Venus din Willendorf

Cu brațele încrucișate la spate și obrazul ostoit de lacrimi, ca într-un soften more la photoshop, ea tace în picioare. Ceasul electronic picură de pe masă, cînd mai tare cînd mai încet, secundele, ca pe niște pui abia ieșiți din găoace.

Ea stă la pândă, vînează cu tot corpul fiecare sunet, de parcă inima ei bate tihnit după legea mecanicii lui Newton, de parcă ea îmblînzește momentul pe limba ceasului și îl împinge ca pe o lopată în brutăria timpului civilizat de om, pe acest planetariu unde noi am îndrăznit să visăm prea mulți cerbi imperiali cu coarnele înstelate, lepădate pe pămînt primăvara.

Dar ne-am gîndit cu bună cuviință să le dăm tuturor nume de legendă, pînă cînd mai avem nume, fiindcă numele date de noi se nasc la fel de greu ca stelele.

Pe măsură ce ea se odihnește, tăcerea se propagă împrejur. Ea, dacă stă pe loc, de fapt merge mai departe. În orice direcție. Este atîta seninătate, încăt nici orb cu orb nu se mai poate certa, zîmbetele viitoarelor mame capătă catifelare, orchestrele cîntă perfect armonii niciodată dirijate, părul fecioarelor este blînd și netezit, nivelul apelor se ridică.

Deodată, din aer va crește un zid în fața ei, și ea tot cu brațele la spate.

567px-willendorf-venus-1468

(Venus din Willendorf, 28 000 – 25 0000 î.e.n., oolit din calcar) 

Ușa interzisă

I.
Ana lui Manole a deschis uşa interzisă cu forţa, din prea multă iubire, nu din curiozitate sau din întâmplare. Uşa ei era iubirea soţului, ridicată de urgia naturii prin voia lui Dumnezeu. Acelaşi Dumnezeu care surpă zidurile lasă libertate creaţiei omeneşti plătită de jertfă. Manole nu iubeşte mai mult zidul, ci o sacrifică pe Ana în numele înălţării mânăstirii. Iubirea soţiei închide uşa când e zidită în piatră. Ambii îl înving dar îl şi venerează pe Dumnezeu.

II.
Când eram copil am deschis o uşă interzisă din întâmplare. Îmi flutura părul cu miros de caise coapte într-un loc cu duşumeaua rece nesfinţit vreodată de soare sau lună. Teancuri de cărţi mucegăite zăceau într-un colţ precum cadavrele unor amintiri ucise mişeleşte şi neîngropate. Cu degetele îmbobocite am răsfoit poveşti despre urgii demult uitate şi am strâns la piept o păpuşă veche, un bebeluş cu capul de porţelan rotund. În ochii mei sclipea roua din lililacul cu floare bătută purpurie. M-am întors în dormitor şi ochii străbunicilor străluceau rece din rame, ca stelele albastre. Oare închisesem uşa?

III
După un timp m-am îndrăgostit. În vara aceea au crescut flori de maci pe câmpul cu buruieni din spatele casei. Dar eu am deschis ca prin vis o altă uşă interzisă şi m-am trezit într-o sală înaltă cu oglinzi zidite în perete. Era un vals domol, o iubire din cărţile cu legende gotic – medievale în care cavalerul cu suflet înflăcărat salvează domniţa răpită. Nu am înţeles de ce oglinzile şopteau despre umbrele din spatele lor şi de ce statuia dintr-un colţ era singurul mobilier din încăpere. Am revenit în grădină şi am cules maci care mi s-au topit în palme până am ajuns acasă. Uşa fusese prea greu de închis.

IV.
Uşi interzise sunt pretutindeni în lumea de sub soare sau în legende. Însă uşile acestea, chiar dacă sunt deschise cu blândeţe, duc la încercări atât de grele, încât uneori forţa iubirii rămâne neputincioasă. Totuşi numai pasiunea adevărată este cheia care descuie mereu şi ulterior încuie. Închiderea uşii duce la maturizarea şi înnobilarea iubirii de rând.
Azi noapte am închis o uşă a unui vis din prea multă iubire de alţii şi acum simt că sunt mai aproape de mine însămi.