Tablouri dintr-o expoziție

I. Oameni incomozi care au venit la operă sau la concert să stea cu genunchii strîmtorați și fără interes estetic ( à la guerre comme à la guerre), să mai omoare vreo regină închipuită de alții dintre femeile tinere și singure și fără noimă invidiate, prin urmare pe cea blestemată că nu are loja ei, cea care nu e nici servitoare nici doamnă, ci sclavă prin ereditate, ei, cei închinați stăpînilor cu drept ereditar, o lovesc spasmodic și orgasmic în timp ce fantoșa moare pe scenă, tușesc din cînd în cînd pentru ca niciun fel de rege pescar să nu o poată apăra pe nefericită, fiindcă doar muzica poate fi cîntată și duelul nu poate fi decît între baghete dirijorale și fiindcă tusea lor e contagioasă și puterea lor crește, iar ea, așezată printre ei, spectatorii care nu se arată în loje, cu chipurile lor fardate de josnicia nobilă a crimei împărtășite, de spiritul de trupă al celor care îngheață pînă și izvoarele limpezi, a celor care zgîrie cele mai perfecte oglinzi (în măsura în care femeile inocente sînt oglinzi), cu ochii lor miopi, pînă cînd nu se mai văd pe ei înșiși cînd se bărbieresc, iar la sfîrșit mai și aplaudă tot în numele minciunilor de pe scenă și de dedesubt, pentru a gusta galopul sîngelui ei pur, pentru a intra sub pielea ei expusă sub reflectoare, pentru a onora cu laudă ceea ce e reprobabil. Păpuși care trag și ele de coadă alte păpuși.

II. Muzica este viața vieților ce va să vină. De obicei, muzica este ascultată cel puțin în duet – interpret și auditor. Chiar și așa, muzica nu este doar un simplu joc erotic, dacă ne referim la erotism în sens larg, cum ar fi cel delimitat de Freud. Odată cu inventarea fonografului, a devenit posibil ca omul singur să își consume singur doza zilnică de fericire. Să o absoarbă întreagă în sine, cum numai în singurătate e posibil. Cînd asculți muzică singur, paradoxal, răul din organism, expresie a dezechilibrelor diverse, se atenuează de regulă. Resturile sînt cel mult proiectate pe cerul larg deschis și individul este îmbrățișat de mama natură. În timpul spectacolelor însă, otrava și antidotul sînt administrate simultan. Dar viața învinge. Muzica, în special cea instrumentală, vindecă totul, și omul însuși vindecă muzica, la fel cum Cristos l-a înviat pe Lazăr. În muzica adevărată, cei doi poli ai creației care se opun permit cîntarea și ascultarea ei, acordurile vibrînd armonizează relația dintre Yin și Yang ori pur și simplu țin omul bun deasupra pămîntului. Chiar și o orgă dezacordată nu poate omorî, sunetul ei e mai puțin destructiv decît zgomotul alb al unei cascade. Oglinda însăși – cea prezentă între spectatori la un spectacol – nu întoarce înapoi spre interpret decît sunetele curate și frumoase, și oricum interpreții perfect surzi sînt mai rari. Orfeu o salvează mereu pe Euridice, motivul pierderii ei este slăbiciunea afectelor, nu muzica, fiindcă muzica grăiește spiritului pur.

Mistere la talcioc

I.
Era pe vremea păcii de diamant de după al doilea război mondial. Cineva spunea că eu sînt uitucă, că era așa-zisul război rece și cursa înarmărilor. Poate că nu știam fiindcă nu îmi puteam închipui un război rece, o stare de tensiune așa ca într-o poveste SF în care lumea toată încape în creierul unui geniu monitorizat cu aparate medicale sofisticate pentru fiecare impuls nervos scurs din cauze neurohormonale prin fîșii de nervi sau neuroni, în floarea sinapselor fecunde sau prin curentul electric vital androgin, prin urmare pace în locurile unde fluxurile magnetice create prin inducție sînt uniforme și război acolo unde apar tensiuni electrice. Ori poate lumea încăpea în creierele mai multor oameni politici, între care se dezvoltau diferențe de potențial. Fiindcă niciodată nu am am analizat politica ca fenomen social, nu pot afirma cu certitudine că a existat vreun război rece cu conținut real și nu fantasmagoric.

