Satul – de la ancestral la cultural

Acolo unde aerul e limpede și albastrul munților lasă o amprentă puternică pe retină, se află un sat, cu numele de poveste, care nu trebuie menționat, fiindcă se leagă de povestea vieții trecătoare a unor oameni. Satul e o organizare a materiei sub regnul unui spirit centralizator, înlănțuind amintirile cu clișee fotografice pure și monumentale, ca niște grupuri statuare în iarnă, sub un cer senin. Copiii, fermentul prolific al legendei rurale, se joacă în tina uliței, unde soarele întărește urmele vitelor și căruțelor de-a valma într-o crustă a lutului galben-auriu, păstrând amintirea vie timp de zile și săptămâni.

Asemenea, toate locurile și obiectele, păstrează timpul încremenit precum cuiele unei roți dințate – timpul se macină cu salturi, sare din rost în rost, se hodinește pentru a porni din nou la drum.

Satul a fost în viața mea prototipul și leagănul unui mod de existență – acela al copilului cu bunici țărani, cutreierând țara, trecând printre munți și printre văi către albia unui râu, tulbure și înspumat, mai înainte ca nisipul să fie așternut cuminte în jurul unui lac de acumulare și al unui baraj.

”Printre munți și printre văi” era un cântecel dintr-o carte pentru copii – lucrurile toate treceau ca prin urechea acului și apoi dispăreau, în moara cu aripi negre a diferenței potențiale dintre sat și oraș. Munții și văile și dealurile – acel orizont ondulat specific al spațiului mioritic, conform lui Lucian Blaga – funcționează ca o zonă tampon, ca o poartă a trecerii dinspre ființare spre neființă, dinspre prezentul simplu spre uitare, spre perfectul compus. Satul este epicentrul sacralizării și prelucrării faptelor de cultură emergente, turnate în forma durabile, în crusta intelectului rotitor de stele și aștri conform logosului care îl locuiește. Între tină și stelele numeroase și cu strălucire vie se țese o formă proprie a logosului, un primordiu al poveștilor limbii române în general, ca pretutindeni unde organizarea aceasta a formei embrionare a spiritului atinge și îmbrățișează întregul. Un holomorfism spiritual care vorbește prin amprente tari și stabile.

Numele lucrurilor sunt așezate în bună rânduială și pace bună cu toată vecinătatea, de la numele hotarelor până la numele părților componente ale unei căruțe lucrate la rudar și la fierar – toate trecând printre munți și printre văi. O magie bine temperată care ascunde nestemate uitate sau abia descoperite – un bunic – care face schimbul cu un lord John de spiță veche, dacă e să ne ghidăm după poezia lui Coșbuc, un Ioan ca toți Ioanii din sat, într-o ureche și el în urma unui accident domestic, botează, fiind și descendent al Sfântului botezător, locuri precum Mlăcile, Podul, Chiscul Secăturii, Crucea din deal, Higii, Cetețeaua, Vărtoapele (nu Hărtoapele), Părăuțele, Răstoaca, părăul lui Achim – o parte din acestea reunite cu drumul citadin al copilului, ca într-o schimbare de tablouri într-o piesă de teatru. Și mai presus de toate, Coasta – loc mitic de preschimbare spirituală, de creare a unei Eve cu specific mioritic dintr-un Adam local. Drumurile pe hotar sunt numite căi conform termenului latinesc, și se regăsesc în viața urbei bucureștene în forma Căii Moșilor unde copilul locuiește, amintindu-și de moșul sau bunul său din sat. Toate aceste corespondențe se petrec firesc, pe negândite, într-o perioadă a disoluției unui sat fantastic, a unei lumi aparte, unde bunicul aruncă și el vechiturile într-un loc magic – la scorbura unei sălcii, loc numit Făuriște, unde te aștepți să apară în miez de noapte pitici sau elfi făurari de obiecte fantastice. ”Pustii sunt lanuri și câmpii, pustii sunt horele din sat.” În satul cu hore se învârte focul orașului, precum și în oraș e conținut satul, între cei doi termeni ai acestei inegalități circulând entități noetice în ambele sensuri.

