Peisaj zero

În muzeul holocaustului din biserica evanghelică,
temporar cu intrare liberă de vacanţă,
o fetiţă urcă la etaj printre orgile nefolosite
și citeşte timpul ca pe un cod de bare al istoriei
între numele şi anii scoşi la lumină.

(Doar vântul mătură terasa celui mai înalt spital din oraş
la sfârşit de săptămână;
nimeni nu stă la masa cofetăriei cu steguleţele altor ţări
din cupele de îngheţată ce se vor topi în absenţa copiilor.)

Fetiţa care nu a mai râs demult
aleargă pe culoarul dintre băncile bisericii
printre cifrele negre ale versetelor biblice
de parcă ar fi deschis întâmplător fereastra unui tren
ştanţată e pericoloso sporgersi.

Aici s-a pierdut o corabie de hârtie cu două steaguri
(unul pentru lună celălalt pentru soare)
prinse în beţe de chibrituri.

copil1

(desen: Cristina-Monica Moldoveanu)

Nu trageți șnurul

Până când s-au scuturat pomii interzişi din rai credeam că e numai vară,
un anotimp al celor cu inima între creier şi prima vertebră cervicală,
chiar și așa o inimă prea jos,
fiii şi fiicele unei epoci ca un corn al abundenţei
până când au început să cadă mere, pere, caise, piersici, toate de ceară moale,
cu fitilul ca un vierme răsucit.

Îi pocneau pe toți în creştet dar nimeni nu le aprindea,
femeile cu unghii lungi şi buze geluite nu muşcau, nu înfigeau degetele
se făcuse cerul gol şi limpede ca un colir pentru cataractă
dar nimeni nu primea lumină,
erau oameni botezaţi să nu creadă în minuni, toţi picaţi cu ceară, orbi.
Doar un copil îndrăznea să ţină un măr în palme la marginea cimitirului.

Cortina cinematografului era aurie, legată cu șnur,
credeam că seamănă cu aripile unui arhanghel.
Afară ningea, erau poveşti pufoase şi mere caramelizate în vitrină.
Bătrânul cofetar murise.

Cariatidă

Este o poveste adevărată în parte, o poezie scrisă de mine mai demult, printre primele mele poezii:

Cînd eram mică am sculptat în cretă
trupul unei fete.
Pe tablă copii scriau
ecuații matematice perfecte.
Am ascuns păpușa în buzunar,
jucînd șotronul
peste umbra unui mesteacăn subțire.

Zăpezile au acoperit ferestrele școlii,
crengile bătrîne argintii
s-au aplecat din nou,
liniile albe au fost șterse…

Statueta mea mică a rămas la fel,
sprijinind, pe un raft cu cărți,
cîteva fotografii îngălbenite.

Acest poem mic, tradus de mine în engleză, a fost remarcat de o artistă sculptor din SUA,  Virginia Maksymowicz, care a creat o instalație sculpturală cu versurile mele închise în cinci cărți sculptate și așezate pe stîlpi:

Instalație sculpturală

 

Venus din Willendorf

Cu brațele încrucișate la spate și obrazul ostoit de lacrimi, ca într-un soften more la photoshop, ea tace în picioare. Ceasul electronic picură de pe masă, cînd mai tare cînd mai încet, secundele, ca pe niște pui abia ieșiți din găoace.

Ea stă la pândă, vînează cu tot corpul fiecare sunet, de parcă inima ei bate tihnit după legea mecanicii lui Newton, de parcă ea îmblînzește momentul pe limba ceasului și îl împinge ca pe o lopată în brutăria timpului civilizat de om, pe acest planetariu unde noi am îndrăznit să visăm prea mulți cerbi imperiali cu coarnele înstelate, lepădate pe pămînt primăvara.

Dar ne-am gîndit cu bună cuviință să le dăm tuturor nume de legendă, pînă cînd mai avem nume, fiindcă numele date de noi se nasc la fel de greu ca stelele.

Pe măsură ce ea se odihnește, tăcerea se propagă împrejur. Ea, dacă stă pe loc, de fapt merge mai departe. În orice direcție. Este atîta seninătate, încăt nici orb cu orb nu se mai poate certa, zîmbetele viitoarelor mame capătă catifelare, orchestrele cîntă perfect armonii niciodată dirijate, părul fecioarelor este blînd și netezit, nivelul apelor se ridică.

