Întoarcere acasă

Dincolo de pomii din jurul casei era lumină mai multă, dar mie îmi ajungea soarele din ochii bunicii. Ea tăia cu cuţitul vîrful mai ascuțit al oului fiert și învîrteam împreună în miezul acela auriu și moale linguriţa de argint de la botezul tatei.

Erau prea puţini fluturi pentru cîte flori aducea pe masă bunica: unele brodate pe batiste, altele pe pălăriile mele, cusute cu mîinile ei moi ca gemul de caise, mirosind a mohair şi a liliac bătut rupt după ploaie, de culoarea desenelor din cărţile cu poveşti.

Din podul cu ferestre fără geam răzbătea zarvă de porumbei, cădea umbră peste umbră de aripi, porumbei nenumărați care plecau de acasă, ca o veșnică gîlceavă între anotimpuri.

Cu cît creșteam și mă apropiam de umerii ei, mai sus decât cutia de scrisori de la poartă, mai înaltă decât puiul de tei din stradă, cîte puţin plecam spre un loc mai străin, să culeg culoarea asfinţitului în coşul căptuşit cu staniol, unde bunica uitase cîteva minciunele uscate, pudrate cu zahăr.

castel

(desen: Cristina-Monica Moldoveanu)

Nici măcar atît.
Mi-am scris poezia şi am curăţat surplusul de sînge,
am decorat literele gotice cu foiţă de aur,
am înţepat fiecare înfloritură cu igliţa bunicii
să fie hîrtia dantelată ca la cofetărie sub prăjituri.
dar voi nici nu aţi privit.

V-am povestit de ce îmi plac vitraliile înalte din Sainte-Chapelle
sau zîmbetul aproape inuman al îngerilor de la Chartres,
v-am explicat de ce Gaudi a înflorit piatra aşa cum fac copiii
castele din zeamă subţire de nămol şi apă de mare,
am plîns pentru ce e frumos, am văzut curcubeie printre gene,
am întins mîinile ca pe nişte cîrcei de iederă,
pumnii ca pe nişte guri de pui de rîndunică.
Dar zidurile îmi alunecau printre degete,
oriunde deschideam o fereastră erau alte ziduri mai reci,
mai albe.

Și nicio scrisoare la uşă,
nici măcar o inimă copiată la indigo
dintr-un prospect pentru medicamente compensate.

apa

(desen: Cristina-Monica Moldoveanu)

Nostalgie de câine ud

Al naibii sarafan din plastic: când eram prin clasa a şaptea se lipea de genunchi, îl trăgeam cu mâna stângă dar tot era prea scurt, şi călcâiele în pantofii rotunzi cu tocuri butucănoase stăteau lipite. De ce nu puteam eu să înţeleg că viaţa e ca un prânz cu lapte şi mămăligă în blid de aluminiu, cu aceleaşi linguri găurite la coadă căpătate de la preoteasa bătrână? De ce nu puteam vedea dincolo de coperţile lucioase ale cărţilor înțelesul lor galben luminat de becul de patruzeci de waţi tremurând sub căpriorii înnegriţi?

Poveştile miroseau prea frumos a tipar proaspăt. Îmi umpleam palmele cu inimioare de traista ciobanului şi le aruncam să crească în altă parte, aveam ceva al meu zi de zi, voiam să ţin soarele în mână şi ploaia în privire, să le las să cadă, să îmi las părul lung până la mijloc, dar mama nu îmi dădea voie. Visam să cânt la mandolină ca o domniţă bălaie, dar eram brunetă şi profesorul de muzică nu mă primise la cor.

De ce n-am învăţat să plâng şi să îmi usuc lacrima în trenul personal la fumători în mirosul de chiştoace stătute, cu ochii rimelaţi de ruşine că nu am înţeles la timp? De ce oare a trebuit să văd atâţia câini călcaţi de roţi pe autostradă ca să înţeleg în sfârşit cum moare câte un cerşetor bătrân în ploaie, cu mâna crispată pe o pungă cu căpşuni primită de pomană?

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

(foto: Cristina-Monica Moldoveanu)

Staționare

Îmi amintesc aievea cum eram îndrăgostită de un bărbat dintr-o sală
de așteptare, unde au curs multe întîmplări nevăzute între noi și
vreo cinci anotimpuri.

trenul accelerat numărul… cu plecare din…
El își așeza pe bancă hainele lui de ploaie lipite de ale mele,
își agăța lodenul albastru în cuier peste pardesiul meu maro,
mă privea secunde întregi prin miezul pupilei, cădea în mine pe acolo
cu inima lui încolțurată și eu simțeam cum cresc iar bobocii de iasomie.

va avea întîrziere 119 minute…va sosi la linia…
Ceea ce a fost interesant și incredibil era că tot ce fusese gri
în lume începuse să fie moale și mai puțin cenușiu. Simțeam cum
respirația mea ca fluturele afîna penele porumbeilor și netezea
norii de furtună; îmi găseam mai întîi sufletul, și apoi genele
tremurînd, între pieptul și aripa deschisă a păsării, ori exact
pe marginea craterului săpat de soare în nori atunci cînd ploua
cu soare. Simțeam cu podul palmei ceva blînd și bun orice aș fi atins,
precum cîntecul de leagăn cu voce joasă și caldă, pe care pruncul
îl pipăie mai mult decît îl aude.

