Femeia fără bărbat

În orice seară, pielea ei suav ridicînd nori albăstrii peste lume,
rufele cu miros de săpun de rufe prinse în umerașe,
neumblate de vreun deget, pufoase
în dulapul cu haine prea strîmte.

În pustiu
toate numele tainelor ascunse sub sîni
și stropul acelea de lună amară de pe cuțitul ruginit
cu care a fost jugănit un mînz arămiu.

În zadar toți sihaștrii care au jurat abstinență și
nevînare de umblet de femeie:
prin case bîntuite trupul ei beteag, văduv de mii de bărbați,
încă mai moare
ca un izvor.

Nici măcar atît.
Mi-am scris poezia şi am curăţat surplusul de sînge,
am decorat literele gotice cu foiţă de aur,
am înţepat fiecare înfloritură cu igliţa bunicii
să fie hîrtia dantelată ca la cofetărie sub prăjituri.
dar voi nici nu aţi privit.

V-am povestit de ce îmi plac vitraliile înalte din Sainte-Chapelle
sau zîmbetul aproape inuman al îngerilor de la Chartres,
v-am explicat de ce Gaudi a înflorit piatra aşa cum fac copiii
castele din zeamă subţire de nămol şi apă de mare,
am plîns pentru ce e frumos, am văzut curcubeie printre gene,
am întins mîinile ca pe nişte cîrcei de iederă,
pumnii ca pe nişte guri de pui de rîndunică.
Dar zidurile îmi alunecau printre degete,
oriunde deschideam o fereastră erau alte ziduri mai reci,
mai albe.

Și nicio scrisoare la uşă,
nici măcar o inimă copiată la indigo
dintr-un prospect pentru medicamente compensate.

apa

(desen: Cristina-Monica Moldoveanu)

Îndrăgostita

Când m-am îndrăgostit îndesam călcâiele în cer
ca într-un cuptor de pâine,
şedeam cu fruntea pe pământul cald
şi vântul şi fluturii şi norii ca fumul
erau greu de rostit, stăteau în coşul pieptului.

Fără să ştiu îl inventam pe Dumnezeu în alt anotimp,
dar credeam că e acelaşi.
În zilele cu soare şi lună, albe amândouă
de binecuvântare grea,
ploua cu mir dulce,
ceasurile şchiopătau din coada minutarelor,
pocneau agrişele şi coacăzele între unghii,
creşteau dinţi de lapte în sânul meu de fecioară
cu numele cioplit de buze de bărbat.

Dormeam visul altcuiva într-un pat străin.
El mă privea duminica prin geamul trenului,
vedea prin mine.
Din veacul nostru de singurătate curgea praful
ca dintr-o biblie veche.

(cîntec încărcat de mine pe youtube) 

…încă mă întreb

Precum o minge yo-yo albastră, pământul trage înainte şi înapoi către pumnul unui copil. Copilul e mulţumit ca Dumnezeu înainte de ziua a şaptea. Plouă cu indiferenţă de vreo câteva ore şi e încă primăvară. Toţi oamenii binecuvântaţi să fie singuri stau ca seminţele şi dospesc în găoace fără speranţa unui răsărit.

Un întreg cartier de biserici elegante, lustruite şi poleite, s-a ridicat peste inimi. Nu mai este loc de toalete publice, nu mai sunt rigole pentru cerşetori. Ei dorm în picioare, umăr lângă umăr, cu ochii scobiţi de foame şi sete. Miroase din nou a suflete moarte, cad toate din pomul vieţii ca nişte mere coapte pe plită, sfârâie, împroaşcă zeamă şi crapă în coajă. Miezul iese la lumină de parcă ar fi puroi sub lama chirurgului. Un potop de suflete e şters din nou din catastif.

Mă întorc de la piaţă cu sacoşele goale. Vecina mea are azi un zâmbet dulce –amar ca un fir de aţă tras din tivul fustei. Bătrânica de la etaj a răposat. Avea poeziile ei cu rimă publicate la editura Eminescu şi fotografia din tinereţe pe coperta cărţii. Cerşea câte o farfurie de supă şi împărţea cu pisicile din curtea blocului. Mi-a dat şi mie o carte cu autograf, de mi se rupea inima de milă. Când aflu că a murit încă un om binecuvântat să fie singur, parcă aş apăsa cu degetul mare într-o pară prea coaptă. Fără să vreau tot rămâne o gropiţă şi fructul nu mai are gust de miere.

În camera mea miroase tot mai mult a mucegai. Dormitorul e o cămară cu fructe putrede în aşternut. Pesemne că primăvara asta doar vântul va zburda prin părul meu drept singura bucurie permisă, şi aceea doar pentru scurt timp.

Solitudine, poezie de Jules Supervielle

traducere: Cristina-Monica Moldoveanu

Om rătăcit printre secole,
Vei găsi tu vreodată un contemporan?
Şi acela care înaintează în spatele cactuşilor înalţi,
Oare nu are vîrsta sîngelui tău care coboară din munţii săi,
Oare nu cunoaşte rîurile unde se scaldă privirea ta
Dar și cum poţi descoperi cifrul unei minţi care tăinuieşte?
Ah! tu ai fi iubit atît de mult oamenii epocii tale
Şi ţi-ar fi plăcut să ţii în braţe un copil care rîde din acel timp!
Dar pe acest versant al Spaţiului
Toate chipurile fug de tine ca apa şi nisipul
Tu ignori ceea ce cunosc pînă şi insectele, picăturile de apă,
Pentru ele e de la sine înțeles cui vorbesc sau cui murmură,
Dar, în lipsa unui chip,
Stelele înţeleg limba ta
Şi, dintr-o clipă-n alta, obişnuite cu distanţele,
Îţi urmează gîndirea, îi furnizează cuvinte,
E suficient să asculţi cînd ochii sînt închişi.
O! ştiu, ştiu bine că ai fi preferat
Să fii înţeles de ziua numită astăzi
Datorită sincerităţii şi aparenţei asemănătoare
Şi de către cei care îşi spun pe Pămînt semenii tăi
Deoarece ei nu au, pentru a se exprima din adîncul anilor lor lumină,
Decât pîlpîirea unei inimi
Nedesluşită de ceilalţi oameni.