Memorandum

În noaptea cînd alunecam între două continente
înainte de o nuntă de peste munți
nu mi-era teamă.
Aveam părul negru strălucitor
plin de argintul lunii numai la vîrfuri,
încă nu știam cum aș putea răsări…
Mîna unei femei mă pieptăna fiindcă
așa vrusese Dumnezeu,
pînă cădeam în somn.

Mamă, oare oceanele au ochi întunecați?
Mîna altei femei mă pieptăna dimineața
să merg la școală.
Deschideam cărțile pentru copii
și desenam caligrafic notele muzicii.
Nu cîntam, desenam.
În afară de Imnul țării mele, care se închinase Soarelui.
Doar după 7 ani de la cutremur am venit în orașul mare.
Mai înainte vreme răsărise prima lună din viața mea,
în oglinda din casa bătrînească din inima țării.

Vă mai amintiți povestea despre Crăiasa Zăpezii?
Cît am plîns gîndindu-mă la soarta bietei fetițe
care pleacă la drum lung spre Polul Nord,
și întîlnește tot felul de tîlhari, prinți și prințese,
și chiar și o vrăjitoare care îi dă cireșe dulci
și o piaptănă…
Apoi îl găsește pe Karl, fratele ei, și îl salvează
de dragul iubirii.

Iată: Nimic nou pe linia de centură a capitalei.
Pădurile vor fi poate altele.
Pentru mine nu mai sînt scorburi
și nici vreascuri de aprins focul.
Cînd am văzut o clădire înghițită am privit în ochi
nebunia lumii care încă mai crede povești despre războaie
sau despre grîul pus să încolțească
la trecerea dintre ani,
ori poate nu.

Vezi? Luna stă răstignită
în trupul unei gîze cu aripile întinse
peste pragul de sus al ușii.

Ochi de apă

Pînă cînd voi ști să te feresc de răsărituri și apusuri,
ochiul tău de copil va sta îngropat în ochiul meu, tulpiniță gălbuie
în miez de sămînță. Tu sorbi din lumina mea
doar cînd e ziua bună și noaptea așijderea. Tu crești încet.

Nu plînge. Așteptăm cu toții ploaia, cu umbrelele noastre vechi
care nu se mai închid bine. Mai ține-ți lacrimile în tine un timp.

În noi a intrat mirosul putred-dulce al unui martie molatec
și plin de plictis. Greu este aerul fără frunze,
prea multe sînt păsările.
Greu e pasul părinților singuri cu copiii pe umeri.

Mai întîi vei învăța culorile și apoi vei ști ce este sus și ce este jos,
ce înseamnă dreapta și stînga. Vei ieși la lumină și-mi vei spune mie,
o oarbă ca toate celelalte, cît de albă e iasomia.

Mai albă decît rochia ta mamă. Și, fără să te uiți înapoi,
vei alerga pe drum și vei sări dintr-o pată de soare într-alta.
Fiindcă toate lucrurile noi sînt mai frumoase decît mama ta,
pînă cînd ea va ști să te ferească de răsărituri și apusuri.

picasso-mother-and-child

 

(Pablo Picasso – Mamă și copil, 1922, reproducere)