În plata Domnului

Solitudinea este un privilegiu pentru cei mulți și o binecuvîntare pentru cei puțini.

Cînd soarele apune sau răsare, păsările vin mai aproape de Dumnezeu. Cînd spiritul vorbește, păsările își rătăcesc glasul. Cînd Dumnezeu tace, copacii freamătă.

Cînd cucul cîntă, aripile lui Icar se frîng.

Așa precum există trandafirul alb, nu va exista niciodată trandafirul negru. Precum în cer – așa și pe pămînt.

Am înțeles că spiritul este hrana celor vii și celor moarte, și niciodată nu va fi în alt fel. Hrana trupească nu întărește trupul omului niciodată. Numai hrana spirituală e rezervată omului în lume, chiar dacă mulți cîrtesc. Dumnezeu, fiind și viață și moarte, e asemenea oamenilor și se hrănește tot din spirit – vreme de o veșnicie omenească. Dumnezeu există în lume fiindcă e asemenea tuturor oamenilor, fiindcă și omul e după chipul și asemănarea lui. Dumnezeu este în tot și în toate; astfel lupul se hrănește cu spiritul mielului și se cuminecă. Se cumințește. Peștele e simțit de barză fiindcă spiritul peștelui e mai puternic decît al berzei și astfel barza se va cumineca și ea. Groaza și repulsia celor mari ca trup sau putere față de cei mici, dar mai puternici ca spirit, este legea devenirii Spiritului, mereu în opoziție cu materia. Această groază și repulsie îi obligă să omoare pentru hrană. Materia nu poate lupta împotriva Spiritului și reciproc.

Faptul că mulți știu, dar poate nu înțeleg de ce, că materia și fenomenele cunoscute și simțite și măsurate de om sînt doar o proiecție pe creier, nu înseamnă că lumea va fi nimicită. E imposibil, din cîte am înțeles eu.

Vine o vreme cînd cîinii au căpușe, vine o vreme cînd copiii se tem de păianjeni.

Cine ar fi crezut că păianjenii pot sta cu picioarele în cer și capul pe pămînt? Poate că nu.

Crede și nu cerceta înseamnă de fapt să fii viu și să respecți pe Dumnezeu, după cum spune și bunul-simț. Priviți pe cer: norii sînt albi. Nu cercetați ce este albul sau negrul și de ce.

Dar, cine trage cortina? Dacă chiar trebuie să nu tac, voi spune evaziv: ”cine” este un pronume relativ, care, ce, cum etc. sînt doar părți de vorbire. Uneori e prea greu să taci.

Orice balanță adevărată e mereu dreaptă. Dar, mai corect spus, ea este ideală, corectă, și nu există în realitate.

În final semnez și eu: cea care a înțeles ce e bun sau rău și alte lucruri fără să caute, fără să i se spună în niciun fel, doar fiindcă a fost o conștiință vie. Nu vă temeți, nu veți păți la fel. Lumea este un loc fenomenal de frumos, uneori.

Și jucăriile și cărțile și hainele celor bogați sînt hrană spirituală de asemenea, fiindcă au în ele o parte din spiritul logic, al adevărului curat și frumos. (Și plasticul e produs în fabrici după rețete inteligente sau oricum de oameni meșteri tot datorită lui Dumnezeu în esență) Banii pe care îi au cei bogați pentru a le oferi copiilor lor sînt doar un mijloc al puterii lor aparente în societate, deoarece puterea lor spirituală și conștiința lor sînt mai sărace. În acest mod se echilibrează balanța spirit – materie. Lumea, în fond, este echitabilă și corectă logic. Dar dacă mă veți întreba dacă lumea e dreaptă sau nedreaptă voi strîmba din nas, fiindcă drept sau nedrept, ca și rău și bun sînt concepte relative și schimbătoare în timp și depind de cel care le definește.

Lumina

O lumînare (sau lumină, cum se spunea, poate și azi, în popor) se stinge de la sine în două cazuri: fie ceara ei se termină și nu mai are cum arde, fie aerul ei se termină și nu mai are cum arde…Orice început este un sfîrșit și reciproc, din fericire. Deoarece se pare că civilizația omenească a ”progresat” foarte mult (!) științific, tehnic, socio-cultural, etc. atunci este evident că aerul va lipsi…înainte ca ceara să se termine. O conluzie certă ar fi că suntem poate pe panta descendentă a civilizației, în cazul în care lumînarea moare cu trup. Chiar dacă ar fi așa, trebuie să ne asumăm condiția umană și să ne acceptăm așa cum sîntem…

Dar, hai să vă spun totuși adevărul, ca în fața lui Dumnezeu: Întotdeauna piere aerul mai întîi – restul vă las pe dvs să judecați, respectiv dacă există vreun așa vîrf în istoria civilizației omenești. Logic ar fi ca vîrful civilizației umane, dacă o privim ca pe o parabolă geometrică, sau o funcție cu vîrf, (in)(dependentă) de timp, ideală așa cum este geometria ca atare, vîrful ar trebui să fie acolo unde spiritul egalează materia. Însă ceea ce e neclar în acest moment al raționamentului este care spirit și care materie….Spiritul este o trecere, este viață, este moarte….Deci ar fi vorba de două spirite – care însă nu se pot măsura decît prin materie – cred eu că e vorba de spirit trecut și spirit potențial. Cred că mai pot oferi o certitudine, din umila mea cunoaștere a lumii – timpul istoric (nu timpul în general) nu poate fi întors înapoi. Ar însemna inversarea mișcării aparente a pămîntului, dar chiar dacă s-ar putea așa ceva, eu consider că timpul istoric tot nu poate să se întoarcă.

Din fericire avem munți încă în toată lumea, și avem și oceane adînci. Lumea e cel frumos paradis cu putință, în umila mea înțelegere.
De fapt nu există niciun motiv să credem că există un așa numit vîrf al civilizației omenești, fiindcă e o noțiune prea ambiguă. Așijderea, nu putem spune că există progres sau regres al civilizației. Eu nu pot afirma cu certitudine dacă civilizația omului are început și sfîrșit. În cazul în care răspunsul e da, atunci sîntem între cele două.