final, un lucru propriu gândirii umane, care, din punct de vedere neurofiziologic, este marcată de procesele de excitație și inhibiție corticală, care se determină unul pe celălalt. La fel, și inducția duce în mod necesar la deducție și deducția la inducție ș.a.m.d. Exercițiul gândirii în forma teză-antiteză-siteză este un algoritm care furnizează adevăruri segmentare, de moment. Mecanismul inducție-deducție – inducție este un fenomen in extenso.
Nu voi mai adăuga nimic aici.

Erată – de fapt, într-un Univers finit,cum spune acea persoană, spațiul și timpul ar fi disjuncte. Mă tem că ea înțelege prin Univers Spațiul. Sau altceva, poate consideră că Spațiul și Timpul și Universul sunt finite, toate trei. Ea spune despre teoria Începutului, deci vede timpul fnit. Cum să fie infinit ceva care are un început? Sau poate ea vede un anumit fel de haos înaintea apariției Universului. Eu cred că, chiar dacă a existat Big Bang-ul, tot Univers era și înnainte, eu nu cunosc alt cuvânt și oamenii nu pot ști nimic despre ceea ce ei nu pot numi în cuvinte. Poate ea vede Universul finit, dar Spațiul infinit, și Timpul la fel, eu nu am de unde să știu fiindcă nu cunosc ideile ei, și eu folosesc aproape mereu sensurile din dicționar, clădind idei mai complexe uneori cu aceste sensuri propriu-zise. În realitate, filozofia și orice cunoaștere finală este tautologică. E un sistem închis – cunoașterea deplină, a esențelor, a primordiilor etc.

Am fost înrrebată indirect de ce Einstein – Ein-Stein – (într-un citat celebru) considera că prostia omenească e infinită, dar Universul nu este în mod cert infinit. Nu știu de ce, în cazul în care el chiar asta a spus. Eu cred invers, mi se pare mai logic. Dar Einstein a fost din generația celor care au trecut prin două războaie mondiale, un lucru care pare aproape fantastic.

24 noiembrie 2019

Verbe

Am ajuns la concluzia că, chiar dacă moartea e perfectă în mod clar, viața e mai mult ca perfectă. Că dacă moartea e un perfect simplu, viața e un perfect compus. Că oricum trecutul e perfect prin natura gramaticii, și exact de aceea eu spun mereu despre mine că am avut o viață perfectă. Desigur, gurile rele spun că eu încerc să mă pliez unor paradigme prea generale, unor chintesențe spirituale care nu mă definesc, că eu nu sînt zeu sau geniu, că adopt adică abuziv drept cauză finală regulile românești ale timpurilor verbelor sau poate și cele din limba franceză. Limba engleză, mai catolică, are timpuri perfecte pentru trecut, prezent și viitor. Eu mă întorc la limba română, care e mai înrudită poate cu franceza, dar asta nu contează și repet că numai trecutul poate fi perfect, că avem și un imperfect tot numai pentru trecut (ca și francezii) și că exact acesta e principalul motiv al faptului că am povestit despre trecutul meu perfect plus prea puține imperfecțiuni trecute, care ar fi trebuit să continue, să nu fie terminate… Nu sînt filozof, deși mi s-ar fi potrivit filozofia limbajului și cred că dumnealor, filozofii, sînt de acord cu mine – presupun că asta a fost deja scris, dar nu știu de către cine, sau va intra în vreo addenda scrisă de un anonim 😉 – că omul are o constelație spirituală care îl ghidează și care depinde în întregime de regulile sintaxei și conjugării verbelor în contingentul limbii învățate la naștere. Desigur, aceste concluzii par doar un calambur, însă în lumea logosului apar diverse punți între diverse planuri omonimice ale cuvintelor. Dacă eu spun acum doar Nu, există unii care se gîndesc la fizica particulelor dar poate că acele particule există sau au fost denumite așa și findcă noi, românii, știm să spunem Nu. Universalia sunt nomina.