Pusă față în față cu un eveniment trist, fetița de odinioară – eu – gândea că satul se va destrăma după ce mor bătrânii din generația bunicului, născut în 1925, bărbați și femei care creșteau viță-de-vie și cucuruz, vaci și bivole și își lăsau oile în grijia ciobanului. Copiii lor plecaseră toți la oraș, din câte se spunea. Era, se pare, un fenomen de migrație și deruralizare, specific pentru anii 60-70 din secolul trecut. Aceasta a fost înaintea nașterii mele, iar eu, timp de 50 de ani, am fost martora unori schimbări care au lăsat brazde adânci în viața socială – cum a fost, de exemplu, trecerea spre o altă formă de educație și economie a psihicului – așa numita ”a doua alfabetizare”, la trecerea în era digitală. Bunicii mei în schimb, erau marturie vie a școlii de odinioară, povestind că învățau să citească și să scrie pe tăblițe – precursoare ale tabletelor electronice și cărților în format electronic.


Erau gospodării greu de întreținut, dar nici cei foarte bătrâni nu renunțau la vaca lor. Satul s-a șters încet din amintire și a alunecat în altă dimensiune odată ce moșu ne-a părăsit. Psihologic a existat o ruptură față de alteritate a mea – lumea mirifică dar și nefamiliară a satului, zonă cu oameni cu temperament năvalnic și învățați să muncească și cu plugul și cu boii la car, unde femeile își țeseau lâna singure, iar bărbați trăgeau la coasă din zori de zi, vara. Satul mi-era oarecum străin, ceva mă făcea să cred că lumea citadină e mai aproape de felul meu de a fi. Dar nimic nu m-a impresionat mai mult decât aerul și liniștea din satul copilăriei, ori decât pădurile rar umblate de picior de om. Adesea, întors cu carul plin de fân de după dealuri, bunicu trăgea înhămat singur de loitre, pentru a duce carul mai adânc în șură, ca un Sisif ridicând bolovanul, sau asemenea lui Hristos, dar ducând după sine întreaga lume a satului, care apunea lent, ca un miracol, în acel colț de pământ făgăduit, sub cornul abundenței greu de stele precum holdele de grâne.


La fel cu fagurii unui stup părăsit, casele bătrânilor rămâneau goale una câte una, dar rândunelele și berzele încă mai găseau o vreme rost pentru cuiburile lor. Lumea de muște roind și zumzăind în jurul vitelor și grajdurilor a fost înlocuită de o lume de urzici și păianjeni veninoși, care parcă erau acolo de veacuri, dar nimeni nu îi chemase acasă. Copacii bătrâni se rupeau despicându-se, smulgându-și din coajă fâșie după fâșie. După moartea bătrânului, via a fost scoasă din rădăcini, lăsând gol pământul din lumea din spatele curții. Precum via, și cimitirul era loc sfânt, situat tot din sus, pe dealul din spatele caselor. Biserica la fel. Sătenii au trăit mulți ani aproape toți, născuți fiind în coaja unui pământ curat, crescuți cu hrană simplă și curată și pită de casă, bând apa de la șipotul de gheață din capul satului, alunecând în moarte precum frunzele căzătoare și grăitoare de șoapte în fiecare toamnă.


