În dulcele exil

Primăvara pămîntul dansează cu burta goală, flămînd de ploi și uleiuri eterice
din caliciul florilor, precum fata din Ipanema
pămîntul e gras și cuminte, crește ca un colăcel de aluat proaspăt.

Azi iarnă am văzut un mort care înviase nu de mult, așa cum învie ei cîteodată pe ger,
putea fi oricare dintre atlanții de odinioară care sprijineau lumea cu buricele degetelor,
era sobru de înțelept și beat de neviață de sute de ani
îmi fura cuvîntul de pe buze și tușea ca să îmi intre în tîmplă, să îmi devină fiu
în viitura timpului care inundă clipa cu trecuturi îndepărtate, muzică și sfere.
Eu îl căutam pe Ovidiu tristul și ponticul, dar acesta era altul,
spunea că Ovidiu a trăit prea multe metamorfoze de cînd cu exilul nostru al tuturor
în limba sfînt de strămoșească prin care mileniile s-au încheiat ca niște copci
peste pîntecul umflat al fecioarelor privegheate să nască prin neființă.
O veșnicie s-a văndut la talcioc,
au murit și au înviat de multe ori și Dante și Da Vinci și Thomas Morus,
toți marii tenori și marile soprane au făcut mezalianțe
în numele mașinii de făcut dragoste cea sacră și profană.
Junona a ajuns matroană de salon de coafură, Calypso stripteuză într-un bar,
Julieta vedetă de telenovelă și Eva Braun educatoare la grădiniță cu orar prelungit.
Și domnișoară, mai spunea el, nu uita că nu ne-am pierdut doar femeile, ci și bărbații,
am decăzut prea mult,
ei nu se mai însoară cu ursitele lor, ci cu clone siliconate, citiți romanul
Adam și Eva al lui Rebreanu și veți înțelege mai bine structura binară a societății
și eclipsele parțiale ale sorilor,
și acei morți frumoși cu ochii care scînteie în afară.

Primăvara, peste vîrtelnița care nu se oprește în palatul frumoasei adormite,
peste copacii care au murit în iarnă cu ținută impecabilă și guler alb de nori,
numai corbii mai aruncă blestem și descîntec.
În rest, păsările luminii cîntă al naibii de divin, moșind copacii vii să înflorească.

KayJayStyles-Elephant-Tree-Tapestry-Tree-Of-Life-Tapestry-Hippie-Bohemian-Dorm-Wall-Hanging-Black-Green-0-329x435

Odiseea unei tolomace

Mergeam liniştită. Mersul este o muzică la două flaute, iar rolul ei e câteodată de a adormi fiarele din crâng, precum Tamino din Flautul fermecat. În ţinutul acela fiarele o ajutau pe fata babei şi o mâncau pe fata moşului. Fiarele erau de trei feluri: şerpi cu capul pătrat şi ochii de argint rece, pisici de mare cu foc în ochi şi coada prelungă, vrăjitori care preparau poţiuni din ochi de şarpe şi coadă de pisică. Unii aveau credinţă în iubirea și respectul față de sine, alţii în ura faţă de domniţe, alţii îi imitau pe ceilalţi.

Nu visam, mergeam, pe vremea aceea nu ştiam că visele omorâte clădesc punţi şi palate. Iubeam doar şi viaţa şi oamenii şi ceea ce vedeam cu ochii deschişi. Harta ţinuturilor întunecate se desenează pas cu pas, dar nu urmele contează, ci numele pe care nu le poartă nimeni. Cuvintele încă nerostite. În împărăţia cu fiare înfloreau magnoliile albe. Era o ploaie de iubire şi petale mari de hârtie, dar oamenii care nu-şi uitaseră încă numele îl scriau pe câte-o filă şi-o înghiţeau. Ceea ce conta pentru toţi era cercul. Cercul devenise tiranul oficial, stăpânul fiarelor pădurii, simbolul gol de miez pe care toţi îl venerau. Cercul de foc prin care treceau panterele la circ, cercul colorat cu care se jucau copiii sau chiar cercul munţilor înalţi de gheaţă din jurul cetăţii. Trâmbiţele anunţau altceva atunci când se rupea din greşeală vreun cerc la o înmormântare. Ceea ce se întâmpla totuşi rar. Cercul rămânea cu capetele lipite, ca o cătuşă pe mâna unui ocnaş nevinovat.

La un moment dat, căutând în buzunar brăţara magică primită demult de la bunica, n-am mai găsit-o. O furaseră când adormisem din mers. Era şi ea un cerc. Însă oamenii care se plângeau că au fost furaţi erau scoşi în afara cercului. Am devenit atunci pradă pentru toate fiarele, care nu m-au omorât fiindcă s-ar fi rupt un cerc care era necesar. După mai mulţi ani, când mi-am pierdut toate lacrimile, după ce mi-am pierdut uşurinţa în mers şi am uitat poveştile din copilărie, m-am căsătorit cu verighetă cu un vrăjitor. Cel puţin nu îmi înghiţisem numele. Visătorii au construit palate şi punţi în continuare şi nimic nu s-a schimbat din vremea tinereţii mele.

Încă mai sper să trec munţii, dar acum se cresc magnolii precoce în sere, în caz că mai e nevoie de hârtie reciclabilă.