Determinări ale acțiunii omului

Există mereu tentația explicării unei acțiuni oarecare – mă refer la acțiunile voluntare – prin cauze în sens psihologic sau ceea ce poate fi numit motiv sau motivație ori, dacă nu, prin mobilul acțiunii, concept mai aproape de ideea de scop. Desigur oamenii sunt ființe responsabile, care nu acționează în virtutea cauzelor trecute care îi înlănțuie, ci conform unui plan pe care ei îl schițează din perspectiva scopului urmărit. Dar aceste determinări psihologice ale acțiunii, chiar dacă sunt aruncate în matca primitoare a inconștientului – personal sau colectiv – au neajunsul de a reduce în mod orgolios cauzalitatea multiplă a unui fenomen la motive care țin direct sau indirect de natura fragilă și efemeră a atributelor omenești.

Privind în sens comprehensiv, determinările diverselor acțiuni, percepute ca fenomene și nu ca obiecte ipostaziate, sunt multiple, ba chiar fiecare acțiune e cauzată de o infinitate de cauze, întrețesute în ghemul dens al cauzelor particulare, prin care un fapt poate fi explicat și atribuit influenței tuturor celorlalte fapte, desigur în proporții diferite. Mă refer la fapte ale omului, adică acelea care aduc în primplan problema implicării și independenței/automatismului voinței. Fapte care aduc în discuție problema liberului arbitru și a dependenței dintre necesitate și libertate. Un lucru poate să existe susținut și generat de contrariul său, dar fundamentarea ontologică al lucrurilor sau fenomenelor nu poate fi confundată cu determinismul în sens restrîns.
Am identificat trei categorii largi de cauze în care pot fi înscrise toate cauzele unei acțiuni oarecare. Aceste categorii iau în considerare criteriul naturii/substanței unei cauze și sunt toate trei de natură imanentă, deoarece cauzele transcendente fac obiectul de studiu al metafizicii și pot fi înscrise și ele în aceste trei categorii, prin amprenta pe care o lasă, prin înfățișarea imanentă pe care o au pentru a fi percepute. Fiecare dintre categoriile de cauze de mai jos conține cauze obiective și subiective, conștientizate sau inconștiente.

1. Logosul. Cel mai adesea acesta intervine în destinul omului mediat de sisteme de semne precum limbajul verbal, dar și de toate limbajele nonverbale. Însă forța modelatoare și implicarea cuvintelor și structurilor lingvistice în viața omului este mai ușor de observat și de măsurat. Tot ceea ce ține de cuvânt, de la sensul cel mai abstract cu putință al fenomenului și până la determinări concrete, perfect conștientizate și invocate de individ ca explicație, fie că sunt vorbe izolate ori că sunt structuri sau forme lingvistice mai complexe, ține în chingi libertatea sau necesitatea ce țin de natura acțiunii omului în lume. Mă refer la faptul că limbajul verbal nu e doar un instrument prin care omul impune sau explică o acțiune a sa, ci e chiar cauza intrinsecă, motorul cu ardere internă al unui fenomen, al unei transformări în acest perpetuum mobile al vieții. Cuvântul, din acest punct de vedere, nu e a posteriori, ci a priori, ceea ce e evident și înseamnă cauzalitate universală. Logosul este osia gigantică a lumii, în care fiecare moment particular menține stabilitatea diverselor cauze particulare din viața unui individ. Cuvântul citit, auzit, rostit, scris, gîndit pe ecranul mai aproape de conștiență sau înotînd în adîncul oceanelor inconștientului, creează o țesătură împîslită prin relația cu alte cuvinte și fapte, cu propriumul gîndirii unui om, o țesătură pe care circulă acțiunile umane, precum mașinuțele electrice pentru copii în parcuri de distracții, libere dar și interdependente, totodată determinate de direcția și sensul firișoarelor electrice de care se prind printr-un troleu puternic. Logosul e creierul gigantic dincolo de care nu putem pătrunde, ca ființe vii. Cuvintele au propria lor viață și sînt împărțite fiecare, prin participare, între mai multe obiecte sau fenomene, determinînd cu strictețe drumul acțiunilor mentale și vizibile ale unui om oarecare.