Timpul era în mod cert dislocat față de lumea citită în cărți și hărți, amintea de povestiri fantastice, precum cele ale lui Gala Galaction sau Mihail Sadoveanu. Ceva magic și nostalgic precum astmosfera din cartea Le grand Meaulnes sau din scrierile despre bunici și copii ale lui Ionel Teodoreanu. Vreau să spun că timpul era ritmat de clopotul bisericii situată tot în deal, care trăgea de ieșire duminica pe la prânz. În rest timpul trecea pe furiș. Dar orice urmă de nostalgic se ștergea sub puterea prospețimii și jocului vesel de arome dintre grădina de zarazavat și flori, cu cimbru, busuioc și dalii grena generoase și soba neagră și veche pe care se coceau scoverzi sau clătite. Era atât de multă vitalitate și foc, încât aproape că nu mai credeam că vor dispărea toate. Încă și acum cred că dictonul ”Verba volant, scripta manent” refuză să spună adevărul, fiindcă, fără memoria vie, lucrușoarele săpate în piatră sau scrise pe hârtie, sau, încă și mai clar, memorate în mediul virtual, nu pot să se perpetueze. Există o lume vie a satului care ne cunoaște amprenta mâinii și tălpii, care ne știe mirosul, o lume de păduri mereu tinere, cu vietăți sălbatice, care se întrețese cu experiența milenară a omului viu, cu obiceiurile și izbânzile lui. Această lume e ca o carte deschisă spre cer, prinsă în coperți de Calea Lactee și noi scriem în ea după puterea noastră și o învățăm bob cu bob, pe de rost, cum se spunea în sat. Memoria vie a lucrurilor articulează lumea valorilor culturale și civilizatoare de hard-core, oferindu-i programul sau partea de soft, precum într-o limbă sensul e dat de declinarea sau conjugarea feluritelor verbe sau altor părți ale vorbirii, dar regulile gramaticale stabile mențin osatura întregului mecanism, astfel încât o parte fără cealaltă nu poate exista, nu poate fi întreținută, menținută. Mecanismul gol, ca o carcasă, e lipsit de semnificație și suferă uzură morală și fizică accentuată.


În momentul distanțării accentuate a lumii rurale față de oraș, momentul când cele două ipostaze păreau să fie două lumi distincte, bătrânul meu a murit, lăsând în urma lui același Hristos de tinichea pictată prins de troița din uliță, și poate o ușoară pată de rugină ca o lacrimă pe obrazul lui.

Rădăcini

mai apoi mărul avea și flori și fructe putrede pe-același ram,
bunicul plecase demult dintre noi,
cu căciula lui de miel mirosind a naftalină,
omagiu pentru o primăvară târzie,
ultima răsărită cu greu din inima lui irosită,
înhămată la carul mare an de an

nu putea fi decât toamnă,
încă una fără merele de odinioară,
câți ani trecuseră numai apa râului știa,
două coase stăteau cu mânerul dat la rindea și vopsit verde,
prinse de stinghia unei stupini fără albine,
derutate în zborul lor printre miresme de teasc și de nectar

pe sub pietre fugeau mrene și țipari,
lunecoși ca privirile oamenilor singuri de prea mult timp,
înotând contra curentului, magici și reali totodată,
apărând și dispărând ca lacrimile moșului când încuia portița,
undeva pe cerul ochiului albastru,
undeva prin pupila deschisă a vetrei satului,
undeva prin răstoaca odinioară cu fluturași cafenii
și mohor fraged pe marginea drumeagului

mai cădeau și stele, dar rar și nu multe,
și poate că atunci când el a murit, sărac și trist,
numai o singură stea mică s-a oprit din clipocit,
și el închis în lemnul coșciugului, după o viață întreagă
plămădită în covata de lemn ce ne era și leagăn,
demult, când eram și noi la fel,
tot la portița din lemn verde așteptând tăcuți

Hore

și iar mă plouă cu amintiri,
și cad toate peste mine,
se ridică de la glezne până la genunchi
căruța cu inima de lemn,
lumina de ceară aprinsă când cerul fulgeră și tună,
și chindeul înnodat deasupra cinei cea de taină,
praful vesel din uliță, cu miroznă de viței de lapte,
vara nesperat de frumoasă și exuberantă,
rafalele vântului zbuciumând răstoaca,

mă plouă și mai sus de genunchi, mi se lipesc de coapse
carul plin cu lemne de foc prin ceața toamnei,
și caii șargi înglodați în noroiul uliței,
cu gândul lor de cai obosiți la paiele așternute în grajd,
la becul slab precum ceaiul de tei roșiatic,
și căpriorii cu cuiburi de rândunică goale,
mă plouă peste mănușile aspre cu un singur deget,

