Tinerețe fără bătrînețe…

Pruncul a deschis ochii și a întrebat cerul:
Cine ești tu mamă?
Spune-mi dacă semăn cu tine.
Cerul a tăcut și copilul a început să plîngă.
Întoarce-te cu fața spre pădure, copilul meu.
Vezi copacul acela trăznit?
Cum oare a ținut el în inima lui fulgerul și focul?
Cîți ani oare i-au trebuit pînă să cadă rupt în două?
Cîtă iubire, cît adevăr, cîtă frumusețe, cît necaz?

Copilul începu să plîngă mai tare.
Mamă, mi-e dor de tine. Spune-mi unde te pot găsi.
Taci, copilul meu,
Uită-te deasupra hornului casei. Ce vezi?
Copilul privi dîra de fum alburie, ridicîndu-se alene spre cer.
La capătul fumului răsucit ghiduș erau trei stele.
Apoi două. Apoi una.
Copilul își acoperi ochii și fugi în casă.

La bătrînețe, copilul privi din nou cele trei stele și zîmbi.
Și tu, fiul meu, semeni cu mine, spuse el.

Eu nu sînt fluture

Am ochii foarte triști și mîinile foarte albe.
Copilul meu se va naște fericit.

Peste pîinea pămîntului va cădea ștergarul cerului,
botezul fiului meu între oamenii care ca și mine iubesc
munca și patria, bucuria de a dărui, frumusețea de a fi om,
sfințenia brazilor înalți, apele care susură, sămînța vie din brazdă.
Peste lacrima durerii din trup va cădea cîntecul,
acela nevăzut scris pe un portativ vîrstat de stele.

Pentru noi plouă adeseori mult,
cineva adună în corfiță albăstrele și le răstoarnă pe pat.
Cînd îmi privesc copilul în ochi sînt tot mai mică,
sînt tot mai caldă și am o casă a mea
cu sobă și jucării,
cu geamuri simple prin care seninul intră cu totul
după ce copilul meu șterge aburii.
Toate florile au căzut între noi doi și sîntem împreună.

Copilul meu se joacă cu degetele mele fără să le numere.
Pentru el sînt tot mai multe în timp ce le atinge.
Ca și mine și el s-a născut fericit.

Petale veștede (mamei mele)

în curtea din spate a acelei femei pământul devenise ca un pește
erau solzi de brazi argintii înfipți pe ici pe colo
când trecea vreo furtună de vară apa le zbârlea țepii
până în inima ei care clocotea ca un ibric turcesc cu depuneri de calciu
pe dinăuntru
ea fusese tânără și zâmbea diferit în fiecare poză
până când masca i s-a lipit de obraji
zbârciți de același surâs pomeții i se ridicau tot mai puțin
tot mai greu în această gimnastică sentimentală

pe rafturile bibliotecii ședeau pescari chinezi din porțelan/ poza defunctului soț care pescuia fără noroc/ L’Assomoir de Zola în coperți din piele arsă la colțuri/ cu miros de ceară/ portretul fiicei în floarea tinereții la fotograf/ un glob pământesc mic de acum 35 de ani pe care îl învârtea copilul vecinului când venea în vizită/ încât abia se ținea pe axă și scârțâia

dar câte zâmbete oare o fi costat-o fiecare narcisă din curtea din față
ori florile de regina nopții sub geamul dormitorului
ale cui erau oare toate
era ea oare mare sau ocean cu alge verzi-albastre
putrezind când mareea era joasă, moi și lunecoase sub picior
era ea oare plajă când valul era cât casa ei,  cu mobilă veche
naufragiată sub amintiri

 

mama și o floare de colț într-o Biblie, fotografii Cristina-Monica Moldoveanu

Ochi de apă

Pînă cînd voi ști să te feresc de răsărituri și apusuri,
ochiul tău de copil va sta îngropat în ochiul meu, tulpiniță gălbuie
în miez de sămînță. Tu sorbi din lumina mea
doar cînd e ziua bună și noaptea așijderea. Tu crești încet.

Nu plînge. Așteptăm cu toții ploaia, cu umbrelele noastre vechi
care nu se mai închid bine. Mai ține-ți lacrimile în tine un timp.

În noi a intrat mirosul putred-dulce al unui martie molatec
și plin de plictis. Greu este aerul fără frunze,
prea multe sînt păsările.
Greu e pasul părinților singuri cu copiii pe umeri.

Mai întîi vei învăța culorile și apoi vei ști ce este sus și ce este jos,
ce înseamnă dreapta și stînga. Vei ieși la lumină și-mi vei spune mie,
o oarbă ca toate celelalte, cît de albă e iasomia.