2. Toate ritmurile și ciclurile care au tangență cu viața omului – biologice sau astronomice, cosmice – toate cauzele care țin de momentul sau etapa în care se află individul în raport cu un anumit ciclu/durată a transformării în timp a materiei organice sau anorganice, în cadru biologic sau nu. Această categorie de cauze reține individul în forma impusă de materie, oricît ar vrea el să evadeze prin luarea unor decizii în plan intelectual sau prin autocontrol. Dacă nu am avea trup și dacă gîndirea nu ar avea limitări impuse de funcționarea lui, atunci aceste cauze tot ar exista, ținînd de diferitele cicluri ale restului lumii materiale, care circumscriu o anumită gîndire.

3. Cauze legate de activitatea omului – fizică-concretă sau intelectuală. Mă îndoiesc că aceste cauze pot fi trecute la același nivel de generalizare cu celelalte două categorii de mai sus. În general ele sunt invocate de subiectul acțiunii. Oamenii se simt determinați de trecut sau de viitor ca scop, anume trecutul și viitorul percepute sau configurate de ei înșiși sau de alte ființe gînditoare asemenea lor. Dar această categorie e de fapt o relație între prima și a doua, este de fapt o iluzie a posteriori prin care primul tip de cauze se leagă de al doilea, fiindcă sistemul nervos al omului posedă proprietatea conectivității.

Prin rațiunea sa, omul este o relație dintre două cauzalități diferite, veriga concretă de legătură din punct de vedere semantic, un tip aparte de liant între spirit și materie. Este greu să ne imaginăm o lume fără oameni și fără percepția lor asupra realității. În general, avem tendința să privim logosul ca fiind doar omenesc și astfel omul ca fiind mortarul necesar pentru ca întreaga alcătuire a lumii să nu fie șubredă. Omul, creatură inteligentă, nu poate fi decît intermediar.

 

Despre cunoaștere… concluziile mele și ipotezele mele în limba engleză

I. Truth and knowledge


This logical question troubled me for a long time. Let’s say these are my simple conclusions or questions, aligned with philosophy school books.

What do I know about truth, either objective or subjective? I might have asked. From which moment on a thought or a perception becomes a truth? In fact, what is a truth, is it objective or real? Is it subjective or hidden within, so no one can agree about it, not even ourselves being able to uncover it? We use to think that subjective means unique so that the truth is ours, opposing objectivity and reality. Of course, the inner reality is also a reality, but can it be adequate, can it duplicate the objective truth? My personal belief is that subjective truth can duplicate itself too, because the virtual reality acts like a mirror, giving to us virtual images of the world. I also mean that the objective truth is not singular, but multi-present. Its perception differs though. In ancient Japan, mirrors were venerated and represented truth, and one mirror is associated with the goddess of the Sun and the universe, Amaterasu. Many selves can share one image of that universal mirror (reality or appearance) and that communal image, as embedded in our brains, can be the object of deductive thought and can become a universal truth. The objective truth depends upon the subjective truth because humans are not isolated creatures. They are inside the reality as mirrors who mirror other mirrors. And this creates a circuit that cannot be broken for the healthy individual. From outwards inwards and back and so forth. For sight and the other senses too. For subjective idealist thinkers, only the mental reality exists, so our perceptions are considered to be ultimately the creation of our minds. Theories of self-control, theories about the autonomy of will in the modern sense, are in the same line of heritage. For the ancient Greeks, for the Homeric Greece, human senses are considered to be a faulty device, because humans have imperfect senses or reason, and Gods play with their feelings, and with their fate too. Everyone remembers Odysseus’ travels and the way that Gods test his qualities, seldom showing their true image; human senses are many times said to be deceptive and weak, and in Homer’s Iliad too. Nowadays scientists talk about subjectivity and individual variation. But most of them assume that empirical knowledge is possible. Nonetheless, I believe that the empirical truth, in its essence, cannot be shared with others (even if the brain’s waves and activity can be projected right in front of our eyes) and its reality is questionable, being transient. It is, in any case, the truth about the elusive moment in time, while deductive truths hold the constants, like geometry, can draw perfect abstract shapes, that apparently cannot exist and cannot be measured precisely. They are the tools, a pragmatic reality, yet the only one that can be acknowledged. The expanse of the human knowledge odyssey seemed to have been drastically growing in scale in later decades, just like the metric system had to be enriched with twice as much larger or smaller „units” in only three decades, symmetrical to zero, as if to stress the philosophical principle that man is the measure of all things. This is the principle that states that knowledge is, in fact, the subjective truth. First, we have to come back to Ithaca from our knowledge odyssey, and that is the pedagogical value of Socrates’ maieutics.