și tot plouă până când se cerne la urdinișul morii
zăpada grea din iarna mătăsoasă,
și aprigă și chicotind în coșul casei ca un spiriduș,
lovindu-mă cu spata războiului din lemn
ca să se țeasă altă primăvară
când iarăși mă plouă deasupra brâului până la umeri
și dau din cap încuviințând să respir deasupra apei
încă o dată

pălăria de soare

mai simt uneori că devin țărancă adevărată
îi sînt datoare trupului meu care strigă
toate lucrurile din sat sînt cenușă subțire, amăruie
suflată în vînt
este iarbă rea în toată curtea
trec orele de-a valma, fără de rost
trec anii
eu plîng numai pe la chindie, cînd lumina
fuge de mine arămie cu solzi și aripi, eu nu sînt
decît o femeie îndrăgostită de copilăria ei,
m-am copilărit de-a binelea
sfoara traistei mă taie peste umăr și parcă e pîine caldă și grea,
și un ulcior gol pitit înăuntru
eu femeie moale și grasă, de mine fuge zîmbetul departe,
de mine singură pe drum în praf
cu pălăria de soare prinsă la gît,
cu urme de sudoare pe panglică
și umerii degeaba rotunzi, degeaba grei și rumeni,
o tîrîtură ca oricare alta care cîntă singură

Ziduri pîrguite

O casă e ca un copac – crește rădăcini adînci către strămoși, crește ramuri înalte către stele. Este vie, o parte din viața proprietarului, o parte din ciclul rotitor al generațiilor. Este o oglindă pentru creșterea și înflorirea oamenilor, dar și pentru coborîrea lor lentă pe scara vieții.

Pe acoperișurile vechi cu țigle putem descoperi uneori urechelnițe (Sempervivum Tectorum) o plantă cu flori adeseori roșii și frunze groase, suculente, care posedă atribute fitoterapice, de unde și numele ei în popor, fiindcă a fost utilizată în boli ale urechii. Pe pereții caselor cresc diferite vițe sălbatice sau iederă verde sau roșie, care înfășoară în giulgiu multicolor casele vechi părăsite, aducănd o notă de blîndețe alături de ornamente arhitecturale vetuste.

Priviți de pildă destinul unei căsoaie purtînd influența coloniștilor germani în Transilvania, construită posibil în secolul 19 – puteți cerceta dvs. documente istorice mai certe. Nimeni nu demolase încă acea casă, pe care bunicii o numeau a lui Văsălie (ceea ce dovedește că unul dintre proprietari le era cunoscut), era încă în picioare acum cîțiva ani. În 2009 era încă ”normală”, cu iederă urcîndu-i fațada, și, în mod ciudat, vegetația evita să acopere crucea imprimată în tencuială sub acoperiș, așa cum puteți vedea în imaginea de mai jos. Era ca și cum vițele sălbatice dovedeau pietate în fața sacrului și dovezilor istorice. Acel tip de ștampilă, pe care l-am găsit a fi legat de Imperiul Austro-Ungar, acel tip de cruce veche care atrage privirea, l-am găsit și pe alte case din cătunul vechi, după cum vedeți și în imaginea cu casa verde, care fusese locuită cu cîteva decenii în urmă și avea racord la electricitate.

În 2011 casa era altfel: iedera era dată deoparte și fațada casei goală, arătîndu-și vărsta ca o femeie fără fard. Dar, ceea ce era mai interesant și poate nu observasem în vizita mea din 2009, e că tufișuri sau arbuști cu crengi lemnoase creșteau înăuntrul casei, iar crengile lor împinseseră să iasă afară din casă prin zidurile coapte și deteriorate. Nu am mai văzut niciodată așa ceva. Nu cunosc numele arbustului și nu sînt sigură dacă acele ramuri nu erau de fapt rădăcini.