II.
Pesemne că nu fusese război, erau doar diverși tineri recruți, fete și băieți cu deodorant la subsuoară și cu toți dinții pe cerul gurii, deci cu bun echilibru astrobiologic, rîzînd de cei care alergau mai încet la proba de viteză, fiindcă nimic nu era mai amuzant decît înapoierea sau infirmitatea fizică a altora, dar în funcție de poziția și rolul pe scara ecosistemului, de pildă era mai caraghios să vezi o pisică șchioapă decît un cîine șchiop. Era ciudat, era vorba de întinderea ariilor corticale și a proiecției lor în comportament, de vibrația proprie și măsura ei atît cît se întindea plapuma relațiilor sociale și ancorajului în istorie pentru fiecare. Nimeni nu era interesat de conținutul sentimentelor sau de sensul cuvintelor, toți erau extaziați doar de culoarea aurelor sau scintigramei, ca întotdeauna de vreo cîteva milenii. Ca întotdeauna, dar mai ales după declararea oficială a sfîrșitului războiului rece, care, conform unor teorii, nici nu existase, mulți foști hipioți sau foști adepți ai noilor orientări budisto-ezoterice purtau cu nonșalanță tricouri ieftine cu Che Guevara și trenciuri cu condorul din deșertul Nazca imprimat la spate. Chiar și eu găsisem motive geometrice similare în diverse covoare mai vechi.

III.
Eram în anii mei de „cerșetorat”, priveam vitrinele magazinelor mici încărcate de mărfuri inabordabile într-o perioadă în care înflorise fenomenul mallurilor imense. Visam indolentă la pisica de piatră care doarme pe o sferă de piatră undeva într-o curte dintr-o zonă cu case vechi a capitalei. Unii credeau că există monștri care din punct de vedre biologic suferă de un fel kriptonitită, precum faimosul Superman dintr-un film la modă cu mulți ani în urmă. Unii credeau că acei monștri sînt pur și simplu nebuni, exact ca într-un roman de Kurt Vonnegut tot din perioada războiului rece, în care soția unui individ care hoinărea printre planete în urma unui accident al unei navete spațiale și se materializa pe pămînt doar cîte o oră odată la 59 de zile credea că el este pur și simplu nebun dacă se întîmplă așa ceva cu el, și nimic altceva. În finalul cărții se dovedește că ea avea dreptate, acel individ era dezumanizat. Nu mi-era frică de acești oameni de piatră despre care vorbeau diverși oameni, nu ei erau monștrii dacă aveau o biologie aparte, monștrii erau aceia din orice specie, ei sau alții, care uitau că rostul omului în lume este de a nu schingiui stropul curat de povești frumoase din copilărie, cu alte cuvinte de a înțelege că de fapt lucrurile în care cred copiii cuminți și buni, dincolo de obsesia despre putere a diverșilor ”nebuni”, contează mai mult decît se pare.

row1pic1

(sursa foto)

Nostalgie de câine ud

Al naibii sarafan din plastic: când eram prin clasa a şaptea se lipea de genunchi, îl trăgeam cu mâna stângă dar tot era prea scurt, şi călcâiele în pantofii rotunzi cu tocuri butucănoase stăteau lipite. De ce nu puteam eu să înţeleg că viaţa e ca un prânz cu lapte şi mămăligă în blid de aluminiu, cu aceleaşi linguri găurite la coadă căpătate de la preoteasa bătrână? De ce nu puteam vedea dincolo de coperţile lucioase ale cărţilor înțelesul lor galben luminat de becul de patruzeci de waţi tremurând sub căpriorii înnegriţi?

Poveştile miroseau prea frumos a tipar proaspăt. Îmi umpleam palmele cu inimioare de traista ciobanului şi le aruncam să crească în altă parte, aveam ceva al meu zi de zi, voiam să ţin soarele în mână şi ploaia în privire, să le las să cadă, să îmi las părul lung până la mijloc, dar mama nu îmi dădea voie. Visam să cânt la mandolină ca o domniţă bălaie, dar eram brunetă şi profesorul de muzică nu mă primise la cor.

De ce n-am învăţat să plâng şi să îmi usuc lacrima în trenul personal la fumători în mirosul de chiştoace stătute, cu ochii rimelaţi de ruşine că nu am înţeles la timp? De ce oare a trebuit să văd atâţia câini călcaţi de roţi pe autostradă ca să înţeleg în sfârşit cum moare câte un cerşetor bătrân în ploaie, cu mâna crispată pe o pungă cu căpşuni primită de pomană?

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

(foto: Cristina-Monica Moldoveanu)