Trupul meu era o salcă foșnind bănuții ei de argint, prindea la copcă
soarele cînd răsărea agățat de vălul norilor, îl trăgea cu puterea sus
pe cer, somnoros și obosit, din hora stelelor care mă răvășise și pe mine,
prea tînără pentru ochii puternici ai bărbatului; eram ștearsă ușor
cu guma de același creion gri care mă desenase, și la fel porumbeii,
norii și fumul. Trupul meu era mai puternic decît mine, știa exact
pe unde să meargă ca să afle florile alb curat, umbrind ușor zidurile.

cu vagonul restaurant în spatele locomotivei…
După doi ani drumul mi s-a schimbat și de atunci a fost interzis
să port ceas de mînă; timpul meu a devenit bun public măsurat la ceasul
din sala de așteptare de la subsolul gării, unde mirosea a hamburgeri
și teancuri de ziare necitite. Eu nu mai știam căt e ora.

trenul va staționa 20 de minute…

Barbara, poezie de Jacques Prévert

traducere de Cristina-Monica Moldoveanu

Aminteşte-ţi Barbara
Ploua încontinuu în Brest în ziua aceea
Şi tu mergeai zâmbind
Plină de bucurie strălucitoare şiroind de apă
Prin ploaie
Aminteşte-ţi Barbara
Ploua încontinuu în Brest
Şi-ai apărut în faţa mea pe strada Siam
Tu zâmbeai
Şi eu la fel
Aminteşte-ţi Barbara
Eu nu te cunoşteam
Tu nu mă cunoşteai
Aminteşte-ţi
Aminteşte-ţi totuşi ziua aceea
Nu uita
Un bărbat se adăpostea lângă o poartă
Şi te-a strigat
Barbara
Şi tu ai alergat prin ploaie spre el
Şiroind de apă strălucitoare plină de bucurie
Şi te-ai aruncat în braţele lui
Aminteşte-ţi acest lucru Barbara
Şi nu te supăra că te tutuiesc
Eu le spun tu celor care-mi sunt dragi
Chiar dacă nu i-am văzut decât o dată
Eu le spun tu celor care se iubesc
Chiar dacă nu îi cunosc
Aminteşte-ţi Barbara
Nu uita
Ploaia aceea înţeleaptă şi fericită
Pe chipul tău fericit
În acel oraş fericit
Ploaia aceea peste mare
Peste depozitul de muniţii
Peste vaporul din Ouessant
O Barbara
Ce stupid e războiul
Oare ce s-a întâmplat cu tine
În această ploaie de fier
De foc de oţel de sânge
Şi cel care te strângea în braţe
Cu tandreţe
Oare e mort dispărut sau încă viu
O Barbara
Plouă încontinuu în Brest
Aşa cum ploua şi atunci
Dar acum e altfel şi totul e în ruină
E o ploaie de doliu groaznică şi tristă
Nici măcar acea furtună
De fier de oţel de sânge
Sunt doar nori
Nori care se destramă
Leşuri de câini care dispar
Plutind peste Brest
Şi vor putrezi departe
La mare depărtare de Brest
Din care nu mai rămâne nimic

640px-brest_-_le_chateau_-_pa00089847_-_011

Castelul din Brest, distrus de bombardamente în al doilea război mondial și apoi refăcut

By Thesupermat – Own work, CC BY-SA 3.0, https://commons.wikimedia.org/w/index.php?curid=21832597

 

Umbra încîntătoare a femeii

În casa păpuşilor madona are cozile de aur împletite. Nu a văzut niciodată un curcubeu. Norii sunt mai departe ca soarele, spărgătorul de nuci trăieşte, albă ca zăpada rămâne tot albă în racla ei, toate păpuşile prind viaţă când se întoarce cheia cea mare în pendula veche.

În valea plângerii madona are pântecul rotund. Ţine cu greu luna plină pe cer. Toţi o ating cu vârful degetelor, toți poftesc smochine verzi, plouă cu lacrimi de cireş amar. Oamenii pătimesc să o înalţe deasupra peste arborii umbrelă din savana uscată. Moartea ţopăie ca un cangur cu pământul întreg în marsupiu. Madona păşeşte ca o caneforă pe drumul sacrificiului, cu soarele pe cap. Madona nu a învăţat încă cine e mai greu: pământul, soarele, ori luna din pântecul ei.

Madona e o femeie trecută prin viaţă. Îşi spune poveştile la gura sobei în odaia cu toţi cei dragi rămaşi tablou în icoane, cu aurele luminând precum jeraticul. Vorbele ei sunt sângele viu din izvorul cu cruce înnegrită. Cuvântul lui Dumnezeu nu îngheaţă niciodată pe limba fiecărui copil, moştenită din tată-n fiu. Doar morţii tac şi se împart fiecăruia fără deosebire de neam, fie rai, fie iad. Preotul trage linia cadastrului la ultima împărtăşanie.