Acum văd casele ca pe un fel de corăbii, care pot naufragia… Ele poartă înăuntru familii vii și, atunci cînd sînt părăsite, continuă să poarte sufletul arborelui familiei, ca pe un arbore sau catarg al corabiei. O casă zîmbește sau își țipă durerea prin umbra pe care o lasă asupra pămîntului.

fotografii: Cristina-Monica Moldoveanu

X și Y

De ce l-or fi poreclit Lenin nu se poate spune cu precizie. Un vlăstar dintre fiii satului care a ajuns pe căi mai ocolite la oraş. Fiecare om cu istoria lui. Ori fiindcă era o asemănare între barba lui poate prea îngrijită şi cea a sus-numitului personaj istoric, ori fiindcă amintirea omului politic bântuia prea puternic în vremea de odinioară în cătunul mic şi paşnic. Eu nu l-am cunoscut decât din poveşti, răsturnate la vremea mesei, când ne adunam cu toţii, obosiţi după o zi de muncă. Şi timpul a cernut uitarea peste ele.

Stăteam cu ochii mijind de somn pe laviţa îngustă de lemn, bunicul meu vorbea despre oameni care au fost, de fuseseră ori ba gospodari, de aveau sau nu rânduială bună, de erau de neam bun ori slab, chiaburi ori oameni sărmani. Atunci adunam bob cu bob lângă suflet nume care îmi pișcau dulce auzul, învăţam pe de rost despre Milian Nebunu’, singurul care înhăma boii la car, despre Ciontolag care se spânzurase în şură, despre Dudur şi Duduroaie, rude mai îndepărate care ne lăsaseră moştenire icoane vechi pe sticlă, despre moşul Nicodin care a trăit peste o sută de ani şi a apărut în ziar în ultimul lui an de viaţă, şi mulţi alţii. Mă bucuram să merg cu căruţa veche cu roţi de lemn după fân sau după otavă, fascinată de locurile din câmp şi de numele lor – la Fofelde, în Părăuţe, sub Higi, în Deal la Cruce, în Mlăci, pe Cetețea, la Părăul lui Achim, în Vârtoape, în Chiscul Secăturii, pe Coastă, pe Cetețea, ori după deal. Adunam în caiete de şcolăriţă poveşti despre obiceiuri vechi, despre jocul ficiorilor şi fetelor, despre sărbătorile Crăciunului de odinioară şi jocul Irozilor, despre cum fetele măsurau care dintre parii aleşi cu ochii închişi era mai lung, acela fiind ficiorul sortit lor, despre poveşti de clacă sau de şezătoare. Încercam să înţeleg şi să memorez cuvintele locului şi repede am învăţat să pronunţ vorbele ca acolo, de pildă în loc de „V” la începutul cuvântului care începe cu ”Vi” – ca în vin, vie, vină, vierme, trebuia să folosesc un sunet gutural între „V” şi „H”. Lucrul acesta mă intriga și îmi plăcea. De asemenea, mai era folosit un sunet moale și dulce în locul lui M la începutul cuvintelor care începeau cu ”Mi” – un fel de ”nghi”, probabil similar cu ñ -ul spaniol, dar nu identic – de pildă în cuvintele ”se nghiră”, ”era copchilă nghică”, se nghișcă o țâră”. Desigur, ”che” sau ”chi” în loc de Pe sau Pi și ”ghi” în loc de Bi.  Oamenii locului îşi păstrau limba şi sunetele ei, în ciuda trecerii timpului; orice schimbare, chiar şi în alimentaţie, era privită cu neîncredere şi mulţi bătrâni şi-au purtat costumele populare şi între anii şaizeci-nouăzeci ai secolului trecut (douăzeci).