That’s why Kierkegaard’s philosophy and others’ too, are a good reminder of our duty or maybe compulsion to know ourselves, in order to choose a way of living or knowing. In order to understand, to find the inner truth without being vain, just like Socrates did. First by understanding the power of negation, that not knowing from within, our personal center between the accepted truths and well-established values. But this goal of understanding cannot be a stated goal alone, because we don’t have do demolish gods or institutions or humans in order to be critical. Any kind of criticism or knowledge can be reasonable only after, or secondary to obeying tradition. As individuals, we are part of a system, thus our knowledge from inwards simply cannot happen without respect and love for well-established facts. I mean that knowledge is never (it cannot be) anarchic.

But, as man has logical abilities, both inductive and deductive, it can be asserted that subjective truth, only through (logical) reason can be founded. I think that the fact that it can duplicate or travel through the same logical framework is clear enough. That’s what rationalist philosophers do, by rooting human knowledge in our human minds, exactly where it belongs. Vedic literature and some mystic philosophies try to trespass the boundaries of knowledge, understanding our subjective knowledge not only as truth but as illusion or as a kind of participation or power. Anyway, the human mind is active and can transform reality, it is not a mere mirror, it can be deceptive, but the subjective truth exists. That’s why many scholars search not for a perfect machinery of senses, but for a perfectly universal, that is logical mind. The senses are vehicles of virtual reality, just like books, are vehicles for subjective truth. The human brain can acquire knowledge through its power of under-standing, that is under-standing the power of logical truth. It does so not because it is a kind of musical or technology genius, not because it is a powerful microscope designed exactly for the human sight and human eye lenses, but because it can link meanings (Intellegere in Latin). And after all, my personal belief is in accordance with these ideas, because the subjective truth can meet God, understood as Truth and Logic and Goodness too (Order and Being). Apart from sensory reality as illusion or knowledge, the truth held by beliefs can be explained in a fairly similar manner.

I believe that the concept of God is central in our inner map of concepts expressed in words, but, because of its subjective connotations and its many manifestations in people’s minds, it is a low definition concept, like a nebula on the sky. It is central yet linked with many others, central to the way the concepts of mother or water are, but it is not as clear as other central concepts. It is dispersed. Central because most everyone has a notion of God. Socrates’ thought is about skepticism and a rational method of knowledge, more than about a clear result. Socrates does this: he tries to define the concept of „piety”. Most of his work means to define concepts or to make them real, meaningful. Some of those concepts, like piety or God are too subjective (this time I mean too emotional or related to individual experiences by their very nature) to be defined. Most of the human knowledge is expressed in or related to verbal language. Maybe I went too far in clarity with my exploits here, while Socrates only helps people to clarify themselves, thus for colloquial purposes a more indefinite style of speaking, like that of Socrates, is beneficial. This was one of his qualities, that irony of pretending that he does not know, in order to put the logical machinery to work.

