flamenco

am deschis acel ceva
fereastra
stăteam cu o fustă roșie în gînd, pe ascuns amorțeam,
pretutindeni cei care strigau tare, fiare vechi
deranjamente și salvare 021 prefix
foșnea ceva
7 ani în Tibet, perinița, reclame la dormeo,
la o fereastră stă cineva
blank __ anul nașterii cod pin card de sănătate
ceva urît, ceva frumos, ceva vechi, ceva nou
groaznic, exagerat, aiurea-n tramvai
la restaurant pizza pînze artificiale de păianjen de haloween
ceva despre împrumutarea, asimilarea, restituirea, restaurarea
tradiții
venerabilul Bede, cronicarii, tiparul și enciclopediștii
povestea mea, bla-bla, integritate, coloana, tezaur amanet
chat, mail,
banii nu se fac așa stînd la cîrciumă și-a bea

a fost ziua ta internațională
ziua ta unica, femeia, mireasa lui Cristos, copilul, în numele tatălui
Christian Wolff limita metafizică
șirul care tinde spre unu, calendare personalizate, căni
windows 7, 10, megabytes
20 000 de leghe sub mări, Calypso, hypermarket
cărțile motivaționale, fundațiile de caritate, evanghelizarea
cronica unei morți anunțate grădina Ghetsimani
ninge
schimbul de noapte la fabrică, vînt și așchii

ce mai tura vura
fusta roșie, parfum de femeie, semnul roșu al curajului
Scarlet Pimpernel, stacojie, amorul profan
clasic roșu și negru, cardinal,
inimă de ce nu vrei să
preludiu la după-amiaza unui faun
brînza mă-sii
ce frumoasă ești cînd te ridici din nisipul amintirii
cu ochii închiși treci precum luna sub cămașa unei fete mari

foșnesc brazii a noiembrie
ca umbra căzută a unei frunze plîngi și nu poți zbura

flame

Magister dixit

Cînd am început să mă joc în grădină el era acolo:
sute de portrete în clișee de ofset, mii de zîmbete aparte,
cuvinte care se dezgropau în goană după alt vînt și pămînt,
pînă cînd rugurile toamnei vor fi mai înalte decît piramidele
de oameni înfrățiți cu piatra.

El era un copac bătrîn, cu sufletul deja coborînd
în genunchi de rădăcini ce ies la soare; puteam ședea cîte doi
să citim abecedarul împreună : eu întrebam cu degetul arătător,
el doar foșnea răspunsurile după legea dascălului
care pune indirect întrebări,
pînă cînd toate desenele prindeau viață.
Nu îmi amintesc dacă toamna și el pierdea frunzele,
știu că avea barbă și ținea țigara după ureche.

Oare toamna este doar un anotimp?, întreba an după an.
Din punct de vedere strict, al noțiunii logice, da,
am îndrăznit eu să răspund după vreo cîteva decenii. Dar…
vîntul șuiera, soarele orbea, coasta mea stîngă durea,
bătrînul meu plecase din grădină spre nisipuri mai blînde
și ceva îmi căzuse drept în inimă.

Îndrăgostita

Când m-am îndrăgostit îndesam călcâiele în cer
ca într-un cuptor de pâine,
şedeam cu fruntea pe pământul cald
şi vântul şi fluturii şi norii ca fumul
erau greu de rostit, stăteau în coşul pieptului.

Fără să ştiu îl inventam pe Dumnezeu în alt anotimp,
dar credeam că e acelaşi.
În zilele cu soare şi lună, albe amândouă
de binecuvântare grea,
ploua cu mir dulce,
ceasurile şchiopătau din coada minutarelor,
pocneau agrişele şi coacăzele între unghii,
creşteau dinţi de lapte în sânul meu de fecioară
cu numele cioplit de buze de bărbat.

Dormeam visul altcuiva într-un pat străin.
El mă privea duminica prin geamul trenului,
vedea prin mine.
Din veacul nostru de singurătate curgea praful
ca dintr-o biblie veche.

(cîntec încărcat de mine pe youtube) 

Cartea zidăresei tinere

Ea, cu părul și unghiile ei de fecioară,
albăstrea cerul verii în amiaza mare, limpezea cîntecul Niagarei
și rotunjea coaja pîinii.
Era curată ca ploaia în deșert.
Dar iubea, iubea un bărbat de parcă el ar fi fost Dumnezeu.
Fiindcă de fapt el nu exista.

Vezi, copilul meu, departe e o casă mică și albă, numai atît am putut
să ridic pe locul iubirii noastre după ce tatăl tău a plecat.

Sfîntă este amintirea ta mamă, precum ridicarea unei catedrale:
e nevoie de secole
pînă cînd vor sufla vînturile umezi toate luminile de păpădii dinăuntru,
de pe bolta sufletului.

În rest doar răni uscate în locul ruinelor din tîrgul vechi al Moșilor,
fundații de biserici temporare săpate în ce nu mai ținem minte.

 

road_fotor

(foto: Cristina-Monica Moldoveanu)

Egoistul

Nu-i mare lucru să-ţi ascundă fruntea sub deal,
degetele de la picioare sub brânduşe portocalii.
De fapt erai dintotdeauna acolo,
nimeni nu vedea altceva, doar tu răsturnai în fiece zi câte-o brazdă.
În trupul tău erai declarat dispărut demult,
un ciob dintr-un car de luptă pictat pe un vas,
erai unul dintre cei puţini aleşi,
îngropaţi dinainte de a se naşte.

Iubeai viaţa cu sufletul gol şi arătătorul la sprânceană,
iubeai femeile frumoase care mereu parcă zâmbesc,
iubeai coşurile de răchită şi lumina felinarelor,
florile de gheaţă, vinul cald cu scorţişoară,
citatele din biblie cusute pe ştergare, cartofii copţi în spuză,
armăsarii sălbatici tropotind în prund şi numai câteodată
Cassiopeia.

Fiindcă precum în ceruri așa și pe pământ,
dar omul uită acest lucru
prea repede.

oat-and-poppy-field-giverny

(Claude Monet – Cîmp de ovăz și maci la Giverny, 1890)

 

Resurecție

În vremea mea mi-am privit și eu mîinile și am înțeles:
semăn cu mama.
Din încheieturi mi se scurge viața și prin vîrful degetelor se întoarce în sine,
în funcție de anotimp. Jonglez cu viața, o dau și o primesc.
Fie că le așez una lîngă alta în rugă, fie că le lipesc de lutul gol,
tot ca ea sînt și eu.

Nu demult mi-a murit Yorick – era blînd și supus în mîinile lui Hamlet
și tot el mă privea de lîngă oglinda Mariei din Magdala.
Din fumul țigărilor îmi apăreau printre degete mici păianjeni negri
pe care îi striveam rînd pe rînd…
dar azi înviaseră cu toții și țopăiau triști pe dușumeaua murdară.
Nu știam că pînă și ei învie.

Acum îi vorbesc fiului lui Yorick, în timp ce prin pulsul din degetele mele
încă mai trece soarele de ieri către mîine:
și tu preabunule semeni cu tatăl tău.

georges_de_la_tour_-_magdalen_of_night_light_-_wga12337

(Georges de La Tour – Magdalena și flacăra fumegînd, c.1640)