Rușinoasă, cu ochii înmuiaţi de mirări copilăreşti, mergeam cu străbunica la biserică strângând busuioc şi gherghine în palmă şi eram învăţată să spun tuturor ziua bună, că aşa era obiceiul. Dar mie mi-era tare greu, aproape că mă ascundeam după fustele străbunicii. Trebuia să rostesc tare şi răspicat, nu aşa cum se spune la oraş, şi sângele îmi încălzea obrajii de emoție. Când am mai crescut, mă duceam singură la şipotul din capătul satului să iau apă în ulcior de trei litri, dulce şi bună pentru băut. La adăpostul întunericului era mai simplu să spun sara bună – şi îmi plăceau aşa de mult aceste vorbe care parcă veneau dintr-o poveste. Nu „bună seara”, ci „sara bună”. „A cui eşti?” mă întrebau oamenii care şedeau să povestească în faţa porţilor şi, după un timp, am învăţat să spun – „A lu’ Sarafin”. Eram mândră de numele vechi al bunicilor, care și-l schimbaseră mai apoi în Popa, după cum atestau și actele vechi pe care le-am citit odată pe furiș în podul casei bătrânești. Bătrânii din sat stăteau de vorbă cu mine – de unde vin, unde mă duc, cum e pe la Bucureşti. Într-o zi am fost oprită pe drumul spre casă de dascălul Panga, învăţătorul de odinioară din sat care le explicase buchiile și mamei și bunicii mele și care voia să mă descoasă. Dar vorba pe care nu o voi uita niciodată, şi poate că nici acum nu o înţeleg întrutotul, a fost a unei femei care mi-a spus odată – „El e bărbat, cruce întreagă!” Iată, îmi spuneam, mândria femeii că bărbatul este bărbat şi respectul ei în același timp. Aşa erau oamenii atunci – slabi sau tari, cruce întreagă sau nu.
……………………………………………………………………..
Anii au trecut, am mers la şcoală şi farmecul poveştilor a început să pălească. Am învăţat de Lenin şi apoi de dispariţia lui şi faptul că avusesem o rudă poreclită aşa nu mai era la fel de amuzant. Am urmat cursuri de genetică în facultate şi am învăţat despre braţele încrucişate ale cromozomilor. Mi-am amintit atunci de femeia bătrână care îmi vorbea în mijlocul satului – cărţile ştiinţifice spuneau că bărbaţilor le lipseşte un braţ pe cromozomul Y comparativ cu cromozomul X, prezent la femei. Dar eu mă gândeam că şipotul încă mai susură la poalele cimitirului plin de cruci întregi, unele cu rădăcini de peste o sută de ani. Mă gândeam că fagii din pădurea Higilor încă mai au coroană înaltă şi ard ca nişte lumânări de nuntă gigantice. Şi că la poarta noastră, a Sarafinilor, încă mai există o troiţă de demult cu Cristos răstignit pe ea, iar la picioare îi cresc lăcrămioare albe care înfloresc cam de Paşti.

Azi nu mai are nici o importanţă pentru mine diferenţa dintre cromozomul X sau Y. Fiii satului au plecat să îşi găsească un noroc mai bun la oraş iar bătrânii s-au ascuns câte unul în casele lor cu cruci amprentate în tencuiala de sub acoperişuri. În locul unde odinioară era răstoaca sălbatică a Oltului, cu ostroave unde se mai rătăceau caii lăsaţi să pască liberi, este acum un uriaş lac de acumulare. În biserica veche (care apare semnalată pe şoseaua principală) oamenii, mult mai puţini, continuă să îngâne cântările pe care le ştiu, printre strane şi picturi înnegrite, dar ţârcovnicii și dascălii de demult nu mai sunt. În locul oamenilor adunaţi la poveşti în faţa porţilor, mai poţi vedea uneori, la vreo înmormântare, câte o lelică bătrână sprijinită în beţe şi ascunzându-şi lacrimile în năframă.