Mai albă decît rochia ta mamă. Și, fără să te uiți înapoi,
vei alerga pe drum și vei sări dintr-o pată de soare într-alta.
Fiindcă toate lucrurile noi sînt mai frumoase decît mama ta,
pînă cînd ea va ști să te ferească de răsărituri și apusuri.

picasso-mother-and-child

 

(Pablo Picasso – Mamă și copil, 1922, reproducere)

Imago materna

domnișoara cu ochii negri și bretonul tăiat otova
locuiește aproape de dealul Mitropoliei
undeva pe strada Muzelor
ea a aflat ce e bun și ce e rău de la sine putere
cândva între tinerețe și bătrânețe
pe vremea ultimelor căruțe cu coviltir și a suveicilor mânuite mai iute
decât constelațiile în miezul verii

cât te iubeam mamă
cât de mult te iubeam când îți puneai halatul de baie din prosop
scurt până deasupra genunchilor
e ciudat cum mereu aveai câte două din fiecare și jumătate îmi dădeai mie
costume deux-pieces costume de baie șepci halate inele de aur cu piatră roșie

amintiri mamă nimic altceva
câteodată era vraiște și vai și amar printre atâtea Muze
și mai ales printre maeștrii astronomiei
care din noi două era cometă nici eu nu știu
tu împărțeai cu ambele mâini și luai înapoi la fel
de fapt timpul pe care numai marii înțelepți îl măsoară
timpul care ne-a scuturat pe amândouă
ca pe două mere de aur coapte în grădina nepăzită

sunt și stele cu inima înghețată și stele care încă ard în inima lor
mai este și nimicul înfricoșător de mare
sau îngerașul magnetic lipit de frigiderul tău
visele cu morții noștri supărați pe noi sau pe lumea păcătoasă
și crucifixul în colțul cel mai alb și sobru al casei în care locuiești
tu mamă

Scrisoare fetiței mele nenăscute

Să-ţi spun mica mea lighioană o poveste. Să-ţi crească genele lungi şi strălucitoare ca raza lunii şi buzele ca miezul de strugure. Să te înalţi în lumea asta cuminte şi fericită. Bestie mică, tu te-ai născut când clopotul din satul bunicilor mei chema la sfânta liturghie de duminică bătrânii îmbrăcaţi în haine scoase din laviţe cu miros de busuioc. Era sfârşit de vară, înainte de sfânta Măria mică. Peste drumul prăfuit norii coborau grei, se isca pricină de furtună. Dar oamenii îşi luau umbrelele vechi din colţul de lângă sobă şi se duceau la slujbă, că nu se cade să laşi sfânta biserică goală, că tot Dumnezeu a lăsat pe pământ urgia apelor. Tu te-ai născut exact când ploaia aceea mare a izbit amarnic ţiglele caselor şi poate chiar atunci fulgerul a lovit stejarul popii de lângă malul râului. Aşa îi spuneau oamenii, stejarul popii, din vremea când un fost părinte al bisericii l-a salvat de la înec pe copilul ciobanului oblu cu stejarul acela. Stejarul a luat foc şi a rămas negru şi trăznit în picioare. Oamenii treceau mai apoi pe drum şi se închinau. Şi fiindcă toate ni se trag de la Adam şi Eva, am hotârât să te botezăm cu nume vechi, după lelea Frosina din grui, cea care ne aducea lapte cald şi proaspăt muls de la vaca ei bălţată, fie-i ţărâna uşoară. Numai că după un timp mi-a părut rău şi nu-mi prea mai venea să te strig aşa. Mă gândeam că la şcoală copiii vor râde poate de numele tău mai şui, fiindcă nu mai este în legea lumii din zilele noastre. Şi cum satul nostru nu are şcoală, poate va da Domnul să ajungi la şcoala din târg şi să fii oiţa ţurcană între oiţele ţigăi. Ceilalţi poate nu vor înţelege, dihania mamii. De aceea îţi spun dihanie câteodată, eşti o dihanie micuţă cu unghiile micuţe şi roz. Dar acum nu mai pot să îţi schimb numele. Câteodată obosesc să tot deretic în casa noastră veche şi eu sunt singura din sat care a venit aici de la oraş. Mi s-a lipit sufletul ca mămăliga de ceaun de drag de locul ăsta curat lăsat de Dumnezeu. Şi precis e un semn de la Domnul că tu ţi-ai tras sufletul pentru prima oară tocmai când tuna şi fulgera. Ţi-am povestit cum a fost fiindcă văd că zâmbeşti, puiuţ, acum te las să visezi un car de jucării şi bomboane în staniol până când stelele luminează în linişte peste casă. Mâine când vei deschide ochişorii ai să vezi că mama n-a uitat să îţi pună smoc de spice coapte şi gherghine roşii la capul patului. Dormi.

car

(foto: bunicul meu, în carul nostru)