Acel ochi de cer

Încă mai vreau să mă plimb fără umbrelă printre mașini roșii,
strălucitoare de ploaie,
cu claxoane impertinente,
să o dau naibii de melancolie de la ora 3 noaptea
cînd paturile vecinilor scârțâie.

Acum cel mai frumos lucru pe care îl mai țin minte
este că ieri, când încă dormeam,
mergeam la plimbare pe o stradă unde mi-era frică,
fiindcă avea casele dărăpînate și copacii foarte bătrîni,
dar încă mai dădeau muguri
și eram chiar eu cu ochii mei de copil
și mă cățăram pe o tufă de mîna-maicii-domnului să mă înece mirosul.

Ieri am căzut dintr-o viață în alta,
pe unde curgeau rîuri de lapte, de cerneală și de must proaspăt.
Nu mai știam dacă urc sau cobor, erau văi, erau dealuri, erau prăpăstii,
era gulerul meu scrobit și rîurile cu bărcuțe de hîrtie
ruptă din caiete cu pătrățele
cu numele meu scris de alții pe etichetă.

De ce toate trebuiau să fie de-a dreptul
atît de frumoase și atît de sfinte?
De ce lumina prin frunzele crude era ca lampa lui Aladin?
De ce aburul mijind peste soarele-răsare era tămîia arsă de Dumnezeu
într-o biserică pentru tot sufletul viu sau mort?

 

(foto: Cristina-Monica Moldoveanu, azi la fereastra mea)

Rupestră

Fericirea mea sfîrşeşte aici / într-o seară de duminică
după ce crucea de pe catapeteasmă s-a răcit.
După acest apus roșu calm
nu vor mai fi momente fără durere/ fără griji/ fără teamă
ci doar asfaltul gol şi sec pentru tălpile mele,
cutia de rezonanţă fără ecou a orașului.
Nimic altceva mai bun de făcut decît să rătăcesc pe străzi
să îmi pierd echilibrul.

Decît să fixez de-a dreptul în plin oamenii,
fără niciun gînd.

Doar umbra cotului meu se ia la braţ cu celelalte umbre,
en passant,
siluetă după siluetă,
femeile lui Modigliani/ măiestrele lui Brâncuşi/
la dolce morte della luce.
Toate curg în gînduri/ gîndurile în alte gînduri/
pînă şi luntrea lui Caron dispare
şi tocmai acum buzele mi-au paralizat ca să nu pot dovedi nimic.

batic1

(desen: Cristina-Monica Moldoveanu)