Socrates’ maieutic is obviously sustained by his conviction that a part of human knowledge is hidden and innate. Aporia means the real question, that one which can illuminate the unconscious and make the inner seed germinate. I am referring to other nativist thinkers like Noam Chomsky, with his innate predispositions theory. Or to the psychoanalysis theory and so on. Usually, the brain does not ask a question by itself, unless it is exposed to a state of cognitive dissonance (a concept developed by Leon Festinger; a state of puzzlement similar to the concept of aporia). This cognitive dissonance is triggered by the environment, by a conflict between one’s conscious beliefs or knowledge and a new perspective. The question needs an answer, just like the contradiction creates a reconsideration of previous answers. Aporia is the puzzlement. When a question is not solved by an answer, it enters the unconscious structures which contain innate knowledge predispositions, being a fertile ground for successive answers. It does not mean necessarily that it acts all of a sudden in a discursive way, but, following the newly acquired data, in a shorter or longer time it creates other connections, until the solution emerges, so as the consistency of personal beliefs or knowledge is obtained. Or, if the answer does not come into the light, the question can lead to the change of behaviors. Like this, Socratic aporia – exemplified in Plato’s aporetic dialogues – can be a factor of change in one’s beliefs, conduct, or even the trigger for knowledge achievements, by its seminal role of liberating and engaging inner structures or predispositions of knowledge. Like this, a new knowledge or attitude is brought to life. My explanation is that it is a kind of individuation of knowledge or self-actualization of understanding.

I believe in the gradual development of one’s inner cognitive functioning. The person’s convictions are shattered by any kind of „aporia”/puzzlement situation and the ego cannot build for the moment another layer of defenses in order to overcome the lack of consistency or coherence in one’s knowledge. The person’s system of knowledge is like an onion with many layers superposed concentrically around the germinative core inside it. I use this metaphor of the onion because I need to stress the fact that knowledge is gradual, from the innermost part progressing towards the externalization and conscientiousness of truths and backward. It is the combination of inductive (empirical) thinking, from the exterior to the interior, followed by the opposite brain process – the deductive thinking and the acquisition of new theories or knowledge when the collected data makes this possible. Effectively these processes are overlapping. This is the way I understand the phenomenology of the spirit. The whole corpus of knowledge of one civilization builds a kind of growing onion or fortress of thought or spiritual foundation, around which other cultural acquisitions are built in layers, without demolishing the inner walls. Or like a church being built over the ruins of older churches. The same applies to the human individuation of knowledge. The process of gradual understanding of the world, with its aha moments, travels through one’s organized and structured neuro-psychological foundation, building new bridges inside his brain and thus between his psyche and the world, as you pointed. The individual changes his way to relate to events. But in order to organize further, to dig further into knowledge, one needs data from the environment and some kind of innate categories or abyssal frameworks or simply innate abilities permitting the unseen computation of knowledge. Through this long-term process, the unconscious mind always acts in order to reestablish the logic of the system, until the conscious mind eventually finds the truth – the solution to the aporia state of mind. The aporia situation prepares the mind for future acquisitions and reinforces the willingness to acquire new data, through a selective process. The individual becomes open-minded preferentially for the facts that relate to the solution for the aporia state of mind.

IIAm I a Truth, do I exist if no one can know me?

At first, it seems that the answer is yes. I am a human being and I am:

  1. an embryo or a fetus in my mother’s womb – she cannot notice me at all, neither through touch nor through sight – the ultrasound image is not invented yet – and yet I exist. But how can I tell for sure that there is no God who knows everything about how I might look or even about how I look in reality, summing up different other facts of knowledge about my parents?
  2. a corpse in its grave – no one can see me and GPR (ground penetrated radar) is not invented yet – and yet my earthly remains are there, I exist as matter, not as a living human being. But how do I know that there aren’t people or other animal sensors or a God who can penetrate the ground and perceive something of what’s below?
  3. etc. It seems that I can exist even if I am not observed.

If I think about the inorganic and lifeless matter, it seems that human knowledge encompassed all – and they know about all kinds of strange meteorites, whose chemical compositions they can observe through comparisons with the other rock substances that they already know. Yet new elements are still discovered, new species appear maybe beforehand – before being observed by humans. Didn’t all of them exist before being observed?