Casa noastră clădită între trei fântâni încă păstrează pentru mine urmele poveștilor depănate în familie, a castelelor sau păpuşilor mele din coceni de porumb, a zilelor cu furtuni şi lumânări aprinse, a sobelor vechi de fontă în care coceam crumpene sau îmi încălzeam picioarele, a serilor atât de grele de stele încât simţeam că mă smulge lumina de pe pietrele curţii, după care adormeam în linişte deplină întreaga noapte. Atâta linişte a rămas încă…

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

(foto: Cristina-Monica Moldoveanu)

Leagănul Oltului, leagănul inimii

Dincolo de râu, liniştea satului deapănă timpul dintr-un ghem care nu se mai termină. Leagănul Oltului împinge viaţa de la începuturi spre tăcerea unui sfârşit ce nu poate fi întrezărit. Ca un minutar, clopotniţa se ridică la mijlocul satului, la granița dintre lunca netedă şi dealurile împădurite.

Cântecul râului se opreşte mai întâi printre ramurile răchitelor, sălciilor și arinilor care, ridicându-se greu din nisipuri, ascund înălțarea lină a soarelui în zori. Lumina roşiatică se dizolvă treptat în verdele lor care bate în argintiu, şi curge în apă, printre bălţi şi ostroave care zumzăie de gâze şi trepidează sub copitele cailor lăsaţi liberi. Mai înspre sat, Oltul înghite lacom ofranda adusă de o albie mai mică croindu-şi drum printre dealuri, lăsând în urmă cetăţi zidite cu mister în argilă şi piatră. Puternic şi înspumat, el trece mai departe schimbându-și melodia pe sub grădinile satului. Plânge şi scânceşte ca un copil neastâmpărat, loveşte cu bocet înfundat râpa, alunecă alături de trestii ca pe corzi grave, leagă vârtejuri strânse printre pietre care nu-i pot stăvili revărsarea. Lacul din capătul satului creşte rădăcini de curcubeie, închizând cu cheile albastre ale apei priveliştea dintre munţii îndepărtaţi şi dealurile din jur. Lunca adoarme alături, absorbind umezeala câtorva bălţi aburind în vegetaţia lacustră, vrăjită de sunetul adeseori molcom al apei, melodie pe strune reci cu ritmul vieții neschimbat din vechime.

Trec dincolo de apă şi simt cum lacrimile mele neplânse vor să cadă şi ele în tumultul generos al râului, de parcă sunt atrase către adânc, ca şi cum de când m-am născut mă leagă de sat lanţuri între apa ce curge în mine însămi şi apa râului care se zbate între maluri. Uliţa înşiruie casele cu meandre asemenea râului, de la glasul şipotului limpede până la tăcerea scrisă în adâncul fântânilor. Aici, când plouă, apa şuieră puternic şi spală vijelios pământul însetat al verii, după lupta dintre soarele orbitor şi fâneţele fierbinți. Omul îşi culege partea muncii sale şi carele încărcate de poveri se întorc încet spre porţile deschise larg. Apa izvorului se adună în ulcioare, spuma florilor creşte aurie în faguri, laptele se încheagă în caş alb și dulce.

Ochii ferestrelor, arşi de vară sau încercănaţi de ninsori, se deschid către lumină şi către Dumnezeu. Fiecare casă e ca un colac apăsat de amprenta crucilor imprimate pe ziduri sub streşini, astfel încât zi de zi satul se cuminecă de sărbătoare atunci când soarele atinge pereţii vechi. Clopotul despică liniştea închegată şi grea. La mijlocul satului crucea văruită albastru deschis păstrează urma senină a trecerii fiecărui suflet pe sub bolta cerului şi bolta bisericii. Şipotul susură fără odihnă o doină a iubirii, a rudeniei dintre oameni şi seminţele pământului.