Pe fruntea madonei mirul e rece. O altă păpuşă a prins viaţă.

trd

(foto: Cristina-Monica Moldoveanu)

Cartea fiicei risipitorului

şi chiar şi după ce ne săvârşim întru domnul ne desparte o alee
în două feluri de îngeri şi sfinţi
unii cu fruntea spre răsărit alţii spre asfinţit

ninge
visez o lume cu mai puţini dinţi pentru dinţi şi ochi pentru ochi
o lume cu pâine pentru pâine şi floare pentru floare
cana plină cu apă cerută de tata când a murit
bătrânul meu care bea numai bere şi vodcă sau sucuri sintetice
până când l-a lovit ceva prin creştet sau prin inimă
tată
n-am venit la mormântul tău să-ţi mulţumesc
tu cel care îmi cerea iertare cu cinci zile înainte să moară
tu cel care a spart atunci bufonul din porţelan de care mă speriam
când eram copil
ţi-am moştenit sărăcia dar nu şi păcatele
îmi amintesc când jucam zaruri şi canastă împreună
şi aveam amândoi noroc ca porcii
cineva precis trişa fără ruşine

ninsoarea de ieri s-a aşezat de din sus peste toate mormintele
şi jurămintele
într-un ţinut fără prooroci ca oricare altul
vântul descântă ca din biblia tatei cu scoarţă stacojie
nu contează în ce parte îţi stă capul tată
fie-ţi amintirea iertată

10926372_1475332085939869_5861933992038460934_n

(eu și tata, foto manipulată digital)

noaptea în care am vindecat luna de pe cer

trează la patru dimineața, februarie în a patra ei săptămînă,

luna în ultimul ei pătrar, femeia cu viață de mai mult de patru decade

cu dezgustul de a citi un roman, rău ca toate romanele la ora aceasta a dimineții, cu aceleași ape tulburi hiperrealiste pentru ea,

răul necesar fiindcă mereu rămîne instinctul vital, fiindcă supra-viețuirea nu e logică pentru muritorii de rînd, precum acest gen de femeie

cu bagaj de cuvinte și amintiri, cu astenia de a-și căra trecutul între noapte și zi, femeia singură care execută mișcări de extensie a brațelor pentru a diminua disconfortul,

privește pe fereastra cu sticlă, gîndește ce minunat că are curent electric în casă și pat în care să doarmă, își amintește lespedea de mormînt dată la o parte în fața capelei din cartierul ei și inscripția nihil sine deo lîngă vulturii aurii străjeri pe poarta cu lacăt și drugi de oțel,

simte temperatura cum va crește peste 10 grade celsius în acest februarie și ea stînd la fereastră o doare că luna, această împărătiță coborînd dintr-o icoană,

abia se vede Dumnezeule, un abur ca de moarte o înfășoară dar nu e haloul ei, ea abia dacă mai strălucește pe cerul senin și mijlocul ei e rupt ca fibulele antice descoperite de arheologi, ca o fractură de os subțire privită la radiografie,

și, veghind-o, ea strălucește mai tare și urcă din hăul ei de dedesubt, tot mai calmă și frumoasă, fără fisură,

cu stelele picotind înspre zori,

și apoi iată-l, izbucnește din nou, soarele orb, cerc de foc în care au murit din nou toate stelele, și cerul care se înfierbîntă mai mult decît spera ea acum

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

(foto: Cristina-Monica Moldoveanu)

Cristică

Mă închin
celor care sunt deja uitați,
celor cu vorba ca un nod în gât,
celor cu călcăiele crăpate pentru care mângăierea e rană.
Pleoapele îmi tresaltă de trei ori
și încă o dată de dragul omului care a învățat să nu mai plângă.

Întoarce-te, chip de om!
Fost-ai tânăr cu degete prea lungi,
fost-ai bătrân cu dinți de lapte.
Privește-mă ca și cum eram funia de care te-ai spânzurat
și n-ai murit.

christx3-1

Se făcuse linişte, totul era mai simplu.
Bătrânii mei încă spărgeau lemne şi trenul personal fluiera.
Aici fusese o gară, acolo o fântână.
Roată după roată…

(foto: Cristina-Monica Moldoveanu)

de ce stă gânditorul de la Hamangia în vitrina cu excursii în lumea largă

acum era vremea când stăteam sprijinită pe coate
pe colțul meu de cer așteptând sfârșitul lumii
(se știe ce înseamnă asta) eu și toți copiii de-o seamă
cu părinții lor
și axis mundi
și toporul care mușcă lasciv mereu din altceva
mai mult sau mai puțin uscat

încă mai am atlasul meu din școala generală
atunci ne jucam de-a statuile și gâdilatul pietrelor
iar râsetele
gâlgâiau pe lângă urechi
ca apa izvorului din care sfânt mi s-a grăit să beau
inocență/ tăcere/ tinerețe fără bătrânețe

mai ades se întorc morții din moartea lor
decât omul cu buzele lipite
pe zidul râsu-plânsului
pe inima crucii
care câteodată seamănă cu un om croit dintr-un singur pom
înțepenit cu viața în scriptele celorlalți
și cu brațele încă pline de rod