Tinerețe fără bătrînețe…

Pruncul a deschis ochii și a întrebat cerul:
Cine ești tu mamă?
Spune-mi dacă semăn cu tine.
Cerul a tăcut și copilul a început să plîngă.
Întoarce-te cu fața spre pădure, copilul meu.
Vezi copacul acela trăznit?
Cum oare a ținut el în inima lui fulgerul și focul?
Cîți ani oare i-au trebuit pînă să cadă rupt în două?
Cîtă iubire, cît adevăr, cîtă frumusețe, cît necaz?

Copilul începu să plîngă mai tare.
Mamă, mi-e dor de tine. Spune-mi unde te pot găsi.
Taci, copilul meu,
Uită-te deasupra hornului casei. Ce vezi?
Copilul privi dîra de fum alburie, ridicîndu-se alene spre cer.
La capătul fumului răsucit ghiduș erau trei stele.
Apoi două. Apoi una.
Copilul își acoperi ochii și fugi în casă.

La bătrînețe, copilul privi din nou cele trei stele și zîmbi.
Și tu, fiul meu, semeni cu mine, spuse el.

Pe cîmpia clară

Iată, Magna Carta Libertatum,
privită cu lupa,
pare a fi o păpădie țesută de lumina stelelor.
Privită de departe era doar o iluzie
a unui clavecin bine temperat de
un amestec în procente clare de viață și moarte
(mai rămîne doar împărțirea cercului în trei sectoare egale
și limita numărului irațional 33,333….)

Iată, orice civilizație are o inimă care bate
după legea Numerelor
și dacă mie îmi cade din irișii ochilor seara
cîte-o petală,
atunci și tu, om bun,
spui că ea este o lacrimă.

Noapte

Orice liniște este muzica altcuiva. Muzica stelelor cade jos pe Pămînt și greierii pămînteni ne încîntă cu înțelepciunea lor. Fiece sfîrșit este un început și trandafirul alb rămîne la mijloc, precum Luna care poate ține stelele alături de ea.

Noapte fără stele ~~
greierii cîntă
în urechile mele

IMG_0881

În dulcele exil

Primăvara pămîntul dansează cu burta goală, flămînd de ploi și uleiuri eterice
din caliciul florilor, precum fata din Ipanema
pămîntul e gras și cuminte, crește ca un colăcel de aluat proaspăt.

Azi iarnă am văzut un mort care înviase nu de mult, așa cum învie ei cîteodată pe ger,
putea fi oricare dintre atlanții de odinioară care sprijineau lumea cu buricele degetelor,
era sobru de înțelept și beat de neviață de sute de ani
îmi fura cuvîntul de pe buze și tușea ca să îmi intre în tîmplă, să îmi devină fiu
în viitura timpului care inundă clipa cu trecuturi îndepărtate, muzică și sfere.
Eu îl căutam pe Ovidiu tristul și ponticul, dar acesta era altul,
spunea că Ovidiu a trăit prea multe metamorfoze de cînd cu exilul nostru al tuturor
în limba sfînt de strămoșească prin care mileniile s-au încheiat ca niște copci
peste pîntecul umflat al fecioarelor privegheate să nască prin neființă.
O veșnicie s-a văndut la talcioc,
au murit și au înviat de multe ori și Dante și Da Vinci și Thomas Morus,
toți marii tenori și marile soprane au făcut mezalianțe
în numele mașinii de făcut dragoste cea sacră și profană.
Junona a ajuns matroană de salon de coafură, Calypso stripteuză într-un bar,
Julieta vedetă de telenovelă și Eva Braun educatoare la grădiniță cu orar prelungit.
Și domnișoară, mai spunea el, nu uita că nu ne-am pierdut doar femeile, ci și bărbații,
am decăzut prea mult,
ei nu se mai însoară cu ursitele lor, ci cu clone siliconate, citiți romanul
Adam și Eva al lui Rebreanu și veți înțelege mai bine structura binară a societății
și eclipsele parțiale ale sorilor,
și acei morți frumoși cu ochii care scînteie în afară.

Primăvara, peste vîrtelnița care nu se oprește în palatul frumoasei adormite,
peste copacii care au murit în iarnă cu ținută impecabilă și guler alb de nori,
numai corbii mai aruncă blestem și descîntec.
În rest, păsările luminii cîntă al naibii de divin, moșind copacii vii să înflorească.

KayJayStyles-Elephant-Tree-Tapestry-Tree-Of-Life-Tapestry-Hippie-Bohemian-Dorm-Wall-Hanging-Black-Green-0-329x435

Legea stelei duble

Liniște în strunga stelelor, liniște în văioaga caprei de stîncă. Picioarele fecioarei Leonora, încălțate cu cizmulițe de catifea, strivesc urzicile moi abia răsărite.

Cu palmele pîlnie peste ochi, ea urcă cu privirea printre mărăcinii uscați, pînă în vărful dealului mare, dar rămîne împietrită pe loc – cine ar urca cu cizmulițe moi și talpă subțire coasta abruptă și măcinată pe ici pe colo de lavine, fără destule ierburi bune de care să te agăți? Iar dacă stai pe loc, oricum nu te poți opri din mers, ceea ce ea nu știa atunci. Contemplarea unui scop îl aduce în noi înșine. Contemplarea unei furnici ne preschimbă parțial în furnică.

Leonora își amintește vremea cînd lîngă șipotul din sat era o moară, de fapt scheletul unei mori vechi, așa cum au rămas pe ulița din sus ruinele unor gospodării de demult. Copilăria ei fusese o moară de nimeni știută și apele i-au adus la vale toate nestematele. Se înserează rece în acest aprilie cu miei puțini și ea privește sus spre stelele care ard cu vîlvătaie albă, în calea lor dintotdeauna. Și-ar fi dorit să le știe legenda și numele, ca fetița cititorului în stele din poveste.

De ce era ea aici și acum? Fiindcă aceasta era jumătatea ei, calota cerească a emisferei nordice, cerul nopții de primăvară. Tînără, ea nu înțelegea cum oare erau marinarii de odinioară ghidați de constelații, cînd ele aleargă haihui pe mișcătoarele ape ale cerului. Tînără, frumusețea lor de negrăit parcă o proteja.

După mulți ani Leonora a înțeles că lumea toată e o corabie. Așa precum o biserică are o navă centrală și transepți, candelabre și tabernacul, tot la fel corăbiile din vechime aveau habitaclu pentru ceea ce era sacru – girocompasul – dar și felinare și pasarele. Ea, călătorind cu sufletul ei de piersică albă, fără a pleca din valea ei de acasă, croise în sine însăși multe cărări peste dealuri și mai departe. Ea a rămas tot în văioaga caprei de munte, sub strunga stelelor care uneori cîntă împreună, chiar și după ce ea și-a pierdut lacrimile.

(foto: Cristina-Monica Moldoveanu)