Poveştile copilăriei sunt pline de zăpadă mare şi neatinsă, în timp ce sănii trase de cai alunecă pe drumuri abia schiţate, ca printre valuri. Pădurea îşi trimite de departe ecourile ei statornice care măsoară timpul. Livezile de pruni înfloresc în nunţi gingaşe alb-verzui. Anii se rotesc şi acoperă cu ierburi drumul din sat şi cărările din prund sau de peste deal. Pietrele mari netezite şi crucile bătrâne din cimitir, măcinate de arşiţă sau de ploi, stau ca o mărturie sub norii fugari a vieţilor omeneşti care au trecut pe aici cu palmele bătătorite şi însemnate de mânerul plugului sau coasei. Vorba domoală a oamenilor dezleagă cântece şi datini vechi din lăzile mirosind a busuioc, se imprimă în scoarţa fagilor drepţi şi înalţi, se pierde printre stelele ce încarcă cerul ca vârfurile unui lan bogat, pătrunde lângă inima mea care încă răzbate să bată, după ce am poposit și eu în veacul şi lumea de dincolo de râu.

OLYMPUS DIGITAL CAMERA
vedere către Munții Făgăraș

(foto: Cristina-Monica Moldoveanu)

Ceară de august

Clipa de lumină e suspendată ca stropii de miere fierbinte şi topeşte blând ceara amintirii. O dimineaţă palidă stinge stelele peste casa în care am crescut. Pe uliţa albă şi strălucitoare urma căruţelor leagă pământul uscat într-o crustă subţire pe care o sfărâm şi astăzi în joacă. Prin umbrela rotitoare a norilor razele răzbat distilate şi coagulate fin. Apa râului, frâu înnodat sub poala satului, scapără în soare, bolboroseşte, cântă prin zurgălăi scăpărători şi vii tot timpul anului.

Gospodăria dintre dealuri adoarme treptat ca un ceasornic înțepenind în zăpezi veşnice. Încă mai privesc carele încărcate urmând drumuri de odinoară. Oamenii s-au pierdut către alte locuri, acum roţile care au mai rămas se învârt tot mai aproape de maluri şi de sat. Zidurile groase au ţesut între ele povestea vieţilor trecute, zbuciumul omului între roadele pământului şi rânduiala din casă şi din curte.

Umbrele se cern, prelungi şi moi în jarul roşiatic al soarelui la asfinţit. Dincolo de coama dealului oamenii adună fânul într-o ultimă după-amiază aurie de august. După ce căruţa va pleca, timpul va creşte aici în valuri de iarbă neîmblânzită şi zăpezi ce vor împovăra crengile arbuştilor din vale. Anii se vor topi ca ninsorile tăcute, amestecaţi cu apa râului, roţile scârţâind, nechezatul cailor şi umbra braţelor care mânuiau furca sau coasa în trecut. Pe brazdă am semănat cu mâna mea de copil, copil care împletea cununițe din spice de iarbă şi alerga după fluturii maronii-albaştri pe câmpul nedesţelenit de odinioară. Azi am cules într-un sfeşnic de taină şi voi arde lumina doar când vor fi nori.

Recoltele curg încet pe drumul spre casă, se întorc ca într-o cochilie. Pentru ultima oară las în urmă calul şi căruţa îmbătrânite, merg singură pe poteca dintre ierburile înalte, ascult pămîntul cu tălpile desculţe. Încă o dată bătrânul cosaş îmi dă bineţe şi mă întreabă de unde vin. Acum sunt doar o lacrimă caldă, o clipă amară topită în soarele ce apune. Cărări în soare nu voi găsi niciodată. Culorile vii ce-au rămas pe pământ se macină ca nişte rotiţe tăcute în acelaşi ceasornic ce va înceta să bată printre dealuri. Ceremonios şi tăcut, satul aşteaptă să alunec şi eu în somn printre stele limpezi, visând uneori la primăvăra vieţilor de departe, din timpul ce va fi cândva altă poveste.

15439111195_a0c0050018_o

(bunicul meu în anii 80)