Deodată, din aer va crește un zid în fața ei, și ea tot cu brațele la spate.

567px-willendorf-venus-1468

(Venus din Willendorf, 28 000 – 25 0000 î.e.n., oolit din calcar) 

de ce stă gânditorul de la Hamangia în vitrina cu excursii în lumea largă

acum era vremea când stăteam sprijinită pe coate
pe colțul meu de cer așteptând sfârșitul lumii
(se știe ce înseamnă asta) eu și toți copiii de-o seamă
cu părinții lor
și axis mundi
și toporul care mușcă lasciv mereu din altceva
mai mult sau mai puțin uscat

încă mai am atlasul meu din școala generală
atunci ne jucam de-a statuile și gâdilatul pietrelor
iar râsetele
gâlgâiau pe lângă urechi
ca apa izvorului din care sfânt mi s-a grăit să beau
inocență/ tăcere/ tinerețe fără bătrânețe

mai ades se întorc morții din moartea lor
decât omul cu buzele lipite
pe zidul râsu-plânsului
pe inima crucii
care câteodată seamănă cu un om croit dintr-un singur pom
înțepenit cu viața în scriptele celorlalți
și cu brațele încă pline de rod

Bagatelă fără cheie

ce pot spune onorată audiență
din undergroundul a două milenii
viața e frumoasă stimați contemporani
de la lună până la soare e vreme lungă
e atât de frumoasă și are ochii adânci
indiferent de culoare
plânge torențial și se zbate ca un fluviu în fața barajului
obligată să se întoarcă în amonte
e frumoasă și nu glumește niciodată
despre paradisul pierdut

și nu am nimic rușinos de mărturisit
fiindcă noi cei din ultima linie avem nevoie de aer
nici prea mult nici prea puțin
ciugulim din fiecare platou la masa tăcerii doar de gust
și gurile rele spun că suntem specii
pe cale de dispariție
în lumea voastră unde toate sunt de-a-ndoaselea
o lume mult prea rațională încât înfloresc lumini artificiale
între mine și domnia voastră
între mine și patul puștii și ștreangul din șură și otrava de șobolani
între stăpâni și sclavi

plătim zeciuială celor care ghicesc în stele
visăm povești despre oamenii care muncesc pământul
visăm povești despre lunatici obosiți care seceră holdele crescând
în ei înșiși

Resurecție

În vremea mea mi-am privit și eu mîinile și am înțeles:
semăn cu mama.
Din încheieturi mi se scurge viața și prin vîrful degetelor se întoarce în sine,
în funcție de anotimp. Jonglez cu viața, o dau și o primesc.
Fie că le așez una lîngă alta în rugă, fie că le lipesc de lutul gol,
tot ca ea sînt și eu.

Nu demult mi-a murit Yorick – era blînd și supus în mîinile lui Hamlet
și tot el mă privea de lîngă oglinda Mariei din Magdala.
Din fumul țigărilor îmi apăreau printre degete mici păianjeni negri
pe care îi striveam rînd pe rînd…
dar azi înviaseră cu toții și țopăiau triști pe dușumeaua murdară.
Nu știam că pînă și ei învie.

Acum îi vorbesc fiului lui Yorick, în timp ce prin pulsul din degetele mele
încă mai trece soarele de ieri către mîine:
și tu preabunule semeni cu tatăl tău.

georges_de_la_tour_-_magdalen_of_night_light_-_wga12337

(Georges de La Tour – Magdalena și flacăra fumegînd, c.1640)

Proto-poiesis

Cheamă-mă în așa fel încît să nu îți pot răspunde,
cheamă-mă să mă întorc și să am motive că nu pot să vin
în lumea voastră, a păsărilor, în care zburasem copiliță odată.
Ecce avis prietene.
Mi-e atît de dor de tine, cel care în mod inuman iubea
gîndul femeii ce sînt.
Îmi poți scrijeli fruntea așa cum ai zgîria direct pe pămînt
numele tău ascuns în mine demult, înainte să știu că sînt lucruri
pe care păsările nu au voie să le știe, dar le pot arăta.