It seems that it is unquestionable that things and living things exist even if there’s nothing to observe them. But halt! To sum it all up:

  • we live in a system – whatever you call it, ecological or not, and in this system all parts are connected with other parts of the system or with the law of functioning of the system as a whole; moreover the system has clear logical rules – whatever you call them (entropy, evolution, communication, synergy etc.). What happened with my astrological sign on the sky when I was born could indeed have some influence upon me, indirectly maybe…
  • even if I don’t see at some moment in time the red hourglass on the black widow’s abdomen, I am familiar with it and my knowledge too is linked with others’ memory. And that tiny creature perceives things that are related to its life, and those things perceive other things etc. It is a chain of information, not only a food chain. Each thing or creature can be a mirror that perceives the other mirrors related to her proximity or life needs. Maybe God is the logical connection of information in this huge universal web of things. Thus everything can be observed, directly or indirectly. Even plants can perceive different things.

My conclusion is that observation is a chain of events in the universe and maybe nothing exists without being observed at least from a distance through intermediate things. This media – the way the message is transmitted – can span over centuries, until human knowledge about that thing is lost, or it can span over years of light distance or over a huge chain of biological evolution. Information cannot disappear at once with the death of someone’s living memory – because it is transformed into other things. Sometimes the things that are not observed come into question by themselves. Time cannot stop. When I look at someone I see the mirror of his eyes that look into the mirrors of my eyes and so on, I don’t see him like he is right now, the present time is an abstraction between past and future. My conclusion is that it is always something or someone to observe me or you or anything else in this world. And if there weren’t, then I cannot deny the existence of God.

Like any other things – stones, grass, clouds, stars, moon, metals, water, birds, other mammals and so on, yes, I am true. It happens that I am a form of life and yet I listen to the general rules of chemistry and physics and I am composed of perfectly organized and similar molecules or subatomic particles – this adds more to the mystery of knowledge and the fact of being human – both individual and social character, both “king” of the planet and part of the biomass, both reason or spirit and body or matter of all things – this fact of being human adds more dilemmas too.

I am a real thing, but I am not perfectly knowledgeable, except for God alone, if He is understood by the absolute logical order of things and knowledge. I am a reality of this world, of this moment (that cannot stop in time) and thus I am a shifting reality, just like all the rest. I cannot be grasped in this ever-changing world where others can affect me or my image in others’ eyes. My image in others’ eyes depends on many things and it is unique for every other person who perceives me.

All the things I just wrote are wordplay, futile things. But they matter to me because my reality as a human being is wordy and worldly. Just 2 L-s inside „wordy” and this makes sense of a luminal experience. We are inside the world, inside the lumen; in my mother tongue lume means world; and lumină means light, from the Latin root. Being like this, being born inside it, we live through words – In the beginning was the word. I feel that the wondrous world of semantics and other connected fields of knowledge like biosemantics or semiotics are an answer to the quest. Seeing it all interconnected and understanding how subjective experiences are only logical and often wordy things – this makes everything more beautiful. And beautiful and logical things matter.

(aprilie-mai 2018)

