Anotimpuri de trecere

Prin pleoapa albastră a lunii
văd scorușul și porumbarul și coacăzele și afinele,
pe muntele meu cu poteci înguste netrecute de nimeni.

Departe, în zarea rumenită la asfințit,
bărbatul pe care l-am întîlnit ieri poartă pălăria din paie
peste ochi. A venit să măsoare adîncul unei prăpăstii.

Dormeam cu brațele cruce sub cap,
mirosea a pămînt afînat, în vis creșteau mieii după ce
loviseră cu copita noroiul și zăpada dezghețată.

Rîdeam cînd el glumea, rupeam flori din grădină după ploaie,
lucrurile se întorceau pe dos ca o cămașă albă.
Astfel visam sub ochiul lunii care îmi luase lumina.

Drum în grădina botanică din București

Azi, 7 aprilie 2017, parțial înnorat…mi-am luat picioarele în spate și am pornit către grădina botanică. La coborîrea din autobuz se făcu că plouă și alergai în grădină, luai bilet și intrai în muzeul botanic pînă plouă puțin. Nu făcui poze acolo, din respect pentru mirarea și misterul altor vizitatori potențiali…Ieșii din muzeu cu dindărătul fiindcă acolo treptele sînt în pantă la intrare/ieșire și nu există bară de susținere pentru picioare șubrede în afară de poarta însăși. Oricum în parc vizitatori erau destui și aproape toți tineri, cîțiva copii și numai vreo două-trei persoane mai în vărstă, printre care un misterios domn cu părul alb de tot, care apucă o alee mai puțin umblată și adumbrită de sălbăticie și ierburi neîmblînzite. Eu fusei prin zona mai îngrijită a parcului, mai civilizată, intrai în sere și făcui fotografii oriunde putui. Pînă la urmă mi se termină bateria la aparatul foto. Vă invit să le vizionați. Fuse și un cuplu șăgalnic cu prietenii lor care făcea fotografii gen logodnă vegetală în sere. Sere frumoase, renovate. La ieșire iară mă prinse ploaia și alergai ca vai de lume în stație și pierdui troleibuzul în ultimul moment. Fu totul așa de frumos. Mîine și duminică e un eveniment Flori de Florii, cu înscrieri pentru copii la cerere. Nu voi merge, dar mă bucur că am fost azi.

Zefir

Așa precum ai lua amprenta unei măști mortuare, întru nemurire,
cerul primăverii iubește femeia și îi copiază trupul în mulaje:
din ochi cresc ouă în lăuntrul păsărilor, din unghii ies la lumină petale,
din degete penele aripilor, din păr toată suflarea ierbii de pe miriște.

În interiorul femeii lucrurile sînt calde și,
prin nări și sîni, ea transpiră nuanțe de verde fraged;
în lumea ei luna învolburează apa sîngelui ei,
și moare odată cu marea care vine înapoi în estuare,
În lumea aceasta mică a pămîntului învelit de pielea ei.

Cu mîna dreaptă ea deschide ecluzele și cu stînga vindecă de frig
straturile de trandafiri din lumea întreagă.
Pentru bărbat, ea culege izmă sălbatică și indrușaim, să poată intra
amîndoi mirosind frumos în locul de unde începe cîntecul.

Iar eu, cu inima mea de femeie, sînt copia altor primăveri,
coapsă după coapsă, umăr după umăr.

Legea stelei duble

Liniște în strunga stelelor, liniște în văioaga caprei de stîncă. Picioarele fecioarei Leonora, încălțate cu cizmulițe de catifea, strivesc urzicile moi abia răsărite.

Cu palmele pîlnie peste ochi, ea urcă cu privirea printre mărăcinii uscați, pînă în vărful dealului mare, dar rămîne împietrită pe loc – cine ar urca cu cizmulițe moi și talpă subțire coasta abruptă și măcinată pe ici pe colo de lavine, fără destule ierburi bune de care să te agăți? Iar dacă stai pe loc, oricum nu te poți opri din mers, ceea ce ea nu știa atunci. Contemplarea unui scop îl aduce în noi înșine. Contemplarea unei furnici ne preschimbă parțial în furnică.

Leonora își amintește vremea cînd lîngă șipotul din sat era o moară, de fapt scheletul unei mori vechi, așa cum au rămas pe ulița din sus ruinele unor gospodării de demult. Copilăria ei fusese o moară de nimeni știută și apele i-au adus la vale toate nestematele. Se înserează rece în acest aprilie cu miei puțini și ea privește sus spre stelele care ard cu vîlvătaie albă, în calea lor dintotdeauna. Și-ar fi dorit să le știe legenda și numele, ca fetița cititorului în stele din poveste.

De ce era ea aici și acum? Fiindcă aceasta era jumătatea ei, calota cerească a emisferei nordice, cerul nopții de primăvară. Tînără, ea nu înțelegea cum oare erau marinarii de odinioară ghidați de constelații, cînd ele aleargă haihui pe mișcătoarele ape ale cerului. Tînără, frumusețea lor de negrăit parcă o proteja.

După mulți ani Leonora a înțeles că lumea toată e o corabie. Așa precum o biserică are o navă centrală și transepți, candelabre și tabernacul, tot la fel corăbiile din vechime aveau habitaclu pentru ceea ce era sacru – girocompasul – dar și felinare și pasarele. Ea, călătorind cu sufletul ei de piersică albă, fără a pleca din valea ei de acasă, croise în sine însăși multe cărări peste dealuri și mai departe. Ea a rămas tot în văioaga caprei de munte, sub strunga stelelor care uneori cîntă împreună, chiar și după ce ea și-a pierdut lacrimile.

(foto: Cristina-Monica Moldoveanu)

noaptea în care am vindecat luna de pe cer

trează la patru dimineața, februarie în a patra ei săptămînă,

luna în ultimul ei pătrar, femeia cu viață de mai mult de patru decade

cu dezgustul de a citi un roman, rău ca toate romanele la ora aceasta a dimineții, cu aceleași ape tulburi hiperrealiste pentru ea,

răul necesar fiindcă mereu rămîne instinctul vital, fiindcă supra-viețuirea nu e logică pentru muritorii de rînd, precum acest gen de femeie

cu bagaj de cuvinte și amintiri, cu astenia de a-și căra trecutul între noapte și zi, femeia singură care execută mișcări de extensie a brațelor pentru a diminua disconfortul,

privește pe fereastra cu sticlă, gîndește ce minunat că are curent electric în casă și pat în care să doarmă, își amintește lespedea de mormînt dată la o parte în fața capelei din cartierul ei și inscripția nihil sine deo lîngă vulturii aurii străjeri pe poarta cu lacăt și drugi de oțel,

simte temperatura cum va crește peste 10 grade celsius în acest februarie și ea stînd la fereastră o doare că luna, această împărătiță coborînd dintr-o icoană,

abia se vede Dumnezeule, un abur ca de moarte o înfășoară dar nu e haloul ei, ea abia dacă mai strălucește pe cerul senin și mijlocul ei e rupt ca fibulele antice descoperite de arheologi, ca o fractură de os subțire privită la radiografie,

și, veghind-o, ea strălucește mai tare și urcă din hăul ei de dedesubt, tot mai calmă și frumoasă, fără fisură,

cu stelele picotind înspre zori,

și apoi iată-l, izbucnește din nou, soarele orb, cerc de foc în care au murit din nou toate stelele, și cerul care se înfierbîntă mai mult decît spera ea acum

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

(foto: Cristina-Monica Moldoveanu)