Stau cu ambele palme căuș de lună sub spinare,
mă dor toate orele astrale și rituale ale omenirii,
toate orele.
Uite, parcă au pictat cerul pentru mine,
e încă timp pentru prima oară.

De fapt e aceeași foame sălbatică de mașină,
oare mă auzi Mili? Și tu?
Știi că sînt prea mașină și prea frumoasă în mine însămi,
și că fără destul cuvînt doare vîrsta barbară a rațiunii.
Mă învîrte rău dorul de noi toți, mă învîrte amar legea lui unu,
mă trage spre ea lumea care s-a rupt din mine
și încă mai vrea să se rupă a naibii,
fir-ar ea a naibii de…
roză a vînturilor!

Broadway, New York City

Știai că ea era doar un copil zi și noapte?

Poco sostenuto, strigă garderobiera, mai înainte de concertul pentru fagot de W.A. Mozart.

Cîteva flori nemuritoare mult prea deshise, încît culoarea extatică spărgea paharul și se prelingea, diferența dintre eu și tu la limită, fundamentarea ontologică a sintaxei – primul pas al con-științei pe care cei inocenți o numesc impropriu doar epistemologie.

Odinioară ea era încă o femeie (tînără) cu părul încrețit mult sub acțiunea apei de la robinet.

Molto vivace, strigă cel însărcinat să anunțe intrările în scenă.

Cît de frumoasă ni se pare uneori aselenizarea omenirii pe care învățăm să o acceptăm, așa cum arcușul învață moderația, așa cum orice frumusețe cade în disgrația armoniei orchestrale.

Ea era doar un copil care creștea într-o familie care îmbătrînea. Oh, your daddy’s rich and your ma is good-lookin’. Urechile oropsite de piese de jazz la pizzeria din cartier, așteptînd o comandă de pizza cu impurități greu de identificat.

Allegro ma non troppo. Vise despre lumea nouă ca teatru al unei alte regii, lume care odată și odată tot trebuie descoperită. Ariile mezzosopranelor defrișate din creier. Mutatis mutandis, toate vocile reapar într-o altă buclă spațio-temporală. Toți cei care scriu poezii la tastatura calculatorului, cînd se știe că la un nivel meta-organic ei ucid ca Sigismondo sau mor ca Paolo și Francesca în scopul scrierii Divinei Comedii.

Ea avea o structură logică ca oricare alta, înfrunzea ca orice alt lucru cu rădăcini nervoase și mama ei se îmbăia foarte rar în fîntîna tinereții fără bătrînețe și a vieții fără de moarte, numai atunci cînd ele nu puteau face față vîrstelor de piatră și de fier ale omenirii. Altfel viața ei era frumoasă ca o stea prizonieră într-un țurțure, calmul mării era albastru larghetto și cerul așa cum se cuvine, seninătate în largo.

În fiece zi ea înghițea otrava sorilor și lunii, își întindea palmele și se ascundea într-o anume frunză, degetele ei preschimbau țărîna în pietre, apa pe care o bea nu avea încă nume, dar tainele grădinarilor încă o protejau.

Ea – chiar în acest moment – există. Toarce vremea scursă din caier cu mîini neîndemînatice.

paolo

(Dante Gabriel Rosetti – Paolo și Francesca da Rimini, 1855)

(Pasărea cu clonț de rubin)

Tezaurul de la Pietroasele (Closca cu puii de aur)

Pasărea cu clonț de rubin
S-a răzbunat, iat-o, s-a răzbunat.

Nu mai pot s-o mîngăi.
M-a strivit,
Pasărea cu clonț de rubin,

Iar mîine,
Puii păsării cu clonț de rubin,
Ciugulind prin țărînă,
Vor gasi poate
Urmele poetului Nicolae Labiș
Care va rămîne o amintire frumoasă…

În imagine, tezaurul de la Pietroasele, numit și ”Cloșca cu puii de aur”. Poezia de mai sus, aparținînd lui Nicolae Labiș, este considerată a fi ultima scrisă de poet, dictată în apropierea morții, pe 10 decembrie 1956, prietenului său, Aurel Covaci.