Povestea unui haiku

lampa slăbită –
umbra muştei se-nvârte
peste păianjen

Imaginaţi-vă o cameră, nici prea mare, nici prea mică, undeva într-un cătun liniştit. O fetiţă se aşează seara în pat să se culce împreună cu bunicii ei. Cu decenii în urmă electricitatea era adesea întreruptă sau avea variaţii care deranjau. În cameră exista o singură lampă veche, rotundă, atârnând nu prea bine fixată pe tavanul cu căpriori de lemn. Lampa părea că se mişcă, lumina tremura dulce. Copilul se temea de păianjeni, aceste creaturi erau mai ameninţătoare pentru el decât zmeii din basme. Seara umbrele schimbătoare transformau camera şi patul într-un univers magic.
Lampa se mişcă sau lumina variază, o muscă rătăcită şi inofensivă se plimbă în jurul lămpii, pe marginea ei. Copilul îşi imaginează, privind umbrele dintre pereţi şi tavan, păianjeni uriaşi, şi adoarme cu frica în sân. Într-o zi totuşi întreabă pe cineva sau priveşte întâmplător spre centrul tavanului – misterul se dezleagă – o singură muscă se plimbă de jur împrejur, jocul luminii o transformă într-o creatură fantastică.
Anii au trecut, copilul acela a crescut şi teama de păianjeni a dispărut, chiar dacă o uşoară repulsie persistă. Amintirea serilor din copilărie transformă jocul de umbre şi lumini. Victima păianjenului, transformată ad hoc în agresor îşi găseşte acum locul firesc. Prădătorul şi prada îşi pot inversa rolurile. Păianjenul din colţ poate exista ca şi atunci aşteptând cuminte în plasa lui. Musca se învârte prin umbra ei peste păianjen, ca şi cum ambele insecte sunt puţin zăpăcite, ies din rolurile lor fireşti odată ce lumina a slăbit şi le păcăleşte pe amândouă. La fel cum acea fetiţă de odinioară era vrăjită de basme şi prinsă în plasa luminii slabe a lămpii, care o învăluia atunci cu fire tainice şi o adormea blând.
Acest senryu a fost ca o revelaţie asupra modului în care simpla schimbare a punctului de vedere poate rearanja ordinea firească a lumii şi dezvălui noi înţelesuri. Cum spunea Nichita Stănescu:

Din punctul de vedere-al aerului,
soarele-i un aer plin de păsări.
aripă în aripă zbătând.
Oamenii sunt păsări nemaiîntâlnite,
cu aripi crescute înlăuntru,
care bat plutind, planând,
într-un aer mai curat, care e gândul!

În felul acesta pot spune că musca a prins păianjenul care mă speria! Este de ajuns doar să privesc cu atenţie, dincolo de temeri şi de umbre înşelătoare.

Cristina-Monica Moldoveanu, 7 august 2011

Azi, 2 februarie 2018, adaug:

Iubirea și sălbăticia

Cît timp sîntem copii, întreaga lume este în noi înșine. Simțurile sînt la maximum, sunetele și luminile sînt miraculos de curate și întregi. Dar încă nu le putem folosi inteligent. Posedăm ceea ce eu numesc puterea Iubirii aparținînd lucrurilor mici, în sensul de părticele dintr-un lucru omogen, complementară puterii Spiritului.

În altă ordine de idei, este adevărat că prădătorii se hrănesc cu ființele care le sunt pradă. Dar poate că, din perspectiva păianjenului, musca este ceea ce îl înfricoșează pînă la teroare sau îi creează repulsie, avînd asupra lui un ascendent spiritual. Este un mod de a spune explicit, fiindcă, altfel, nu putem umaniza lumea biologică prin sentimente sau emoții omenești, percepute ca atare numai de oameni, din cîte putem afirma. Și poate că păianjenul nu este exemplul cel mai bun. Poate că toate creaturile mici și mari, chiar și cele din lumea unicelulară, noi toți cei aflați pe roata aceasta numită și piramidă trofică, nu omoară din nevoia de a se hrăni, nu din foame, ci din nevoia de a scăpa de senzația neplăcută, de disconfortul creat de puterea spirituală, transcendentă, a lucrurilor mici, mici în sensul de forță sau energie în lumea reală. Pe care le înglobează. Musca e de fapt mai puternică ”spiritual” decît păianjenul, dar păianjenul are puterea ”reală”. Musca e puterea din umbră, cum e ea numită în politică.

Deci teama prădătorului față de victimă e cel mult resimțită de aceasta ca într-o oglindă. Victima îi perturbă echilibrul spiritual. Este și ceea ce instinctiv simte femeia în fața unui păianjen sau unei libărci mari astfel încît țipă – nu doar repulsia ci și detecția unei energii spirituale periculoase. Este evident cum omul omoară din nevoia de a ordona, nu doar de a se hrăni propriu-zis. Piramida trofică e de fapt un ciclu, asemenea vieții oamenilor. Eu, personal, am ajuns să văd în instinctul prădătorului o reacție de apărare în fața unei forțe mai mari ca spirit, din punct de vedere meta-fizic, dar mai mici ca energie în lumea fizică obiectuală. Dar, revenind la muscă și păianjen, ei au, fiecare, o poziție privilegiată în lanțul hranei. Musca, precum alte creaturi sanitare și necrofage, se hrănește cu organisme moarte sau vînate de alții. Poate că, in extremis, forța cea mai mare stă în minusculele particule vii care rămîn după moartea unui organism, care dau naștere altora prin putrefacție etc. Aceasta e forța spirituală a organismului mort, care de asemenea ne fascinează, ne îngrozește (pe unii) – poate prin haosul spiritual, născător de stele și de sori, pe care îl reprezintă. Este acel primum movens. Spiritul nu poate fi măsurat decît prin manifestările sale în lumea reală. Nu este mai mare sau mai mic. Consider că scînteia originară aparține prăzii, care, astfel, e mai puternică drept principiu metafizic, în sensul propriu al cuvîntului. Este ca un virus necesar. Spiritul se manifestă prin lumină, prin energie măsurabilă, dar scînteia e forța primordială. Lumina – ca simbol al spiritului manifest – este și undă și fenomen cuantificabil. De aceea consider că prădătorii nu sunt spirite mai mari care înglobează spirite mai mici. Ei sunt forțe mai mari care înglobează energii sau forțe mai mici. În felul acesta e învîrtită roata vieții. Vulturul, hiena, condorul sunt creaturi foarte slabe spiritual, la zona de tranziție dintre cele două puteri. Musca e și ea la zona de tranziție – piedica de pe roată -între cele două tipuri de puteri, dar e ceva mai puternică în permanență.

Omul se poate simți amenințat (femeia mai ales) de toate celelalte, inclusiv de bărbați, ceea ce așază fiecare creatură în ordinea firească a puterii spirituale latente. Dvs. de ce vă temeți? Dacă bărbatul se teme de o femeie, atunci o va vîna. Atunci femeia este mai puternică drept forță spirituală, deși mai slabă biologic. Femeia însă nu are cum să vîneze bărbați… și în genere bărbatul e purtătorul social al spiritului Tatălui. Un exemplu pertinent sînt situațiile din cartea ”Oameni și șoareci” de Steinbeck de exemplu. Pentru mine universul omului e compus din setea de Lumină – adică de Iubire – și foamea de Cunoaștere – adică de Moarte. Din propria experiență, mă întreb de ce la înmormîntările din familie am întîlnit păianjeni față de care nu simțeam, pe moment, teamă sau repulsie, posibil și din cauza solemnității austere și hieratice a momentului. Aceasta e diferența dintre Moarte – despre care am vorbit mai sus – și Iubire. Plăcerea pe care o trăiește omul în urma comportamentului alimentar sau sexual este de fapt expresia restabilirii armoniei și ordinii spirituale, un fel de re-incarnare.

Deși în lanțul trofic spiritul genitor e purtat, temporar, de pradă, între oameni Iubirea față de copii sau a bărbatului față de femeie și reciprocele lor, orice iubire față de lucruri care ne înduioșează sau ne plac realizează o conexiune lipsită de temere sau repulsie, de la parte la întreg, nu de la puternic la slab. Întreaga lume vie este mișcată, ca o maree, de necesitatea armonizării și ordonării Spiritului ca întreg. Omorîm ceea ce ne tulbură echilibrul și iubim ceea ce ne întregește, ne limpezește. Dumnezeu ca Spirit ordonator nu ar putea exista fără de Dumnezeu ca Iubire armonizatoare. Întrînd în derizoriu, foamea mea de la ora 4 după-masa există și fiindcă există sfinții hamburgeri în apropiere, iar ei există și datorită mie. Ontologic, fiece lucru există susținut și generat de contrariul său, dar Iubirea și Spiritul nu sînt contrarii, ci se completează.